ARHEOLOGIE LITERARĂ

Textul de mai jos nu-mi aparţine. E scris de regretata mea soră de Steaua lui David. A fost scris în urmă cu multi ani, ca un pamflet adresat unui e-grup. Care a dispărut, ca toate e-grupurile, odată dominaţia reţelelor de socilizare. Majoritatea surselor personajelor n u mai există. Sau am pierdut orice legătură cu cele care, poate, mai există. Cei foarte puţini care, citin textul, vor recunoaşte atmosfera descrisă şi unele personaje, sper că se vor amuza.

Dece îl inserez acum pe blog, când atâtea cestuni arzătoare sunt la ordinea zilei? Am dat întâmplător de el. Subiectle de fierbinte actualitate vor aştepta.

AVENTURILE INTERNETICE ALE CORNELIEI

Salut, am văzut lumină şi-am intrat. Asta a fost primul pas făcut de Cornelia în lumea internetică română.

Scârţ, puteai să te faci că nu vezi lumina şi să treci mai departe… a fost prima replică. Personajul replicativ era Jeddy, temutul zmeu internetic, făcătorul de rele, intrigantul şi scârba consacrată a cercurilor cvasi-intelectuale  româneşti, populate la vremea respectivă de “foşti” de tot felul şi de “viitori” idem. Personajul Jeddy, decedat între timp, spre uşurarea lumii virtuale şi a participanţilor la ea, a putut fi înlocuit numai şi numai de un personaj mai tânăr, însă la fel de odios, dacă nu chiar mai odios, celebrul Gelu, care, neavând nivelul intelectual (de invidiat, altfel) a lui Jeddy şi nici iscusinţa limbii alături numitului e plin de complexe ca o păşune de căpuşe după ce-a trecut o turmă de oi jegoase şi flămânde (Nu ştiu exact care este legătura între flămânde şi jegoase, dar aşa mi-a venit şi n-am să schimb frumuseţe de comparaţie numai de dragul de-a o explica. Gelu este odios de-a dreptul, nu fiindcă vrea să fie odios, ca Jeddy, ci fiindcă s-a născut odios şi defectele de caracter, o dată cu vârsta devin adevărate boli psihice. Bine, trecem mai departe. Cea de-a doua replică a fost: După virgulă se pune o pauză. Asta era madam Vucea, inteligenta profă de gramatică, comentatoare la un ex post de radio anti-comunist, fostă vedetă, fostă, fostă, fostă, la momentul respectiv bătătoare de cap cu normă întreagă şi femeie fatală în drum spre apus de carieră.

Dacă replica lui Jeddy a amuzat-o pe Cornelia, apoi replica arogantă a dirigintei a scos-o din sărite: Auzi cucoană, dacă nu-ţi place unde-i virgula, schimb-o cu mâna ta şi nu bate capul  fu răspunsul. N-am venit aici să iau lecţii de gramatică, ci să vorbesc cu oamenii. Dacă nu-ţi place mutra mea, n-ai decât să nu mă priveşti din profil.

Zbang!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Comunitatea virtuală a tăcut, înlemnită. Cineeeeeeee-şi permite să loveasca-n şefa de clasă? Cine-şi permite să se obrăznicească? Cine eşti tu? – s-a înălţat un cor de broaşte skyzofrenizate.

Da’ cine sunteţi voi, a glăsuit intrusa. Ia să vă prezentaţi şi vă zic şi io de mine, cine m-a fătat şi unde, de ce anume şi care-i scopul meu în viaţă. Ceea ce pot să vă spun, pentru început, este că nu m-au fătat să mă futeţi voi la cap.

Zbag-zbang. Şeful de trib, măreţul, s-a trezit să pună lucrurile, la punct: În lista asta, în cencaclul ăsta (iiiiiiiiiiii, am uitat să zic, nu era listă de discuţii doamne iartă-mă, era CENACLUL MEDUZA) nu se vorbeşte aşa, nu se folosesc cuvinte vulgare, nu se face atac la persoană nu se înjură şi nu se ţipă la oameni. Aha, a răspuns Cornelia cu înţelegere, adică eu nu sunt o persoană, eu pot fi atacată de vaca aia inteligentă care-şi dă aere? Exasperat, dar şi amuzat, moderatorul a afirmat că nimeni n-a fost atacat pâna ce Cornelia nu i-a atacat şi că-n general este un cenaclu de oameni cumscade, care scriu literatură şi se ocupă de critica literară.

După ce corul antic şi-a manifestat oprobiul faţă de tânara generaţie lipsită de respect elementar şi Cornelia a fost obligată să le produca o minioperă literară care să dovedească rostul păstrării ei pe un cenaclu onorabil care nu este de loc o casă de curve virtuală, cum a afirmat pârâta, operă literară care-a fost o combinaţie reuşită între căţeluş cu părul lins şi un yankeu la curtea regelui Ludovic al IV-lea, liniştea a revenit la zbuciumatul cenaclu. Lucrurile se desfăşurau aproape normal pentru o listă românească, cu vechituri şi glume proaste, linsuri în cur, rivalităţi la mâna doamnelor, explozii ale lui Jeddy, fie de vulgaritate, fie de nebunie pură, lacrimi de deziluzie şi comentariiiii, infinite comentarii despre foaie verde şi-un lemn tuns/ce-am fost eu şi ce-am ajuns. Cum spuneam, lucrurile se desfăşurau aproape normal, când, brusc, simţi Cornelia o schimbare ciudată de comportament. Femeile începură să-i facă un fel de curte rea, în vreme ce bărbaţii o atacară mai pe de-aproape, mai pe de departe. Singurii neutri rămaseră Jeddy, care, de fapt, nu era neutru, ci rău şi nebun, în mod constant şi moderatorul listei (o să vorbesc de el mai încolo), un poet în devenire, beţiv şi muieratico-nehotarât-erotic-peste măsură şi la fel de refulat.

Femeile erau fosta cântareaţă, celebra ziaristă, celebra zâna zânelor şi o alta, cu mult simţ al umorului, fată grozavă, puţin ţaţă puţin intelectuală, gură-mare, mamă a doi copii şi bucătăreasă convenţională, o doctoriţă româncă stabilită-n Canada, pe numele ei mic şi conspirativ Veta. Tot felul de versuri franţuzeşti romantice erau răspunsul la tâmpeniile aberante ale Corneliei şi tot felul de reproşuri de iubire înşelată veneau ca răspunsuri la gemetele ei de neînţelegere. În vremea asta bărbaţii care nu se certau cu Jeddy, cavaleri servanţi ai fostei zâne şi altii, aşa-n doru lelii înjurau printre dinţi şi mârâiau la gard, muşcând din când în când ulucii, dând să sară-n gâtul Corneliei, a cărei înţelegere şi imaginaţie păreau depăşite de evenimente. Dacă la atacuri putea oricând răspunde cu plăcere şi chiar o făcea, băgându-l şi rasbăgându-l pe ungurul Szabo în toate găurile posibile ale decedatei lui mame, îi era imposibil să facă faţă atacurilor amoroase ale femeilor şi când i se cita din Lamartine făcea crize de isterie combinată cu criză de scădere bruscă a zahărului (ceea ce-i acelaşi lucru-n fond), devenind violentă şi fără maneră. Ce-aveţi fă, cu mine, vi se pare că arăt ca Jean Gabin din profilu îndepărtat şi-ascund o pulă-n poşeţică, sau sunteţi turbate total?

Cel care-a făcut oarecum ordine-n dezordine a fost moderatorul, în particular i-a declarat Corneliei că stilul ei seamănă perfect cu stilul cocoşesc-ironico-săgetotor-băşcălios al unui celebru personaj de pe listele româneşti, cuceritor şi părăsitor de inimi muiereşti, care-avusese amor cu zâna şi amor morganatic cu canadiana. Aia, de dragul lui şi-n lipsa lui, a încercat să se sinucidă cu apă de ploaie şi el, moderatorul, trebuise să încheie conflictul stând pe telefon călare vreme de-o noapte-ntreagă să nu se sinucidă nebuna şi să înţeleagă cavalerul rătăcitor că va fi cauza orfanităţii a doi plozi şi văduviei unui soţ iubitor şi devotat.

Povestea ar putea fi grozav de lungă, dar urma să fie numai o introducere, introducerea într-o viaţă ciudată şi aparte a internetului de limba română de unde, adunând într-o oală personaje care aveau să o urmărescă pe Cornelia vreme de câţiva ani buni, se aleg până la urmă două personaje, aşezate la capete diferite ale scării umane, la capătul binelui suprem şi-al supremului uman şi la capătul murdăriei şi josniciei omeneşti. Şi, dacă despre rău sunt puţine cuvinte de spus, despre bine sunt aşa de multe că o nuvelă fie ea cât de lungă n-ar curpinde şi-ar trebui un roman, sau un roman fluviu sau un fluviu pur şi simplu şi asta ar fi prea mult. Nu şi inutil.

Epopeea Meduza a ieşit din interesul fetei noastre şi a urmat alte şi alte liste româneşti, majoritatea populate însă de cam acealeaşi personaje. Zâna-zânelor, Veta, celebrul crai de la curtea veche pe care avea să-l cunoască până la urmă personal şi cu care avea să fie oarecum şi cu intermitenţe prietenă, în răstimpuri îşi scoateau ochii, ba chiar Cornelia s-a crezut îndrăgostită de el o vreme şi-a scris că-i un fel de iubire amânată şi pusă de-o parte cumva, până ce pârâtul a dat de câteva ori cu bâta-n baltă că i-a trecut Corneliei cheful să mai creadă poveşti nemuritoare. Jeddy, nelipsitul şi maniacul, un oarecare Emanuel, fire lunecoasă şi scârboasă de codoş cu curu-n două luntre, personaj care de nenumărate ori avea să ţeasă intrigi, să ducă mesaje de colo-colo şi să scârbească pe multă lume chiar mai rău decât reuşea s-o facă celebrul Jeddy. Pe parcurs s-au alăturat şi alţii, dar mereu lângă cei vechi, nimic nu se schimbă pe listele româneşti, listele se schimbă între ele, unele se deschid, altele se închid, dar dai peste aceleaşi cărţi de joc. Cineva uneori bate cărţile, împarte pachetul în două, scoate sau adaugă, însă jocul rămâne constant şi pozele nu se schimbă. Regele-i rege, regina-i regină, asul este as, în vreme ce nebunul… se schimbă prin deces. Şi nebunii sunt cel mai uşor de înlocuit.

Promisesem să zic despre moderator. El a ajuns ceva pe undeva, a publicat poezie, e putin beţiv, puţin dement şi redactor la nu stiu ce revistă. În emanciparea literară a Corneliei însă a avut un rol destul de important. A învăţat-o să zică lucrurilor pe nume şi încă pe numele lor real. Că futut nu-i chiar un cuvânt groaznic dacă nu se referea la un act violent, dar, cum fiecare acţiune bună are şi-un revers negativ, Cornelia a realizat repede că poetul beţiv vroia s-o fută direct şi personal, pe-o cale sau alta, fie prin corespondenţă, fie direct, cu o ocazie şi că nereuşita îl va aduce-n stări de adevarată demenţă când avea să dea telefoane disperate şi injurioase sau avea să scrie e-mail-uri în care să te fut se repata de mii de ori. Nu, nu toţi cei de pe liste sau cenacluri erau demenţi, numai o parte. Şi se pare că partea asta a fost partea puternică a cunoştintelor eroinei noastre.

Toate astea se întâmplau în anul de graţie 1998 iarna şi Meduza s-a fleoşcăit total prin 1999. Sau Cornelia şi-a pierdut interesul pentru ea, ceea ce e cam acelaşi lucru. Într-o bună dimineaţă de vară, după ce-şi bătuse călcâiele pe diferite chaturi româneşti mai mult sau mai puţin vulgare şi cunoscuse o grămadă de persoane distinse, la gura cărora se băteau dracii şi turcii, înjurăturile şi blestemele, după ce căpătase mai mulţi viruşi de computer decât erau în total ultimii 25 de ani la Insititutul de virusologie din Tel-Aviv, deci într-o bună dimineaţă a primit Cornelia o invitaţie de participare la o nouă lista româno-evreiască numită rom-jews.

Curioasă, a acceptat înscrierea. Şi de cine-a dat? Normal, pleiada de zâne-doctoriţe-crai virtuali, Emanueli lipicioşi, nelipsitul Jeddy maniac şi câteva noi personaje care pe meduza nu apăruseră. Printre ele o doamnă ziaristă şi-al ei unchi, un tip elegant, cult, mare amator de femei, mare amator de literatură stiinţifico-fantastică, mare amator de discuţii intelectuale şi mai puţin intelectuale. Un tip despre care se spunea că ar fi avut la vremea respectivă peste 80 de ani, însă care judeca cu spiritul, mintea şi umorul unuia de maximum 30. Iniţiatorii listei celei noi erau Emanuel cel de tristă pomenire şi-un tip cumsecade, dar cam buimac de felul lui, plin de intenţii bune, pe care când intenţiona să şi le manifeste oarecum, era bietul de el pocnit aşa de zdravăn în cap de zăcea lat şi-n linişte vreme de cam 10 zile. Rami… Neînfricatul Jeddy făcea ravagii. Avea clienţii lui permanenţi, un inginer canadian tot român, fiu de profesor universitar celebru, tip cu un simţ al umorului deosebit, dar cu marele defect, în ochii lui Jeddy, că era, inginerul fiu de academician, întors la religie. Adică el fusese evreu laic şi-acuma devenise evreu religios. Jeddy, care avea un cui împotriva a orice şi-n special împotriva oricui i se năzărea, îl călărea pe religios din toate unghiurile şi acela se făcea că nu vede, sau nu-i păsa, sau îl trecea cu vederea, el, adică inginerul religios era printre iniţiatorii listei. Când se sătura să-l măcelărească pe religios şi pe doctoriţa din Canada, a cărei supremă vină era că lua apă-n gura şi astfel stropea rufele, Jeddy trecea la clienţi mai temporari, printre ei se număra Cornelia şi zâna-zânelor. Dar numai printre ei, fiindcă la rând de fapt veneau cu toţii şi nimeni nu scăpa nevătămat. Oamenii au început să se vânzolească, să reproşeze moderatorilor că de ce nu-l scot dracu pe Jeddy din listă şi moderatorii, cu toate că individul le statea ca un furuncul în cur, îl tolerau. Dulcele Emanuel chiar a declarat de bunăvoie şi nesilit de nimeni că-l păstrează pe Jeddy numai fiindcă el are curajul să le spună unora adevăruri pe care el, în sine, n-are curajul să le spună. Oricum lista părea să se ducă dracu, scandalurile se ţineau lanţ, toată lumea scuipa pe toată lumea şi-n rarele momente de relaxare Jeddy scuipa pe toată lumea şi ca o îmbunătăţire a situaţiei îi mai şi futea-n cur cu deosebită voie bună. Asta când spre satisfacţia unora, când spre satisfactia altora dintre participanţi.

Sătul de mâncat căcat, blândul om de treabă Rami şi-a luat într-o zi valiza, pretenii mai apropiaţi, şi-a luat inima-n dinţi şi soarta-n propriile-i mâini şi-a deschis o listă noua. Pe numele ei personal şi de familie Dizertaţii.

Dacă desfăşurarea istorică a evenimentelor e corectă sau nu habar n-am, s-ar putea să fie, s-ar putea sa nu fie, în mare cam aşa stă treaba şi e inutil să mă bateţi la cap după ce-o să public chestia asta şi să-mi spuneţi că aia a fost înaintea aleilalte şi dincolo s-a întâmplat altfel decât dincoace. Habar n-am, nu-mi pasă şi oricum astea sunt fapte cu aproximaţie, istoria are dreptul să greşească şi dacă n-are dreptul vă rog să comentaţi personal şi să completaţi, deoarece, mare parte dintre voi, cei ce citiţi asta rânjid sau muşcându-vă mustăţile (în cazul doamnelor barba) aţi fost martori oculari şi participanţi la tot bâlciul. Nu-i musai ca cine zic eu că-i un căcat să fie un căcat, dar e musai ca a puţit cândva macar, altfel nu văd de ce-ar fi un căcat. Şi tot aşa.

Pe scurt în Dizertaţii a început să fie vesel odată cu venirea noii generaţii. Mă rog, asta, noua generaţie, să n-o vedeţi ca pe-o ciurdă de căprioare sprinţar-ţopăitoare, cu plete-n vânt şi talie de viespe, nu, noua astă generaţie era carne de tun nouă, cineva care mai avea putere să se împotrivească, să dea din mâini, din picioare şi din alte organe, când cei vechi, patriarhii, scofâlciţi deja de intemperiile net virtuale, se sclifoseau şi se dădeau mari. Harry, un sculptor romantic şi cam sucit, faimoasa femeie Prospera, o tipă puţind de talent, dar nebună la tot capul, zmucită ca un cal arăbesc şi cu crize de isterie la fiecae trei paşi, înţeleapta bufniţă de-o tâmpenie crasă, căreia nu-i găsesc un nume, dar care când nu bocea jalnic se zgâlţâia filozofic pe craca ei uscată, şi bineînţeles cel dintâi şi neuitatul, specialul Gelu, de care povesteam întru început vorbind de rău contra bine sau bine contra rău. Porcul ăsta a intrat nu ştiu de unde şi nici Cornelia nu ştie, dar avea ceva, în faţa femeilor, un clenci deosebit, galant în cuvinte, curtezan înnăscut, om de lume şi, în special avea mereu o mână întinsă de ajutor pentru fiecare. Chitită să ia mei mult decât să dea, dar ce femeie rezistă la înşelătorul limbaj al laptelui şi a mierii, cine mai ştie limba sării în bucate?

Pe ardeleanul-bucureştean Laurenţiu i-a luat Corneliei un veac de zbuciumare să-l inţeleagă ce spune. Nu cum spune ci ce spune. I se părea că nu vorbeşte exact româneşte, ci un fel de limbă sucită, făcută din bucăţi de romane în care se mestecau Marquez cu Neruda şi Bolintineanu. Fermecător în felul lui, ardeleanul avea să-i devină prieten bun, corespondau ceva la modul: ce mai faci? bine! Şi se simţeau acoperiţi la capitolul amiciţie.

Toate bune şi frumoase, eu vă iubesc pe voi şi stăm de vorbă, despre internet, vaci albastre şi porci portocalii, dar telefoanele şi viaţa asta de zi cu zi mă cam cheamă. Nu-i pace sub măslini şi plouă-n rai, mai am şi-alte prietene în afară de Cornelia, una-i patoloaga, o să vă spun despre ea de-aici înainte, poate vă trece plictiseala. Aşa-i că v-aţi săturat de manera statică?

Şi eu, la muncă deci doamnelor, domnilor, domnişoarelor sau toate la un loc, viaţa-i o chestie deosebit de dură şi-aveţi mare grijă să nu vă cadă-n cap. Se mai întâmplă cum o să vedeţi mai jos, mai la stânga, mai la dreapta. Despre liste, mai vorbim noi, între timp mâncaţi-vă propriul ficat, sunteţi pe net, nu? Aveţi prieteni? Ar trebui să-i cunoaşteţi pe Cornelia, pe Hunyad, pe Mihai şi pe  Corsicanu, pe Sobol şi pe Etta, pe Laurenţiu şi pe Harry ca să spuneţi că aveţi. Aveţi duşmani? Pe dracu, pâna ce nu l-ati cunoscut pe Gelu habar n-aveţi ce-i ăla un duşman. Femei, dacă nu l-ati cunoscut pe Martin n-aţi cunoscut un bărbat, ascultaţi la mine şi nu bateţi capul. Mai vorbim noi despre asta. Iacă-i acum pe prietenii mei căzuti din cer:

Acu amicul Laurenţiu nu se multumeşte cu descrieri leşinate de liste româneşti, neeee, el e om molcom, îi place să-i vadă pe cei din jur rupându-se-n figuri, smulgânsu-şi coastele de nebunie sau de dragoste dezamăgită, fulguită, nestăpânită ori măcar neîmblânzită, sau aşa ceva. Omul ăsta nu înţelege că dragostea e ca războiul, dacă o lungeşti prea mult ajungi să nu mai ieşi din ea şi dacă vrei să faci un blitz krieg tot acolo ajungi. S-au mai văzut cazuri, adica ăsta, Sharon, a vrut să meargă în Liban 20 de km. Dom’le, da avea un tanc aşa de rapid, că nu şi-a dat seama când a ajuns la Beirut, i-au trebuit o grămadă de ani să iasă din căcat. Şi băiatul ăla, Hitler? A vrut să cucereasca lumea ca-n excursie modernă. Poate reuşea, dacă nu-i era frig. Asta-i şi cu dragostea, ori se grăbeşte, ori îi e prea frig, ori îi e prea cald, ori face ceva de se duce-n pizda măsii… Da pretenul meu Laurenţiu-i un ambiţios. El vrea ceva palpitant. Normal c-aş putea să-i trag un pumn în ochi, asta însă-i doar o soluţie temporară, pe-un ardelean, ca şi pe-un dinozaur, îl păleşte durerea peste cinşpe ani, şi-o să înceapă să urle când mi-o fi lumea mai dragă. Plus că se poate să-i vină ideea că rănit de moarte fiind, nu mai publică nimica din ce scriu, şi-atunci chiar am bulit-o.

Hai să-i dăm caesarului ce-i al laurenţiului, o poveste tâmpită de dragoste pasională, poate tace dracu din gură şi pot continua să vorbesc tâmpenii.

Într-una din listele de discuţii, Cornelia l-a cunoscut pe, na, cum paştele măsii să-i spun şi ăstuia, că dacă se prinde că-i el s-a dus ţărişoara noastră. Să-i zicem… Andrei. Ma rog, l-a cunoscut Cornelia pe Andrei ăsta, care stătea el in Belgia. Era de meserie chimist şi-şi schimbase meseria în computerist. Era şi puţin anormal la cap, dar cum nici Cornelia nu e normală, e cel mai bine. S-au bălăngănit ei cât s-au bălăngănit şi până la urmă s-au iubit, de la distanţă, prin corespondenţă şi prin telepatie. Discuţii peste discuţii, dorinţa mare şi fugeau feromonii pe net ca nebunii, de bâzâiau reţelele. Cam un an au frecat-o aşa, corespondând, însă a venit timpul să treaca şi la fapte. Cornelia are-un principiu sănătos, nu se deranjează pentru un mascul, fie el şi armăsarul municipal, decât maximum 3 km. Ce urma, era să vină Andrei din Belgia-n ţara de foc unde stătea ea. Zis şi făcut. A venit Andrei. S-au dus la hotel. Ce-au făcut la hotel? Din câte zice Cornelia, au cam încercat să se fută. Fără prea mare succes, dar cu multă şi deosebită bunavoinţă. Au încercat o zi şi-au încercat şi-n ziua a 2-a, am înţeles că au reuşit ceva prin ziua a treia. În ziua a 7-a Andrei a plecat în Belgia şi Cornelia, neobişnuită cu performanţe sub nivelul mării a rămas niţel buimăcită, niţel dezamăgită, niţel din toate cele. Da şi-a zis că factorul emoţional, factorul g factorul penis, mă rog, toţi factorii ăştia la un loc au făcut o treabă de tot căcatul şi merită să mai încerce.

Şi dă-i iar corespondenţă şi dă-i iar feromoni, să ferescă Dumnezeu. Şi-a călcat Cornelia pe inimă şi s-a dus în Belgia. Iar un fel de sex, dar nu chiar sex. Până la urmă femeia a fost nevoită să admită că tipu n-are destulă dotare şi n-are nici ştiinţa necesară să completeze lipsurile. Belgia e o ţară frumoasă, dar nu să vadă peisaje venise ea acolo şi mai era şi-un frig câinesc. Trebuia să stea mai mult în pat, şi ce dracu să caute-n pat dacă acolo era Andrei, care n-avea nimic important de căutat în pat dacă nu era cazul să doarmă. A văzut Cornelia Belgia şi s-a cărat înapoi dezamăgită şi nu prea, dar necazul n-a întârziat să vină. Andrei voia să se însoare cu ea. Na, beleaua. Toate ca toate, dar căsătorie? Asta era deja prea mult. Cornelia voia să fugă cât o ţineau picioarele, sau, cum se zice, dar n-avea cum şi n-avea nici unde. Telefoanele sunau, inboxul era plin de scrisori nebune de dragoste şi femeia a hotarât că o fugă în Egipt ar fi singura soluţie de supraviatuire. Dar nu se putea fugi-n Egipt. N-a mai răspuns la telefoane, n-a mai răspuns la e-mailuri, a închis computerul şi-a făcut pe moarta. V-ar place să se fi terminat aşa? Şi mie, dar nu aşa s-a terminat. Într-o bună dimineaţă a hotarât Cornelia să-i spună Andreiului că totul s-a terminat, că ea nu mai vrea să continue, ca la-la-la şi tra-tra-tra. Nu ştiu ce-o fi fost în capul ei nebun, doar ştia ca ăla-i zmucit şi-o să faca absolut inversul decât ar fi făcut orice persoana normală. S-a trezit eu el în ţară, dând telefoane din cinci în cinci minute. Pâna la urmă a fost nevoită să-i răspundă şi să accepte întâlnirea. Dar i-a specificat la telefon că se vor întâlni numai ca să se departă. Mă rog, v-am spus ca asta-i nebună la cap? Spus. V-am spus că nici el nu era întreg? V-am spus. Acu ce vreţi? O împăcare supremă cu muci, lacrimi, proteză de penis şi-o nuntă ca-n poveşti?

O despărţire jalnică cu aceeaşi muci, lacrimi şi batiste fâlfâind pe geamul avionului în zbor plus promisiunea strigată-n megafon o să rămânem prieteni pe vecie? N-a fost aşa şi nici aşa şi nici aşa. S-a dus Cornelia la hotel ca zâna-zânelor, plină de intenţii bune şi a întâlnit un Andrei furios, care i-a reproşat că i-a “furat” doi ani din viaţa lui bogată şi frumoasă, ani în care ar fi putut să cunoască o fată cumsecade, să se însoare şi să aibă copiii lui! Cornelia, nervozată, i-a declarat că o fată cumsecade ar fi putut găsi una din alea care stau la colţ şi primesc bani să zică că se fut şi sa fie mulţumite că fac un ban cinstit, dar copii n-ar fi putut să aibă că n-avea sculele nesare practicării unui astfel de amănunt anatomic, care se numeste pentrare. Din una-n alta, Andrei, care pe lângă că era coleric şi isteric, era şi nebun la cap (nu văd de ce tre să repet, ca v-am mai spus-o de câteva ori) a scos cuţitu şi-a sărit la Cornelia. Asta, Cornelia, era deja şi ea destul de nervozată de situaţie şi n-a stat să-i taie nebunu gâtu, a dus numa mâna la pept aşa spre coaste, a scos flinta şi i-a tras un glonde-n mâna cu cuţitu. Andrei a căzut pe jos şi-a început să guiţe c-a murit. Totul s-a umplut de sânge şi la uşa camerei au început sa bată ca la foc. În imposibilitatea de-a face altceva, Cornelia a deschis uşa, oamenii au dat buzna-n camera însângerată şi cum ea fâlfâia cu pistolul explicând c-a fost atacată înainte de-a tras în vita zăcândă, toţi s-au retras spre uşă ameninţând cu poliţia.

Ce poliţie-n pizda mamii voastre, io-s poliţia. Animalu’ aici prezent m-a lovit cu cuţitu’ (avea o tăiatură pe braţ) şi io, în legitimă apărare, i-am tras un glonte, să nu mă omoare. Pricepeţi?  zbieră Cornelia, fâlfâind nervoasă pistolul.

Daaaaaaaaaa a exclamat publicul spectator, numa pune jos arma aia că noi suntem victime absolut nevinovate.

Cornelia a aruncat arma pe pat. Între timp a apărut şi poliţia locală, anunţată că-s focuri de armă-n bietul hotel, pe malul mării, în care, în afară de futaiuri inocente şi maximum o păruială între îndrăgostiţi beţi nu s-a întâmplat niciodată nimica. Maiorul, când a văzut cine-i “criminalu”, era cât pe ce să capete din nou cancer la colon.

Ce mama dracului ai? Eşti plictisită? De ce tragi în populaţia paşnica, zbieră el. Taci idiotule, asta nu-i populaţie paşnică, animalu m-a tăiat cu cuţitu că am vrut să-l părăsesc. Astea nu-s manere să le foloseşti c-o duamnă.

Da de când dracu eşti tu o doamnă? Eşti o vacă, ţi-am zis că n-ai ce căuta cu asta? Acu n-ai decât să mănânci căcat.

Între timp, Andrei sângera pe podea şi toată lumea, în loc să cheme ambulanţa sau ceva, se amuza de discuţia aprinsă între cei doi dovediţi politişti. Chemaţi dracu ceva, să ia tâmpitul de-aicea, strigă maiorul. Tu, s-a întors el spre Cornelia, dă aici arma şi legitimaţia şi  bagă-te-n maşină până nu-ţi pun cătuşe la mâini să te scot ca pe mafia rusesească.

Aşa că să terminăm povestea, Andrei a fost spitalizat şi s-a ajuns cu el la un compromis, că nu se depune împotriva lui plângere de atac armat, dacă el nu depune plângere de rănire. S-a cărat în Belgia şi de-atunci Cornelia, care-a primit o suspendare de 2 săptămâni şi-o săpuneală straşnică, n-a mai auzit de el. Care-i morala? Da ce, voi n-aveţi morală personală?

Da, Cornelia a învăţat că nu trebuie să-şi mai facă de lucru cu impotenţi virtuali. Nici măcar reali. S-a lăsat însă de amoruri de la distanţă? Da, de la distanţe mari, s-a apucat însă de amoruri nereuşite de la distanţe mici. Dar asta-i o cu totul altă poveste.

Printre personajele absolut antipatice Corneliei, pe discutii era şi-o anume Cella, scriitoare bună de altfel dar atinsă de filoxera amărelii sufleteşti şi-un fel de puritanism antedeluvian, depăşindu-l pe cel al zânei-zânelor (care, de altfel, nu era de loc puritană, fiindcă aşa cum îi povestise moderatorul poet, zâna îi trăgea niste beţii straşnice, cu dansat pe masă cu ţâţele goale, de stătea vaca-n cornu’ stâng, dând din copita dreaptă de entuziasm sporit) Cella se burzuluia de fiecare dată când ceva nu-i plăcea, bălăngănindu-se între aere de fetiţă alintată şi cu ciorapi trei sferturi şi bunicuţă jignită-n glanda purităţii, când cineva-i spune că organul ăla de sub chiloţi mai foloseşte şi la altceva decât la făcut pipi, eventual la sex. Cuvânt interzis categoric pe Dizertaţii, fiind fie de tristă amintire, fie o chestie vulgară, de care n-ai voie să pomeneşti. Ce-a spus Cornelia, ce-a replicat Cella nu reţin, dar a ieşit un circ asa de mare că Cella şi-a luat păpuşile şi-a închis taraba, da nu aşa, numa pe Dizertaţii, a închis-o de tot, pe net, şi-a închis site-ul personal, mă rog, sinucidere generală şi totală. Restul de listă (o mare majoritate) s-au ridicat, cu mic, cu mare-n apărarea Cellei, în special vajnicul Gelu, care coaie n-are, da se face ca are unele foarte mari şi pietroase. Necazul cu el e că, atunci când îi ceri să le şi arate, se face că nu-i acolo, sau că nu e el, ori alte variante imposibile. Prietena pe vremea aia a Corneliei, Matina pe numele conspirativ, îndraznise şi ea să deschidă gura în apărarea Corneliei şi-au pleznit-o aşa de tare, c-a căzut jos de pe listă. Adica şi-a luat, pur şi simplu, cracii la spinare. De două ori enervată, Cornelia le-a comunicat combatanţilor câteva păreri personale asupra stării lor fizice şi psihice, numindu-i împăiaţi, sclerozaţi şi băgându-i, cu alte cuvinte, desigur, în alea mamelor lor. După ce valul ăsta a trecut şi s-au mai liniştit puţin spiritele, Rami a venit cu ideea genială de-a aduce pe Dizertaţii un alt personaj sinistru, iar comparată cu Gelu, Bambina e un înger, dar necomparată cu el e o caracatiţă internetică cu braţe întinse-n toate direcţiile şi cu ventuze pe un milion de computere, intrigantă de clasă şi cu şcoală, Bambina poate să distrugă orice relaţii inter-umane care nu-s bazate pe şcoala de dans şi manere elegante de la Podu roşu. Între timp Matina deschisese o nouă listă, Miţabaston pe numele ei şi făcuse invitaţii. Din devotament faţă de Dizertaţii unii n-au venit, din perversitate a venit Emanuel şi-au venit apoi oameni străini, la vremea aia, de listele mari româneşti. N-am să-i numesc,  n-are rost acum, va veni timpul şi pentru asta.

Ce-a ramas din Miţabaston acum, în stadiul ăsta, sunt şapte oameni, deosebiţi şi lista e ca salonul unei familii tradiţionale.

Dizertaţiile au traversat nişte zgâlţâieli pe cinste. O fătucă deşteaptă şi-un preten al ei nu ştiu cu ce i-au lovit în orgoliu pe câţiva dintre cei bătrâni şi consacraţi în a avea mereu dreptate. Da, îmi amintesc, era vorba de-un poet, fata a citat ceva din patimile lui Iisus, ovăzu s-a umflat într-un grup masiv de evrei. Ăştia-s tâmpiţi la cap, e ca-n povestea cu dinozaurii şi religioaşii, Iisus n-a existat şi cu asta basta, dacă scrii c-a existat crapă dracu-n figuri şi încep să se zbânţuie. Au făcut-o pe fătucă de tot căcatul, asta nu-i dusă la biserică şi nici la moschee, nici la sinagogă, cred ca le-a futut, elegant, muma-n cur şi lorzii de ţion şi-au schimbat scutecele, şi-au luat biberoanele şi s-au cărat demonstrativ. Cine-s lorzii, păi doi: unu-i Gelu, cel de sinistră amintire, pudelu dom’le, el futadore mentale, celălalt e un scofâlcit, care din când în când are legătură cu realitatea, dar rar de tot şi-atunci impactul îl bagă-n depresie totală.

Când moderatorul ăla mai colţos a hotarăt să apeleze la Cornelia să revină pe Dizertaţii a început războiul gog-magog, s-au adunat toate fetele bătrâne dansatoare pe masă şi toţi pudelii fără coaie împreună cu toţi senilii şi toate divorţatele, proaspat măritatele, nefututele şi răsfututele şi vreme de o săptămână au corespondat şi-au bodogănit, au înjurat şiu-au ameninţat. Ori noi-ori ea. Moderatorul de pe meduza s-a cărat înjurând în aceeaşi măsura curva şi pe celălalt moderator, care, săracu, n-are nici o vină. În final, pudelu şi-a luat turma şi căpuşele şi-au deschis o listă a lor. Cred că sunt fericiţi acolo şi or să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi după principiul “câinele nu mănâncă carne de câine”. În rest, poate să-i ia şi dracu, asta aşa, între noi fiind vorba, că dracu e şi el cineva cu instinct de conservare. Dac-aş sta să mă gândesc, n-o fi imposibil ca o parte din cei care s-au dus după ei să fie oameni cumsecade şi de bună credinţă, dar cine mă poate obliga să stau să mă gândesc, cânt am atâta treabă pe cap şi, mai ales, cine i-o fi obligat pe oamenii presupuşi cumsecade să se ia ca turma după măgar?

Cornelia a reapărut pe Dizertaţii şi-a fost, măi tată, o linişte o vreme, de le-au intrat tuturor chiloţii-n cur de cum îşi ţineau răsuflarea. Dupa aia, încet, încet, şi-au revenit. Faza mişto a fost că Cella a început să scrie mesaje disperate, că vrea ea să fie moderatoare, a fost altă vâlvă, dar a trecut şi asta, după câteva zile.

Faza cea mai rea a fost când Martin, influenţat de putorile fleoşcăite, s-a supărat pe Cornelia, ea, Cornelia fusese una din marile iubiri ale lui Martin şi Cornelia l-a iubit în aceeaşi măsură. S-au spălat şi frecat în perioada aia nasol de tot, dar undeva, în sufletul amândoura tot nu se schimbase nimic, ca la orice pereche de îndrăgostiţi, izbucnirile de  ceartă fac numai să se întărească iubirea, dar de data asta n-a fost să fie aşa. Max s-a dus la spital, sa-l remaieze, a revenit, a mai scris câte ceva şi-apoi a murit. Lovitura a zgâlţâit pe toata lumea, de pe toate listele şi n-are rost acum să povestesc ce măgarii s-au mai întâmplat dupa moartea lui, cu amintirile lui şi cuvintele sau gândurile scrise de oameni pentru el. Ar micşora imaginea lui Martin în contextul în care pe mare parte din oamenii ăia i-a iubit şi respectat, dar, de fapt Martin a iubit şi respectat toţi oamenii, în general şi pe fiecare-n parte. Asta-i una din calităţile de om. Pus vis-à-vis de Gelu, Martin era un om, celalalt este un contra-om. Nu cunosc termenul, dar cred c-ar trebui să existe.

Listele româneşti se înmulţesc, rămân în viaţă numai cele care merită să rămână sau cele ai caror oameni merită să aibă un loc unde să scrie, şi rândurile astea, cu binele şi răul din ele, le dau omagiu şi dragoste, zeflemea  şi ironie, putere sau slăbiciune, tuturor celor care iubesc aceste liste, care se îmbogăţesc din viaţa lor şi îmbogăţesc pe alţii prin viaţa lor. Mai scuip rândurile astea pe cei care n-ar avea dreptul să fie printre oamenii de pe liste, de niciunde, dar cum eu nu pot să hotărăsc cine merită să fie unde, decât din punctul meu de vedere îngust, limitat şi subiectiv, nu scuip pe nimeni, să se scuipe singuri uitându-se-n oglindă. Dacă nu, apoi sa mă pupe-n cur.

Acu mi-e somn. Lumina rămâne aprinsă, pentru că oricine vrea să intre, e binevenit. Normal că la un moment dat, poate să ia un bocanc în cap, o carte de telefon sau o înjurătură groaznică. Poate să le şi întoarcă. Aşa-i viaţa, c’est comme ça la vie, o vită.

Mă apropii de final şi trebuie să explic ultimul motiv de enervare. Dracu m-o fi pus, cine altul, să-i cer părerea laurenţiului cel pătrat la minte, despre sprinţara poveste personală a aventurii internetice. Nu vă puteţi închipui cât de scârbos îmi luă ardeleanul la bani mărunţi bunătate de veselă tarantelă, pfuiaaa! Ia mai dă-l şi pe ăsta-n măsa, ce dacă el crede că l-aş fi nedreptăţit pe ăla şi pe ailaltă? El e autorul sau eu? Eu sunt şi scriu ce vreau şi ce cred eu.

Şi totuşi…

Şi totuşi ştiind cât sunt de stăpână pe poveste, mă urmăreşte un gând pe care nici chiar eu, oricât mă simt de capabilă să mi se fâlfâie de tot şi de toate, nu-l pot ţine sub pinten, sau sub şenilă: povestea aventurii internetice a Corneliei e marcată de două morţi. Mai mult sau mai puţin întâmplător, doi bărbaţi. Unul dement, malefic, distructiv, dar inteligent, puternic, cult şi, în felul lui un băiat de caracter, chiar daca un caracter infect, iar celălalt um bărbat cum toate femeile ar vrea să întâlnească măcar odată-n viaţă, singurul care în tumultoasa mea existenţă, mi-a dovedit că ştie să se poarte cu femeile, să le admire, să le iubească şi să le pună în valoare. Un bărbat la care nu ştiai ce să admiri mai întâi, mintea, sufletul, prestanţa sau înţelepciunea.

Cu toate astea, prietenilor mei Cornelia (nu asta ci alta), lui Corsicanu şi Mihai, Sobolului, lui Garry şi Raoul, Dinei, curajoasei Cristina şi vijelioasei Josepha, enigmaticei Soledad şi lapidarului Niki, rarului Tzutzu şi temporarului Marian, lui Etta şi rabinului Antinous, cel sfânt, lui Liciniu şi altora, pe care-i uit că-s hăbăucă, dedic aceasta slabă şi neînsemnată scriere (psst, nu mă pârâţi lui Negruzzi).

Salut.

Ozana

PS: Orice asemănare cu personaje, întâmplări, fapte este absolut întâmplatoare, nulă şi neavenită.