INTERVALUL CEL MAI FIABIL

Pentru Nick şi Solange,
Care m-au lansat e pista Popper

Nu ştiu dacă Dumas père a fost primul scriitor care a folosit figuri istorice ca personaje. Dar a fost primul care a făcut-o în stil mare, a inventat un subgen şi a devenit ultrapopular. Pe toate meridianele. E de înţeles cum s-a burzuluit când, tânarul şi necunoscutul, pe atunci, Jules Verne, pe care-l întrebase cu condescndenţă seniorială şi binevoitoare, în ce gen va încerca să se ilustreze, a primit răspunsul, insolit şi oarecum buimac, că va întemeia un gen al lui. Nu ştiu dacă acum sunt încadraţi în acelaşi departament ceresc, dar ar fi logic să fie. Şi, amintindu-şi de episodul mai sus rememorat, se amuză ambii.
Nu ştiu dacă Jacob Popper a fost primul scriitor care a făcut personaje literare nu din ducele de Buckingham şi Armand du Plessis, duce de Richelieu, ci din savantul Emil Racoviţă şi exploratorul Roald Amundsen. Probabil nu. Dar e destul de probabil să fie primul din literatura română. E posibil, chiar destul de probail, ca însemnările medicului american Frederick Cook, participant la expediţia antarctică, să fi stârnit în epocă un ecou mai mare decât romanul apărut în limba română, la Edutura Tineretului – în colecţia Cutezătorii, pentru cei din generaţia născută după război. La aproape jumătate de secol după expediţia ştiinţifică a vasului Belgica. Nu mai discutăm popularitatea universală a primei lucrări ştiinţifice a lui Racoviţă însuşi. Dar pentru cititorii de acum ai acestei generaţii, aflată la apariţia romanului* în faza copilăriei, lectura are o rezonanţă cumulativă. Căci atunci nu numai Dumas père şi Jules Verne, ci şi Ivan Efremov, ecranau o atare apariţie insolită. E greu de evaluat dacă figura lui Emil Racoviţă, cu biospeologia întemeiată de el, ar fi fost mai conturată pentru cei care ar fi citit romanul la vremea apariţiei. Oricum el îşi are locul bine stabilit în universul acestei generaţii. Mai mult, pentru aparţinătorii români ai acestei generaţii, Racoviţă şi Belgica au fost un reper cel puţin cât Darwin şi Beagle.
O clasică problemă de perspicacitate se punea în faţă cititorilor adolescenţi ai lui Radu Tudoran: dacă ai un vas cu apă tocmai scos de pe foc, după ce clocotise şi o bucată de gheaţă, când ajungi la cea mai mică temperatură? Dacă introduci bucata de gheaţă în apa fierbinte şi apoi aştepţi 5 minute, sau aştepţi 5 minute şi apoi introduci gheaţa în apă? Nu vom divaga explicităd raţionamentul fizic. Doar vom spune că exemplul ilustrează problema care ne apare pe neaşteptate, după lectura romanului lui Jacob Popper: în care variantă ne simţim mai îmbogăţiţi, cititindu-l abia acum, după jumătate de veac, sau dacă l-am fi citit atunci? Desigur, raţionamentul mental nu e identic cu cel fizic.
L-a pomenit pe Radu Tudoran ca un reper literar al dezvoltării generaţiilor începând cu cea mai sus precizată. Legătura cu numele Popper – şi se va observa sublinierea numelui, nu a prsoanei autorului nostru, va fi dezvoltată ulterior, într-un demers mai amplu.
Faptul în sine, de a literaturiza experienţa de rezonanţă universală din tinereţea lui Racoviţă, ar fi suficient, ca greutate, pentru a discuta un roman la urma urmei prea puţin cunoscut. Al unui autor la fel de puţin cunscut de marele public. Dar Jacob Popper nu se mulţumeşte cu atât. El fantazează, asociind personajul Racoviţă cu altul, o legendă a locurilor prin care tânărul savant trecuse în drum spre ţinuturile antarctice. Cu care unii localnici îl confundă. Acesta e cunoscut de câţiva argentiniei şi de un chilian ca don Julio. Ei, şi aici apare o diferenţiere între cititorul virtual (stricto sensu) preadolescent din 1956 şi cel real, senect din 2016. Primul l-ar fi luat ca ce apare în plan literar. O conturată umbra romantică. Şi dacă ar fi recitit romanul la vârsta bacalaureatului, sau l-ar fi recomandat atunci cuiva care în 1956 nu-l citise, ar fi considerat romantismul acelei umbre ca o figură de stil. O contrapondere menită să pună în valoare, prin contrast, personajul savantului român. Mai ales că misteriosul don Julio e cunoscut de cei care-l confundă cu Racoviţă îl ştiu tot ca român. Dar cititorul senect din 2016 n-are şansa de a-şi etala noţiunile literare. Căci, cel puţin în ipostaza semnatarului textului de faţă, el a ajuns la romanul despre Emil Racoviţă pe cale inversă. Documentându-se asupra lui Julius… Popper. Românul evreu care ajunsese o figură importantă în aceiaşi ani de la finele secolului XIX atât la Buenos Aires, cât mai ales în Ţara de Foc. Dar, cum şi acest personaj (în sensul de figură reală, nu literară) face parte din demersal mai cuprinzător care urmează a fi dezvoltat, ne limităm acum doar la a-l identifica.
Efectul literar al întâlnirii virtuale (mereu stricto sensu) dintre personajele literare care-i întruchipează pe cei doi români aproape contemporani, cu o anume notorietate în timp şi loc, e, în 1956, dublu. Suntem în plin realism socialist. Julius Popper, pomenit în presa românească a anilor 30, fusese într-o măsură considerabilă, uitat. Scriitor oricum aproape obscur, de fapt ocultat de atmosfera oficială a ultimilor 30 de ani ai regimului, despre Jacob Popper găseşti în 2016 cel mult informaţii fragmentare. Care mai trebuie şi coroborate. De pildă, internetul nu face referire explicită a trecerii lui Racoviţă, în drum spre cercul polar, prin Ţara de Foc. Deci ai putea presupune că episodul literar e pură ficţiune. Dar despre medicul american Cook aflăm, din surse conexe, că a făcut unele studii, în aceeaşi perioadă, asupra populaţiilor ona. Băştinaşi fuegieni. Cum nu era antropolog, Racoviţă nu se va fi ilustrat ca cercetător în acest tranzit, deci quasibiografia sa segmentară nu va fi avut motive să-i pomenească trecerea. Nu ştim, adică, dacă, atunci colaborator benign al regimului, lui Jacob Popper i se va fi dat ca temă să-l facă pe Racoviţă cunoscut printr-o operă literară. Ca valoare naţională. Sau va fi dovedit fler în mod autonom. În ambele variante, ideea de a insera episodul confundării lui cu dn Julio (despre moartea căruia, cu 4 ani înainte, e posibil să nu fi ştiut nici ambasadorul Moreno, nici fii profesorului Santa Maria), s-a dovedit o găselniţă litarară oportună. Obiectiv, cele două figuri se luminează reciproc. Subiectiv… care să fie semnificaţia simetriei numelor? Dom Julio e Julius Popper. Nume ocolit cu grijă în textul romanului. Pare improbabil să nu fie vreo legătură între cei 2 Popper. Păi scriitorul e nepot de văr al exploratorului. Documentele accesibile azi, în 2016, nu spun. Dar o spune însuşi scriitorul. După 37 de ani. Şi o repetă la 40. Intervalul cel mai fiabil, vorba lui Radu Cosaşu. Dar şi despre asta, mai la vale. Informaţia asta ne oferă o bază coerentă de înţelegere a motivării construcţiei literare.
Cititorul care n-a citit romanul va fi, poate, iritat de exprimarea care-i pare criptică până aici. Să deschidă, deci, cartea. Întâi de toate observăm semnătura autorului: Ioan Popper. Ne-am putea imagina motivul schimbării, în 1956, al prenumelui. Eram după îndepărtarea grupului Ana Pauker de la conducerea partidului. Până la plecarea fostei baleniere norvegiene rebotezată Belgica, tonul narativ nu diferă de cel al biografiei oficiale a savantului român. Echipajul e prezentat firesc, odată cu contactele acestuia cu membrii lui. De la comandant, locotenentul din marina regală belgiană Adrien de Gerlache, la oamenii de ştiinţă şi ofiţeri, până la marinari. Un spor de atenţie e acordat bucătarului Michotte, care va juca, în aventura expediţiei, un rol reliefat. Ficţiunea începe odată ce expediţia ajunge la Rio deJaneiro, unde e asaltată de notabilităţi. Vestea expediţiei exploratoare de răspândise în lume. Racoviţă e abordat de ambasadrul Moreno, care îl confundă cu don Julio. Când savantul îşi exprimă preferinţa pentru vizitarea Ţării de Foc, ambasadorul e convins că inginerul care întemeiase acolo o exploatare auriferă s-a reîntors deghizat, sub nume de împrumut. Mai ales că e român. Cum era don Julio. Se pare că în lumea latinoamericană calitatea de evreu ii era ocultată. Dar acest raţionament nu răzbate în naraţiune. Îl facem noi, care am ajuns la roman plecând de la documentarea asupra lui Julius Popper. De fapt nu are nici o influenţă asupra desfăşurării acţiunii.
Nu vom povesti în amănunt aventura lui Racoviţă în pielea lui don Julio. Doar că ambiguitatea situaţiei se amplifică odată cu recunoaşterea, de către cei apropiaţi celui dispărut, a identităţii reale a savantului. Una din reuşitele scriitorului e personajul Estrellita, de care e greu să nu te îndrăgosteşti, indiferent care-ţi e genul, ceea ce-I provoacă savantului reacţii simultan contradictorii. De altfel don Julio ar fi avut, în 1997, 40 de ani, pe când Racoviţă avea 29. Iar fata nu ignora diferenţa. Dincolo de abilitatea de a introduce personajul unchiului său în poveste, romantismul episodului o pigmentează inspirat.
Nu vom povesti nici aventurile antarctice. Cine-ar mai căuta cartea, la 60 de ani după apariţia primei ediţii? Şi la 22 după cea de-a doua? Care nici ea n-a stărnit ecol meritat. Căci era vremea editurilor efemere şi a cărţilor ce inundau piaţa, detenta inerentă care marcase epoca imediat postdecembristă, în toate domeniile. Coroborarea cu documentele disponibile evidenţiază introduerea unui personaj artificial, secundul Lapoire, care determina poziţia navei, inclusiv în perioada când era blocată în banchiză pe timpul iernii polare. Rostul acestuia e de a pigmenta acţiunea, având un caaracter detestbil. De altfel el corupe câţiva membri ai echipajului, între care pe căpitanul de Gerlache, fură şalupa şi încearcă să ajungă pe tălpici de sanie la marea liberă. Apoi, după răzgândirea celorlalţi, rămâne în urmă şi moare, pe ultimele clipe ale unei aurore polare. Moartea marinarului olandez Karl Wiencke e dramatizată, iar a locotenentului Emile Danco, fizician, care răspundea de studiile meteorologice, e posibil să fie descrisă fidel. În schimbul personajului în plus, dintre cei care au particat la expediţie, romanul îl ignoră pe asistentul geologului şi oceanografului polonez Henryk Arctowski (construit admirabil ca personaj literar), pe nume Antoni Boleslaw Dobrowolski. Omisiunea se justifică, personjul n-ar fi adus o valaore adăugată semnificativă în construcţia epică.
Din raţiuni narative, scriitorul şi-a luat foarte probabil unele libertăţi asupra firii personajelor. De pildă e greu de crezut că realul de Gerlache s-ar fi lăsat dominat de ocultism, abandonându-şi răspunderile pe timpul nopţii polare şi ar fi fost dispus să-şi părăsească furtiv nava şi echipajul. Greu de crezut, dar nu imposibil. Rămânem la părerea – susţinută în polemici pe marginea operelor de ficţiune, literare sau/şi cinematografice, bazate pe realitate, aici intrând cumva şi ecranizările -, că libertăţile autorului nu sunt absolute, ci determinate de o anume logică internă a operei de ficţiune. Care trebuie să rămână cumva verosimilă şi necesarmente coerentă. Mai ales fără a trăda esenţa tabloului de plecare. Afară de cazul când acesta e doar un pretext. În cazul romanului discutat, care narează aproape mot-à-mot aventura Belgicăi, socotim adecvate respectivele libertăţi.
O subtilitate de subliniat e personajul Roald Amundsen. Prim ofiţer pe Belgica. În 1899, la întarcerea Belgicăi din Antarctia, era doar unul dintre eroi. Nu primul. Peste 12 ani aea să devină celebru, fiind primul pământean care atingea polul sud. Scriitorul reuşeşte să nu dea nici cea mai firavă impresie că ar fi cunoscut destinul viitor al personajului. Al său Amundsen este exact, până la nuanţă, acel Amundsen pe care documentele referitoare la expediţie îl conturează. Ori, dacă a face din de Gerlache un maniac temporar şi din doctorul Cook un fanfaron e motivat literar, a modifica profilul unui om cu mai multe ordine de mărime mai cunoscut marelui public ar fi fost o eroare.
Personajul Racoviţă e impecabil construit. Deloc înflorit, deloc hiperbolizat. Totuşi chiar la profilul lui scriitorul comite un mărunt gest evitat cu grijă la personajul Amundsen. Un semn discret despre viitorul omului Racoviţă. În ultimul capitol, chiar în ultimele pagini, după o discuţie chiar cu primul ofiţer, în care savantul îşi mărtutrisea o anume incertitudine asupra viitorului, refuzând, de fapt, invitaţia norvegianului de a mai face împreună alte expediţii. Observând adaptarea la întunericul peşterilor a unui mic crustaceu capturat, rebel la încadrare în taxonomie, îi vine ideea că studiind fauna peşterilor se pot obţine argumente fundamentale asupra evoluţiei biologice. Embrion al întemeierii biospeologiei, creaţia ştiinţifică majoră a savantului. Literar, episodul e un bun final de roman de ficţiune biografică. În realitate, episodul s-a întâmplat 5 ani mai târziu, iar micul crustaceu fu găsit într-o peşteră din Mallorca. Iar primele demersuri ştiinţifice în sensul schiţării biospeologiei le-a făcut în 1907. Introducerea cu foarte puţin peste mână a acestui episod în roman dovedeşte atât o documentare – şi o cunoaştere -, profunde asupra profilului ştiinţific şi uman al savantului, cât şi un simţ ascuţit al punerii în pagină.
Motivele pentru care romanul n-a avut, în epocă, ecoul meritat, le-am sugerat, fară a le explicita. Mai aes deoarece datele biografiei autorului sunt, cum spuneam, fragmentare. Se pare că la 2 ani după apariţia romanului, el ar fi fost exclus din partid. Nu am găsit data precisă a plecării în apus, nici data încadrării la Europa liberă. Nu e limpede nici dacă la reeditarea din 1994 a romanului (la fel de greu de găsit, deci probabil cu tirajul minimal standard al vremurilor) revenise în România sau nu. Mai probabil nu. Cum vom vedea mai la vale.
Jacob Popper nu are o fişă siganletică pe Wikipedia. Deci nici o listă a cărţilor publicate nu e disponibilă. Poate fi refăcută, poate partial, coroborând informatii internautice, cum spuneam, fragmentare. Oricum o idee ne putem face. A publicat în română, în italiană, în franceză şi în germană.
Formula ficţiunii biografice n-a rămas izolată în palmaresul editorial al lui Jacob Popper. Înainte de a pleca din ţară a exfiltrat manuscrisul unui roman, a cărui versiune italiana a apărut la 15 ani după decesul său: Ereticus. L’ultima verita di Galileo. Cu un an înainte de deces apare, la editura sibană Imago, Celălalat Coşbuc.
În anii când lucre la Europa liberă a făcut mai mult publicistică. Am găsit pe net doar un volum de polemici cu Eugen Barbu (corifeul războiului Securităţii cu postul de radio). Una peste alta, între volumul de debut, la care ne-am referit în acest text şi ultimii ani, surprinzător de prolifici, s-ar putea vorbi ca desre un scriitor ocazional. Dar în 1993 apare romnul Estrellita şi regele Ţării de Foc, la editura Metropol, în 1994 o a doua ediţie a romanului de debut, Taina albă (tradus şi în italiană), în 1995 cartea despre Coşbuc, iar în 1996, anul decesului, a doua ediţie a Estrellitei… Ultimele 2 la aceeaşi editură, Imago, din Sibiu. Cu excepţia romanului din 46, toate sunt semnate cu prenumele real, Jacob. Acest calendar se cere coroborat cu puţinele date găsite despre viaţa extrateritorială. Stabilit iniţial la Roma, se mută la Munchen, pe timpul încadrării la Europa liberă şi şi-a sfârşit viaţa tot la Roma. Se deduce căa revenit acolo după colaborarea cu postul de radio. Posibil în 90, odată cu mutarea postului la Praga.
Estrellita şi regele Ţării de Foc este romanul cu gradul de ficţiune literară cel mai ridicat. Trama reia şi dezvoltă schema capitolelor puse în seama lui Racoviţă în Ţara de Foc – din primul roman. În locul personajului Racoviţă apare alt român, medicul Alexandru Nor, care ar trebui să se întoarcă în Europa, pentru a prelua un post de medic, câştigat prin concurs, înainte de călătoria în America de Sud. În rest, totul e identic, contextual, cu episdul trăit de personajul Racoviţă. Două deosebiri fac diferenţa. Dacă Racoviţă negase categoric identitatea acelui don Julio cu care fusese confundat, mai întâi de ambasadorul Moreno, Nor, sfătuit în închisoare să se apere evitând să contrazică, acceptă toate presiunile ambasadorului, renunţând să-şi afirme identitatea, care oricum nu spunea nimic interlocutorului. A doua diferenţă, mai nuanţată, e gradul de dezvoltare a relaţiei cu Estrellita. Personajul literar Racoviţă rămâne, de pe urma exerienţei polare, nu numai cu rezultatele cercetărilor (element real), ci şi cu o secretă şi discretă nostalgie. Iar Alexandru nor pleacă şi el din Ţara de Foc, să-şi asume jurământul lui Hippocrate, cu privirea ţintită în depărtare. Fraza Estrellita, nu te voi uita niciodată e rostită de ambele perosnaje, în cele 2 romane. Cititorul atent al ambelor texte trage concluzia logică: procedeul literar al similitudinii schemei a avut ensul de punere în valoare a celor două figure: savantul Racoviţă şi inginerul explorator Julius Popper. Alt sens al reeditării romanului din 56 imediat după prima ediţie a celui care reia schema falsei identificări a eroului cu don Julio decât de readucere în actualitate portretul poate pe nedrept uitat al unchiului său. Cu tot cu opera destrămată într-un secol. Această concluzie ne duce cu gândul la o întrebare retorică: oare colonelul Gherghe Pomuţ îşi va găsi romancierul? Dar Gogu Constantinescu, Henri Coandă, Nicolae Paulescu şi atâţia alţi români celebri?

Nota bene: * Taina Albă, editura Tineretului, colecţia Cutezătorii, Bucureşti, 1956