CUTREMURE ÎN LITERATURĂ

Am aflat de harta seismică a Bucureştilor mai întâi pe Facebook. Nu neapărat acest mediu reacţionează sistematic mai prompt decât mass media. Ba, de cele mai multe ori, câte un deţinător de cont postează o ştire veche de 2-3 zile. Alteori ştirea e veche de 2-3 ani. Nici o problemă în asta, informaţia circulă pe canalele ei, cei situaţi în noduri ale reţelei informative (nu doar ale reţelelor de socializare) reacţionează.

Ştirea despre realizarea Institutului de Fizica Pământului a invadat media naţională abia la 2-3 zile după ce subiectul fusese discutat în e-grupul Fizică70, unde îl supusesem atenţiei colegilor de promoţie în general şi celor care, cu aproape juma’ de veac (de seninătate) în urmă absolviseră secţia care atunci se chema sintetic geofizică. Cu 2 ramuri, fizica pământului şi fizica atmsferei. Secţia a dispărut demult din curricula universitară, specializările de profil sunt acum plasate în zona master. Nu am de gând să rezum analizele şi interpetările colegelor noastre pe datele publicate de Institut. Vineri 8 aprilie, la ora 22, pe TVR2 va fi avut – la data publicării articolului de faţă -, un interviu cu dr. Mircea Radulian, director ştiinţific al Institutului citat. Iar ştirile televizate despre publicarea hărţii sunt însoţite de un microinterviu cu profesorul universitar Gheorghe Mărmureanu, fost director.

Subiectul meu e unul… subiectiv. Las pe seama persoanelor publice specializate şi implicate şi pe seama mass mediei să susţină aspectele tehnice, manageriale şi cele de strategie urbană. Nu voi insista asupra expereienţelor personale a celor 3 cutremure trăite: 77, 86, 90. Decât tangenţial, focalizat pe institutul unde atunci hălăduiam.

Ajunsesem acasă deja cred în primele minute ale zilei de 5 martie. Liniştit despre soarta familiei şi a locuinţei (harta seismică ceea de aveam să aflu atunci Bercenii, unde locuiam, e zona de risc relativ minim), avusesem reflexul irational de a mă repezi la institut. Vedeam în minte labratorul devastat. Habar n-am cum am ajuns. Erau doar câţîva oameni, cei care asigurau permanenţa. Afară de mine, prezenţă caraghioasă în context, mai era doar un şef de secţie. Pe la 3 m-a depus, cu trabantul personal, la muzeul de istorie a Bucureştilor, fără a omite sămi precizeze că era Palatul Şuţu. Precizare stranie, prin luciditate şi echilibru, într-un Bucureşti mai mult sau mai puţin devastat. Am ajuns acasă pe la 5, iar peste o oră o porneam la servici. O noapte cumva peripatetică.

În seara de toamnă a lui 86 eram în umbra Carpaţilor. Am dedus că în Bucureşti trebuia să fie mai serios. A fost. Nici pe departe ca în urmă cu 9 ani. Hazliu, tocmai se termina un an în care institutul fusese reparat. Luni de zile mobilierul, în cea mai mare parte aparatură, fusese îngrămădit claie peste grămadă pe holurile largi. Ce şi cât se putea lucra s-a lucrat. Încăperile fuseseră abordate pe rând. Luni dimieaţă aparatura era ninsă de moloz. Spre deosebire de 77. Iar pereţii surâdeau sarcastic din gurile în formă de X. S-a luat totul de la început, dar n-a durat decât câteva săptamâni.

În fine, la 10 zile după duminica orbului, din 90 (cine nu înţelege n-are decât să întrebe), o echipă de la MOM, AKA Magyar Optikay Müvek, omologul budapestan al IOR, ne vizitau pentru revizie tehnică. La scula mea de bază. Un optician specalizat şi în mecanică fină plus un electronist. Scula mea umplea micul laborator de o travee, la etajul I. Perechea ei, la subsolul aceleiaşi clădiri, era în parohia secţiei acelui şef din noaptea de 5 martie 77. Personaj pitoresc, sosie perfectă a lui Lenin. Poate – glumeam unii dintre noi -, fabricat de Pronie, pentru a diminua un procent, două din decontul marelui criminal. La ora declanşării seismului, pe la prânz, specialiştii maghiari plecaseră, dar scula de la subsol era în program de frânare. Să precizăm că un rotor de titan, de aproximativ un kg, se roteşte cu 60,000 rotaţii pe minut, sprijinit într-un singur punct, pe un suport. Conservarea a ceea ce se numeşte moment cinetic face ca obiectul să-şi găsească singur şi să-şi conserve axa de rotaţie. Dacă, doamne feri, scapă, trece prin cam 3 pereţi. Groşi. Într-o direcţie imprevizibilă. O bombă interesantă. Aceleaşi teoreme ale mecanicii, coroborate cu tehnologia constructivă, fac funcţionarea sculei foarte stabilă. Dar, cum nu e animalul mecanic pe care să-l laşi singur, frânarea, care durează cam ¾ oră cerea prezenţa cuiva. Care era o fiziciană atunci tânără. Ochiul de soacră, care vede după colt, al soţiei mele, comentase inteligent reacţia mea colegială: ei, toată lumea ştie că ai gusturi ciudate. Asta e genul care-şi calcă pe tiv. Lăsasem clubul de cafea din propriul laborator şi coborîsem la subsol să-mi exercit solidaritatea colegială. Soţia a deschis uşa: plec acasa, să văd de copii, dacă s-or fi speriat? Nu se speriaseră. Coborâseră din bloc şi aşteptau să vină mamaşitata. Tata e ocupat la institut, trebuie să supravegheze o bombă. Soţia mea nu-şi pierde humorul decât dacă nu ştie unde-i sunt copiii, nepoţii şi pisoiul. Pe care, în mai 90 nu-l aveam… n-aveam nici nepoţi.

Dar subiectul articolului e legat de exemplele întâlnite de mine dspre implicarea fenomenului seismic în literatura de limbă română. Iată dece am spus că subiectul e subiectiv. Nu am decât 2 piese la acest dosar. La 4 ani distanţă. În 1973 apare romanul Casa Isolda sau cutremurul. Autor – regretatul Leonida Neamţu. Dintre puţinii cititori ai blogului, majoritatea cunsc afinitatea mea cu ciudatul scriitor. În vara lui 70, repartizările în producţie se făceau centralizat. Cel puţin în mediul universitar, în sensul de atunc al termenului. Absolvenţii de la fizică şi de la chimie au fost adunaţi, în acel an, la Cluj. Trei din sutele de absolvenţi se grupseră într-un commando cu ţintă precisă. Regretatul meu prieten Eugen, prietena lui de atunci, Delia, chimistă şi subsemnatul. Azimut pe strada Horia, unde atunci era redacţia revistei Steaua. Pentru a nu rata ocazia de a-l aborda în direct pe scriitorul nostru. Trec peste relatarea întâlnirii, poate altă data, poate nu. Delia fusese repartizată prin secuime. Ei, bine, cu o singură excepţie, apăru în toate cărţile din următorii ani. La mişto. În 71 era… mitralieră. Dar personajul feminin din acea carte, actriţă de meserie, avea ceva, pour les connaîsseurs, din frumoasa şi deşteapta noastră coechipieră de invazie. Păi şi eu aş fi căutat-o în oraşul repartiţiei. Unde presupun că mulţi pureci n-a făcut. Ei şi în romanul cu cutremurul fata apare în întreaga ei splendoare, cu nume cu tot. Acuma şi eu am fabricat personaje feminine bazate pe oarece surse. Dar niciodată fară procesare literară, fără cocktail de trăsături. Dar eroina principală a acelui roman era… strania casă Isolda. Cutremurul literar era… partenerul ei. Delia, cu cei doi bărbaţi de care soarta o legase din copilărie, petrecută în acea contorsionată casă, ocupau loc în lumina reflectarelor, dar erau, de fapt, personaje secundare.

Am cunoscut-o acum 5 ani pe Anda, fiica scriitorului. Am evitat s-o întreb altceva afară de ce povestea, unui e-grup, despre peisaje montane, descrise în alte romane, pe unde-l însoţise, în copilărie, pe tatăl său…

După cutremurul din 77, la suprema madre a profitat de ocazia unor presupuse fisuri în clădirea unde funcţionase Institutul de Chimie fizică al Academiei şi l-a găzduit în clădirile înstitutului unde am funcţionat primii 5 ani din carieră sub directoratul ei. Erau destui fizicieni acolo, îi cunoşteam pe toţi. Atmosfera a devenit mai respirabilă. Băieţii importaseră joaca lor preferată, cenaclul pe care aveam să-l numim ulterior Joc Secund. În prima sau a doua şedinţă, actualul director al Institutului de Chimie Organică al Academiei ne-a citit o nuvelă fantastică, pe care o săevit s-o rezum. În care acţiunea era declanşată de un mare cutremur. Descris cu un realism impresionnat. Cu toţii trăisem, cu 2-3 luni în urmă, cutremurul real. Dar a descrie realist un fenomen e una şi ce se întâmplase era cu totul alta. Prietenul nostru scrisese nuvela în… iarna premergătoare cutremurului. Poate n-o fi fost singura intuiţie anticipativă, probabil or exista nulte. Dar a rămas singura cu care m-am întâlnit eu.

Nimic despre cutremurul care va urma, nimeni nu ştie când.