ZIUA CEA MAI TRISTĂ

“ – totul e să nu fii trist –“, scriam vesel, într-o parodie după Brumaru, comisă şi făcută publică într-un moment existenţial mai mult sau mai puţin problematic. Cum încerc să refuz, în măsură rezonabilă, atitudinile exclusive, deoarece le consider totalitare, mă întrebam zilele astea dacă am avut cu adevărat zile triste şi, pe cale de consecinţă, care să fi fost cea mai tristă. E, aici, în procesul ăsta, parte din permanenta judecată de apoi individuală, loc pentru remarci dinamice: ceea ce te putea copleşi la prezentul unui moment, ajungi să priveşti cu detaşare, amuzată şi (auto)ironică, dintr-o perspectivă îndeajuns de largă. După cum momente anodine, cărora nici nu le-ai dat mai mult decât importanţa telegrafică din goana calului, ajung să te izbească în plin, cu semnificaţia lor profundă, relevată de aceeaşi perspectivă a timpului, care, nu-i aşa, fugit irreparabile. Din prima categorie fac parte, între altele, fericitele şi constructivele momente când te-au părăsit iubite. Căci suferinţa e unica daltă cu care ne putem perfecţiona. În măsura  în care conştientizăm că suntem propria noastră operă de artă. Fericiţi cei buni în gradul de colonel, căruia nimeni nu-i mai scrie. Au, uneori, şansa să avanseze la gradul de căpitan activ.

Înainte de a face cunosut rezultatul acestor reflecţii, trebuie să răspund, apud Murphy, de ce tocmai azi. Simplu. Deoarece, dacă Hana Luana a plecat puţin într-o zi de 15, eu am aflat pe 19.

Sar peste tribulaţiile introspective, direct la concluzii (da, aşa e, nu vreau să mă abţin de la citate şi perifraze, confirmând celebra vorbă a lui Buffon): cea mai tristă zi din biografia mea de până acum e aceea când am fost invitat de o distinsă familie de intelectuali (simultan o familie de distinşi intelectuali) în curtea unei case, pe care, deşi n-o construiseră, o meritau, să-mi aleg ce vreau din comoara adunată de-a lungul vieţii lor. Nu contează conţinutul bibliotecii pe care erau nevoiţi s-o abandoneze intemperiilor, nimic nu e(ra) mai firesc decât să fie oarecum complementar (conţinutul) cu cel al bibliotecii adunate de bunicul meu matern. Contează că o bibliotecă e, între altele, o biserică. Iar Cartea e sfântă per se. Şi o bibliotecă exilată într-o curte plină de nisipul grăbit al proprietarului de drept seamănă cu biserica pustiită din Rubliov. În care, printre fulgii căzând prin acoperişul lipsă, amintind de picăturile de ploaie ce cădeau şi ele, prin tavanul găurit, în paharul cu vodka al unchiului Vanya^*, bocăneau fără armonia beethoveniană, copitele calului exterminator. Fu, totuşi, atunci, sur place, unul dintre rarissimele momente când aş fi vrut să fiu altcineva/altceva decât sunt. Căci se ştie că sunt destul de mândru de mine, fără falsă modestie. Anume cel mai important. Moment. Aş fi vrut să fiu Chirică, personajul lui Creangă, trimis de Talpa iadului să-i slujească trei ani gospodarului pentru boţul de mămăligă lăsată de acesta din urmă pe un ciot, în pădure. Să pot umfla toate sutele alea de cărţi, nu contează că pe majoritatea nu le-ar fi adunat niciuna din cele 2 generaţii continuatoare a bibliotecii întemeiate de bunicul meu matern, căci cartea, am stabilit deja asta, e sfântă per se. Să le umflu, să zbor cu ele din valea Timokului până-n Soroca şi, deghizat în Moş Crăciun, să le ofer copiilor de orice vârstă, cuminţi peste an.

Tot ce-am reuşit să-mi adjudec, idest să încapă în geanta agătată de ghidonul bicicletei, a fost dublura Istoriei Angliei, a lui Maurois, un lux în sine, s-o pot reciti fără să fac balagan săpând până la raftul volumelor mele, la fel de roase. În numele aforismului blagian, literatura nu se citeşte, se reciteşte. Plus o biografie sui generis a seniorului Corneliu Coposu (sic). Sfânta diversitate domină inclusiv o atare bibliotecă, observaţie care argumentează epitetele acordate, cu deferenţa cuvenită, de drept şi de fapt, familiei de intelectuali, care au înfruntat acest moment crunt, cu senină demnitate.

Sic transit gloria mundi? N-avem decât să recitim motoul paginii a doua, cea a cititorilor, a încă Dilemei vechi:

–      Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea.

–      Unde ai citit asta?

–      În toate cărţile bune.

(Faulkner. Lecţia de chimie)

Nota bene: ^* conexiune preluată de la acel nuvelist de meserie, bucureştean de naţionalitate, care a vrut să fie cronicar sportiv şi a fost şi care şi-a sedus cititorii repovestindu-le telecinemateca.