CÂTEVA AMENDAMENTE

Spune, undeva în public, un prieten:

Paralele istorice între Băsescu şi Cuza:

– Amândoi au venit la putere după o perioadă de feudalism de tip oriental şi într-un moment în care ruşii încă îşi lingeau rănile.

– Amândoi au fost aleşi ca soluţie in extremis, dar acceptaţi până la urmă de puterile garante.
– Amândoi au înfăptuit o serie de reforme radicale, prinzând pe mulţi cu ocaua mică.

Cuza a reuşit însă mai mult.

– Amândoi au ajuns să fie urâţi pentru asta, ridicând împotriva lor câte o Monstruoasă Coaliţie. Prima a reuşit, a doua a fost cât pe ce, şi numai diferenţa de statut dintre ei a rezolvat problema…

– Amândoi au avut ca principale puncte slabe femeile din viaţa lor.

– După amândoi a venit câte un neamţ.

… Şi mai sunt…

Acuma, sigur, un asemenea text e posibil ca urmare a libertăţii naturale de gândire şi de expresie şi datorită diversităţii. Tot naturale. Şi la fel de fireşti, în baza aceloraşi principii generale, sunt amendamentele, pe care le socotim necesare, la acest text.

Înainte de seria de asemănări identificate de prietenul meu, e una esenţială: ambii fac parte din categoria liderilor politici ai României care au beneficiat de sisteme autoritare de putere. Colonelul Al. I. Cuza în ultimii 2 ani din cei 7 conveniţi de puterile garante, respectiv între mai 1864 şi 11 febriarie 1866. T. Băsescu tot în ultimii din cei 10 ani constituţionali. Cel puţin ultimii 5, respectiv întregul al doilea mandat, dar, de fapt, de la un anume moment din primul. Moment mai greu de stabilit. Diferenţa aici e că lovitura de stat a lui Cuza, inspirată de Kogălniceanu, a fost mai mult sau mai puţin necesară. Parlamentul blocase măsurile radicale de modernizare a tinerei ţări, nereuşind a ajunge la o soluţie constituţională. Nu se putea merge mai departe pe calea reformelor gândite de sfătuitorii colonelului Cuza decât prin lovitura de stat. Pe când Băsescu îşi propusese dinainte de a candida prima oară exact ce-a reuşit: un sistem de putere personală model Putin în mic. Fără nici o legătură cu necesităţile de evoluţie ale ţării, dar ambalat, demagocic, în limbajul reformelor. Ajutat de Monica Macovei, care, sub pretextul reformei justiţiei, i-a pus în mână frâiele puterii. Acest alineat necesar e un rezumat extrem de succint, dar nu l-am putea dezvolta mai mult, fără a trăda subiectul. Amendamentele necesare, adică.

Prima aşa zisă asemănare e o dublă eroare. Modernizarea României începuse înainte de România. În principate, începuse odată cu <i>Regulamentele Organice<i/>. Girate de generalul conte Pavel Kiseleff. Guvernator numit de ţar, în principatele ocupate militar, în urma păcii de la Kuciuk Kainargi. 1829. O modernizare din afară, cu scopul evident de a pregăti această parte a teritoriului românesc pentru încorporare în imperiul rus. Experienţa eşecului rusificării între 1812 şi 1829 a părţii de Moldovă dăruită imperiului rus de trădarea lui Manuc bey cerea o pregătire mai grijulie, iar Regulamentele Organice (numite, de altfel, de Marx codicele muncii de clacă), o primă eboşă de constituţie, exact asta făcea. Deloc de mirare că modernizarea internă, operă a partidei naţionale, al cărei nucleu a fost grupul trimis de bătrânii işlicari la Paris, să aducă idei europene, a început, la 11 iunie 1848, cu arderea acestor regulamente. Aşadar etapa Cuza a modernizăii României n-a venit nici pe departe după o perioadă de feudalism de tip oriental. E adevărat doar că imperiul rus fusese oprit cam 20 de ani din expansiunea sa spre sud-vest. Cât despre România în 2004 se pot spune multe prăpăstii, dar asta cu feudalismul de tip oriental e cea mai gogonată. În 2004 evoluţia spre integrarea în UE şi NATO intrase în linie dreaptă. Nu mai era nimic de decis la nivel de fond, mai erau 2 ani de aşteptat în grafic. Iar paşii concreţi spre integrare fuseseră făcuţi progresiv între 1997 şi 2004, sub 4 guverne şi 2 preşedinţi. Nu avem căderea de a da note, ne limităm a amenda. Lăsăm cititorului s-o facă la prima linie a textului discutat. Fie el avizat, fie informat măcar acum în datele esenţiale. Cât despre starea imperiului rus în decembrie 2004 e o eroare şi mai năucitoare a spune că şi-ar fi lins rănile. În 93-94 da, cam asta făcea. Poate prietenul meu confundase deceniul, ca să-i acordăm beneficiul îndoielii. În decembrie 2004 Putin era binemersi la butoane, bazat pe siloviki, recuperând popularitatea pe care nici Eltsyne n-o avusese în 88-91 şi începând să-şi elimine concurenţa. Tot controlând justiţia. Îl arestase încă din 2003 pe Hodorkovski. Iar în 2014 Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga a condamnat Federaţia Rusă la plata a 50 miliarde de dolari despăgubiri acţionarilor Companiei Yukos, care fusese deţinută de Hodorkovski, în contul activelor expropriate. Frecţie la picior de lemn, Putin nu va plăti nici un cent.

Mai departe: a doua linie e doar o semieroare. Dubla alegere a colonelului Cuza a avut aparenţa unei soluţii de ultimă instanţă. Dar şi asta numai în Moldova, unde nu se detaşa un candidat. Dar aşa zisa Mică Unire se sărbătoreşte pe 24 ianuarie, când primul act al unirii s-a consfinţit prin realegerea la Bucureşti. Cu concursul tuturor candidaţilor wallachi, care s-au retras, cu unanimiatea adunării elective ad hoc şi chiar sub presiunea populaţiei. Superfluă, dar manifestă. Termenul ultimă instanţă e în foarte mare măsură nepotrivit. Cât despre prima alegere a lui Băsescu să nu uităm un amănunt cu totul inedit în istoria electorală: câteva ore după închiderea urnelor TOATE instituţiile de sondaj, care, de regulă, dau rezultate diferite, au dat ultraimprobabilul rezultat 50.00% – 50.00%. această megaimprobabilitate e un fapt consemnat documntar. Speculaţiile aparţin oricui. Un demers de amendamente nu şi le poate permite. Dacă, cumva, aşa cum s-a speculat, rezultatul a fost decis de afară, atunci n-ar fi fost prima dată şi, mai ales, megaimprobabilitatea egalităţii perfecte a exit pollurilor s-ar explica. Speculaţia determinării externe a alegerii, corectă sau nu, ceea ce nu se poatre spune în nici un caz e tocmai că ar fi fost ales în ultimă instanţă. Cât despre acceptarea în ultimă instanţă de către puterile garante, hm… e adevărat că dubla alegere a lui Cuza a surprins cancelariile europene, inclusiv ale celor 7 puteri garante. Dar nu era nimic de acceptat sau de neacceptat, câtă vreme alegerea se încadrase strict în litera deciziei acestora. Care decizie nu prevedea nimic împotriva acestei posibilităţi. Că mai departe inteligenţa diplomatică a dublului domnitor, cu vizita protocolară la Istambul, coordonată cu via activitate diplomatică în Apus, oferind lui Napoleon al treilea, principalul susţinător al principatelor, ocazia de a-şi accentua susţinerea, nimic mai logic. De altfel susţinerea ultimului împărat francez era consecinţa politică a declanşarii războiului Crimeii. Cât despre susţinerea puterilor coloniale – termenul e adecvat, din păcate – USA şi UE, pentru Băsescu, nu face decât să dea apă la moară speculaţiilor pe care am evitat a le da curs formal. Susţinere, iar nu acceptare!!! Aşadar, încă o linie formulată nefericit.

Reformele lui Cuza rămân în istorie ca elemente importante ale modernizării României. Entitate politică de care se vorbeşte din 1862, la 3 ani după Mica Unire. Dar prin ce prismă trebuie ele privite? După 90, eruditul Dan A. Lăzărescu – greşit denumit Amedeo -, a făcut lumină în unele din minţile care, preocupate de istorie, valorificau din plin explozia de informaţie publică ascunsă de regimul colonial al imperiului rus, numit regim comunist. Acesta oferea un criteriu de valoarea turnesolului pentru aprecierea istoricilor şi a istoriografilor în activitate: în funcţie de atitudinea faţă de 2 personalităţi precis definite: Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza. Ori, ambii au fost agenţi ai imperiului rus. Primul fusese chiar poruchik, id est locotenent în armata ţarului. Aceştia au fost supralicitaţi de istoriografia rolleristă, care a orientat predarea istoriei începând cu binecuvântata generaţie născută după război. Istoria oficială a parantezei colonial-comuniste. Perfect logic, câtă vreme ambii serivseră interesele imperiale ruse. Cu efecte pozitive faţă de viaţa principatelor, dar în interesul strategic al imperiului. Ori, dacă, cu excepţia adepţilor aşa numitei partide ruse, care nu putea să nu existe în contextul istoric, guvernarea lui Kiseleff a modernizat întrucâtva principatele, sub ocupaţie militară rusească şi cu scopul lipsit de echivoc al încorporării ulterioare în imperiu, desăvârşind raptul din 1812 şi făcând legătura cu Serbia, pentru a ieşi la Adriatica, dece n-am considera reformele lui Cuza cu exact acelaşi scop, în lumina informaţiei naturii colonelului principe Cuza ca agent imperial? Ţine de logica elementară. Şi vom trata şi linia următoare oarecum la pachet, în baza aceleiaşi logici. Decizia puterilor garante p-reconiza domni pământeni pe 7 ani, urmaţi de domni din case europene aparţinând almanahului Gotha. Adică regale. Soluţie de compromis care amâna rivalităţile inerente între respectivele puteri. Fiecare sperând a-şi impune câte un principe obedient. Care să atragă principatele în sferele de influenţă respective. Cu precădere cele 3 imperii adiacente: rus, otoman şi habsburgic, dar nu fără Napoleon al treilea. Ori cei 7 ani se terminaseră pe 24 ianuarie 1866. Cuza ar fi trebuit, dacă voia să rămână în cadrul acordurilor convenite în Pacea de la Paris, 1856, să-şi dea demisia. Dece o amâna sine die? Alt motiv mai logic decât că lucra în interesul imperiului rus e greu de găsit, câtă vreme Cuza nu avea nici ambiţia nici puterea să se opună acordului aproape paneuropean. Pe 10 februarie 1866, deci după o amânare de 17 zile de la expirarea termenului domniei sale, el schimbă un guvern prorus cu un guvern ultraprorus. Să nu mi se ceară numărul din Magazin istoric care face aceste precizări. E undeva în colecţie. Din păcate respectabilul mensual nu e digitizat şi nici motor de căutare n-are cum avea. Dar articolul care face aceste precizări în legătură cu evenimentul de la 11 februarie nu e semnat de un cititor. Ci de un specialist. Am avut nevoie de generosul ajutor al redacţiei pentru a selecta numerele dedicate unui alt subiect dezvoltat pe blog în ultimul an. Aşadar nu puteam abuza mai mult. Respectivul guvern ultraprorus ar fi precipitat manevrele de aducere în scaunul domniei a unui principe desemnat de curtea ţarului. Ar fi intrat în funcţie a doua zi, 11 febriarie, după publicarea decretului domnesc (să nu uităm, Cuza conducea autocratic, fără parlament, desfiinţat prin lovitura de stat din mai 64) în echivalentul de atunci a Monitorului Oficial. Nu mai era de făcut decât exact ce s-a făcut. Au urmat cele mai dramatice 3 luni din istoria naţională, până la 10 mai. Acuma n-avem decât să ne situăm faţă de termenul monstruoasă coaliţie în contextul celor de mai sus. Cum altfel să fi numit istoria rolleristă un act care a sabotat intenţiile imperiului rus? Câtă vreme o continuitate politică şi geostrategică, dincolo de etichete, dincolo de crimele, să nu spunem genocid, ale lui Lenin şi apoi Stalin a existat mereu şi se manifestă şi acum cu asupră de măsură. A continua să folosim termenul rollerist când am avut ocazia, după 90, din surse publice, să înţelegem contextul, e, să nu ne ferim a o spune în baza unei false pudibonderii, incalificabil. Din păcate n-o face numai prietenul meu. Ci majoritatea surselor, inclusiv pe alocuri superficiala wikipedia.

Dar răul are o proprietate intrinsecă. Intotdeauna se poate mai rău. O spune, cu trist humor negru, celebra butadă cu diferenţa între pesimist şi optimist. Se poate mai rău decât să foloseşti ca argument termenul rollerist de monstruoasă coaliţie, în fapt un act limită vital. Să numesti aşa voinţa a 7.4 milioane de români. Care au votat pe 30 iulie 2012 pentru demiterea suspendatului preşedinte Băsescu. Prudent în folosirea termenilor, având proprietatea acestora, nu ezităm a numi o astfel de calificare drept monstruoasă.

Totuşi prietenul meu are o anume doză de dreptate cu reformele. Malgré lui. Căci exista o asemănare paradoxală, nu cea pe care crede domnia sa a o vedea, între reforme. Reale şi pretinse. Dacă reformele benefice în valoare absolută (să nu omitem a o sublinia repetat), ale lui Cuza au fost făcute cu intenţia de a netezi calea încorporării pe linie dinastică a principatelor dunăreme, apoi a României ca entitate, în imperiul rus, restructurările justiţiei de către Monica Macovei, preluate prin asumarea răspunderii de guvernul lui Kuki Tăriceanu (care nu poate, nici el, să fie exonerat de răspundere) au pus baza construcţiei sistemului de putere personală model Putin în mic de care încă beneficiază Băsescu. Sistem pe care îl predă la cheie neamţului. A cărui comparare cu fostul locotenent principe Karl von Hohenzollern-Sigmaringen sună la fel cu calificarea celor 7.4 milioane de voturi ale românilor. Ar suna şi caraghios, dacă n-ar fi penibil.

Daca am ţine ausgerechnet la comparaţii, la paralele, votul zdrobitor dar neluat în seamă pentru demiterera lui Băsescu nu-şi găseşte alt omolog potrivit decât în cel dat la plebiscitul care a ridicat România la rang de regat şi pe domnitor, fostul locotenent principe, la rang de rege. Consfinţit tot pe 10 mai, aceeaşi dată cu intrarea locotenetului Carol în Bucureşti, în 1866 şi votarea în camerele reunite a proclamării independenţei de stat, în 1877.

Cât despre femei, e o asemănare frivolă. Dar, odată ce fu notificată de prietenul meu, să observăm diferenţa. Milena Obrenovici, mama copiilor bastarzi dar recunscuţi onest de Cuza era cel puţin prinţesă. Favorita impropriului termen de comparaţie e… din Pleşcoi. Ca să evităma folosi termeni precişi şi a ne păstra decenţa. Oricum la capitolul ăsta, daca prietenul meu vrea ausgerechnet să-l insereze în punctele de comparaţie, pe amandoi i-a bătut la mare distanţă Carol al doilea… din păcate…

Una peste alta, mărturisim a nu fi întâlnit demult o formulare aşa de nensustenabilă ca textul prietenului meu. Dar poate că dăm dovadă de lipsă crasă a humorului. Poate Dsa a glumit. Ca glumă, însă, n-o considerăm una reuşită.

În fine, dar nu neapărat în ultimul rând, să replicăm la posibila glumă a prietenului meu cu o altă comparaţie sui generis. Putem pune în relaţie o zicere a Dlui Băsescu cu una comic de asemănătoare a lui… Voltaire: Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor şi a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor (Voltaire către D’Alambert, 1768, în Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni, André Glicksmann, Humanitas, 1991, pg. 194). Băsescu se rezumă la: Ţara are nevoie doar de chelneri şi tinichigii.