BUNICA

Cunosc un singur text în limba română cu acest titlu. De una-două pagini. Sentimental. Nesesmnificativ pentru opera importantă a lui Barbu Ştenescu Delavrancea. Un mare scriitor roman. Îi cunoaştem trilogia pe fond istroric: “Apus de Soare”, “Viforul” şi “Luceafărul”, despre 3 mari domnitori moldoveni. Adică, cemai, români. Mai ştim că i-a servit ca avocat lui Caragiale în spupidul process de plagiat intentat de obscurul Caion, un neica nimeni care s-a aflat şi el în treabă,

Dar să mă ocup de subiectul meu, cele de mai sus n-au avut alt rost decât introducerea.

Bunica mea a vreme fost personajul cel mai important pentru mine în copilărie. Familia mea a fost multă vreme formată din 4 persoane. Bunica (soţul e a murit de tânăr, la 43 de ani), cele două fiice ale lor, dintre care una e mama mea şi cu mine. Dacă Bunica şi-a pierdut soţul cum am spus, mama mea a trecut prnintr-un divorţ câd aveam 2 ani. Sigur, în timp am avut bune şi foarte bune cu ambii părinţi.

Dar să mă întorc la bunica mea. Sa născut în 1901, ca al doispezecelea copil, cea mai mica , a unei familii rurale (va veni vorba si de acea famile). Întro comună de pe Valea superioar a a Oituzului, la 2-3 kilometri de fosta graniţă austro-ungară. Şi cu cu c zteva luni înainte de a împlini 80 de ani a fost inmormântată tot acolo. Dar nu prin grija mea, eram departe, ci prin a celeilalte fiice a ei, în vara lui 1981.

Dar despre ce este vorba aici? Titlul articolului o spune limpede. Cât despre nume, rezultă pein deducţie din adresa actuală a blogului meu: www.tilici.blog.

De ce a fost aşa de important bunica mea pentru mine? Simplu. În anii aceia era casnică, de fapt n-a lucrat niciodată, iar mamam ea, care în vremea aia era tânără, ziua avea servici (era funcţionară) iar seara mergea la liceul seral, în oraşul care atunci era reşedinţă de raion.

Am omis deliberat informaţia cunoscută. Am .locuit cu toţii în orăşelul minier Vulcan. Situat pe bratul de est al Jiului.

Cum a ajuns bunica acolo, de pe Valea Oituzului? E momentul să precizez. Ultimele două fiice ale familiei de mocani (ştim că aşa erau numiţi oamenii de la munte) adică sora imediat precedentă a bunicii, o persoană altfel banală, au fost trimise “cu pile” nu precizez ale cui, nu dau inormaţii necerute, de un personaj important care când “trăgea” un  personaj important (iarăşi nu dau nume) la acea familie a părinţilor bunicii)  în zona părinţilor bunicii (va veni vorba şi de acea familie care erau  şi nu erau chiar ţărani ), au fist trimise, spuneam, ca un service personal familiei bunicii, la Bucureşti. La instutul Oteteleşanu, care era “şcoală de menaj”, adică şcoală de neveste. Să nu uităm, suntem în primele 2 decenii ale scolului XX. Habar n-am ce s-a făcut cu sora bunicii. Bunica asbslosvit şcoala, ca ”maestră de spălat-călcat” (sic) şi urma să rămână acolo. A şi rămas şi aşa a avut şansa de a-l cunoaste pe bunicul meu, care era inginer miner. Aşa au ajuns, ca familie, în Valea Jiului a lti, unde li sau măscut şi cele două fiice. Restul îl şitm.

Atâta doar despre bunicul meu. În zonă, ca inginer, a colaborat voluntar la un ziar local, Avântul din Petroşani, unde avea 2 rubrici: Articolul de fond (care nu e interesează) şi o rubrică glumeaţă intitulată “Colţul lui Yorick). Cine uramăreşte revista NRUMA (6 numere double pe an) face nişte legătura cu rubrica mea se lămureşte.

Ultima informaţie despre bunicul meu. Decedat în 1940, mi-ai lipsit deci 6 ani ca să-l pot întâlni.

Dar tot întârzii sa ajung la subiect. Mă învârt, cum s-as spune, în jurul cozii.

Cum spuneam, în copilărie, mama ea aera ocupată toată ziua (să zicel pâna la 6-7 ani) Bunica avea grijă de mine. Serile aveam convorbiri nenumărate, se punea la mintea mea (inteligenţa de ţărancă). Eu încam un joc coliăresc: chipurile veneam în vizită, apoi întrebam: Da’ de ce nu mai vine pe la mine prietenul meu Vîjierus”. Apoi ieşeam pe uşă, fie şi în frig (abia peste câţiva ani aveam să ne multăm “la bloc”) şi mă întorceam sub idenitiatea prietenului meu: Dar unde-a plecat Radu, dece nu m-a aştepat? Iar bunica se puneala mintea mea.

Peste ani, mtaţi la bloc în acel orăşel, nici ea nu mai avea timp de mine, nici  nevoie  de ea.

Am locuit în cel orăşel până în 1962, cănd implinisem 16 ani. Apoi, la iniţiativa mmaei mele (mereu vârf dellance sau pluton de cercetare, ne-am mutat la Oneşti. Beneficiind de sprijinul unui văr primar cu  oarece funcţie în ministerul Chimiei, dar şi cu scopul de o apropia pe bunica la cam 3o de kilometric de comuna ei natală. Căria e  timpul să-I spunem pe nume, Hîrja. Da, aia aflată la 2-3 kilometri de fosta graniţă imperială.

Calcululmamei mele a funcţionat, iar, fireşte, cel maim ult s-a bucurat bunica. Asta şi urmărise mama mea.

În oraselul natal, cum spunea zonă minerească, au sosit, între alţii, o familie de moldoveni, de fapt bucovinei, “de undese agaţă harta în cui. Erau vecini cu noi la 2 paşi. Eu nu prea măjucam cu fiica lor, prea mic a petru mine, dar când au avut o a doua fetiţă, cum ne împrietenisem, oau rugat-o pe bunica s-o boteze. Bunica a acceptat iar vecinii, cu tradiţia lor, nu doar că s-a referit la bunica, la persoana a treia, ca “naşa Sofiţa” (am omis intenţionat să precizez prenumlele bunicii) nar i-au acoordat  şi mamei mele titlul.

Pentru final, să revenim la Oneşti. Nu doar că s-a bucurat să se apropie de origini, dar mereu vorbăreaţă, şi-a făcut prieteni mulţi acolo, dar a reuşit să-şi vizitede de mai multe ori satul natal.

Cândt prima mea fetiţa mea ( se s numele şi acum bate spre 50 de ani) avea un an şi 4 luni am fost cu maicăsa şi cu ea la Hîrja. Bunica aera acolo şi n-a îndrăznit s-o ia în braţe, mimic mai firesc.

Aşa că ultimii ani bunica mea afost fericită. Şi mătuşa mea şi-a făcut datoria de conştiinţă s-o îngroape acolo în cimitirul satului.

La răndul me mi-am facut datoria  si când s-a prăpadit mai întâi mătuşa, care locuia la Oneşti, iar peste 4 ani mama, pe care am adus-o din Bucureşti, sunt, cum am scris într-o poezie dintr-o plachetă publicată în 2011, “acolo dorm acum tustrele”

Ultima frază. Tabietul bunică-mii, de la vâsta a doua a fost “ţigara si cafeaua”. Păstrez, pe noptieră, mi mica fotografie veche, alb-negru, cu aest portret al ei.