Am urmărit, în ultimul timp, poveşti şi basme, pe Youtube. Ȋndeajus să pot recunoaşte motive stadardizate, în majoritatea folclorului de gen. Nu cunosc basmele altor neamuri, dar am citit că circulă peste tot, cel puţin în Balcani. Aşa o fi, folcloriştii ştiu ce spun. Până şi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Sigur că poveştile apusene sunt pe alt calapod. Marii lor sciitori au pătruns, firesc, în cultura europeană şi, evident, în cea americană. Peter Pan şi micuţa Dorothy au (aveau, au avut) locurile lor în case.
Mă rog, pe vremea când se mai vehiculau poveşti. Nu discutăm actualitatea. Fără sentimente, căci realitatea e obiectivă.
Dece poveştile apusene s-au răspândit, iar cele balcanice doar local? E o întrebare fără sens. Retorică. Priviţi istoria.
Dar să ne oprim un singur moment, la un nume: Lewis Caroll. Cunoscut chiar în toată lumea. Pe numele său, Charles Lutwidge Dogdson, preda matematica la uncolegiu englez. Nemuritoarea poveste a fost rodul unor plimbări, pe Tamisa, cu cele 3 fiice ale decanului colegiului. Liddel pe nume, acesta. De fapt ţinta poveştilor era fiica mijlocie, Alice. Restul e cunoscut.
Reverendul matematician preda, se zice, un curs cam încâlcit. Cumva precum consoanele scrâşnite ale numelui său civil. Dacă nemuritoarea poveste, semnată Lewis Caroll, l-a făcut celebru, iar eroina, pendulând între Ţara minunilor şi Ţara oglinzilor, face parte din patrimoniul universal, biografia profesorului a rămas cunoscută doar în aria matematicienilor. Nu i s-au tipărit cursurie, ceea ce se potriveşte firii sale modeste, dar e cunoscut în cercul strâmt al cunoscătorilor, ca autor de jocuri şi enigme logice. Unele apresiate, se zice, chiar de sir Betrand Russel.
Aproape la fel de celebre, personajele sale Tweedle dum şi Tweedle dee.
M-am întrebat care e sursa strălucirii poveştii şi a eroinei? Dacă am un răspuns, îl ţin pentru mine, dar e evident.
Alice Liddel a devenit, în timp, bătrâna doamnă Alice Hargreaves, spune legenda. Nimeni din societatea londoneză nu se va fi întrebat, dacă asumăm legenda, cum va fi trecut prin vremi femeia, raportată la portretul ei încremenit în idealizare. Dar oare o fi ştiut? Ce întrebare! Din fetiţă a devenit femeie şi nu se poate să nu se fi recunoscut în singulara eroină. Nu e deloc problema semnatarului acestor rânduri cu ce sentimente îşi va fi contemplat imaginea. Dar iarăşi e evident.
Poveştile micuţei Dorothy vorbesc despre curaj. Dar e curajul inimii. Povestea Alicei e despre un altfel de curaj. Mai pretenţios. Curajul minţii. Iar ciudăteniile prin care trece eroina metaforizează, inteligent, relativitata (nu, nu teoriile acesteia!) mişcării. Evident pentri orice cititor. Dacă, repet ad nauseam, mai citeşte azi lumea poveşti.
Ȋntr-un vechi periplu prin Westminter Abbey, văzând lespedea, inserată în pavaj, cu numle Lewis Caroll şi cum furatul imaginilor din biserici e un sport tentant, ca orice lucru interzis, am cronometrat cu răbdare drumurile intersectate ale bunilol călugări care, peste tot, clameaza, cu dreptate, No flash! După minute bune, rămas singur de ai mei, am valorificat cele 6-7 secunde şi am furat imaginea. E pecetea mea, care încheie povestea despre Alice şi Lewis Caroll…
Nu cunosc deloc poveştile Extremului Orient. Făcând un pas lateral, de la poveşti la literatură, Haruki Murakami e cunoscut în toată lumea. Aparţinând generaţiei postbelice, e mai popular în Occident decât în tara sa, ai cărei purişti îl conisderă prea occidentalizat. Ceea ce e inerent. Totuşi arunc o vorbă. Cel mai cunoscut roman, Pădurea norvegiană, scris în Italia, fu ecranizat de un regizor vietnamez, de extracţie franceză, emigrat în Franţa. Film care duce cu o nuană mai departe tema japoneză despre moarte şi viaţă.
Nu spun absolut nimica nou, că, dincolo de acest cuplaj rar, romanul meu preferat straniul 1Q84.
Iar scriitorul meu japonez preferat rămâne singularul Yukio Mishima.
Dar poveştile chinezeşti sunt de-a dreptul subtile. Mai ales cele din secolul XVII. Pe vremea sistemului examenelor imperiale. Pline de făpturi fantastice, pe care eroii le numeau vulpi. O străveche călătorie în Japonia m-a convins că japonezii, un popor iteligent, eficient dar nu peste măsură de creativ, nu prea au simţul humorului. Pe care chinezii, cu zâmbetul lor subţire, îl au din plin.
Bijuteria mea chinezească e Duhul crizantemei. Prea puţin cunoscutulPu Sunlig. Nu-l căutaţi. Nici Google, nici auntie Wiki n-au auzit de el. Cartea n-o mai am. Decât în minte.
Dar să revenim la oile noastre. Seriosul Slavici, are şi câteva poveşti. Preferata mea e, de departe, Zâna zorilor. Deşi cu motive repetitive, cum spuneam, dar ce surpinde la autorul Marei e emoţia diafană.
Şi totuşi, există, nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea, un basm unic şi genial. Al unui scriitor român genial el însuşi. Harap alb, al lui Ion Creangă. Iarăsi un loc comun al tuturor care şi-au aplecat ştiinţa, aruncând priviri asupra Ţării poveştilor.
No Responses