Am petrecut primii 16 ani din viaţă în orăşelul natal. Vulcan. Situat cam în mijlocul despresiunii Petroşanilor, zonă cunoscută ca Valea Jiului. La câţiva kilometri de orăşel, prelungit în Iscroni, în dreptul localităţii Livezeni, cele două ramuri ale Jiului, cea de est şi cea de vest, se reunuesc, pentru a trece prin defileul Jiului, coborând spre câmpie. Acum zona e un continuum de la Petroşani până la Vulcan-Paroşeni. Spre munţi se continuă cu Lupeni, Uricani până spre Câmpul lui Neag.
Dar asta-i în afara subiectului. Revin. Primele amintiri le am de la vârsta de 5 ani, când familia (bunica maternă, cu cele 2 fiice, cea mai mare fiind mama mea), fusese mutată dintr-un punct din care, mai târziu, voi vedea curtea şcolii locale într-un fost cartier situat pe contrafortul sudic al masivului Vulcan, cartier cunoscut atunci sub numele maghiar Kakasvar (oraşul cocoşului). Peste 2 ani aveam să încep şcoala primară, în localul despre care am pomenit, care, apoi, în 1960 a fost ridicată la ramg de liceu. Acolo am petrecut, deci, primii 2 ani de liceu.
În 1962 (aritmetică elementară), familia a părăsit Valea, pentru a se muta în alt orăsel, Oneşti (numit câţiva ani “Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej”) am petrecut ultimii 2 ani de liceu. Oneştiul, se ştie, a fost pe vremuri, orăsul chimiei. Cele 4 înteprinderi se alungeau, de fat pe drumul către Borzeşi: centrala electrică, apoi combinatul chimic Borzeşi. Ce are asta a face cu istoria personală? Nimic mai m ult decât punerea în context.
Înfine, în 1964 absolviri liceul. Examenul de numea atunci “de maturitate”. Profesori universitari străini, cu excepţia directorului de atunci a primului liceu, care fusese cooptat în comisie. Bref, vara lui 64 am fost vedeta oraşului şi, fiindu-mi leneş din fire să învăţ, am ales să “dau” la Fizică, fiind singura facultate a cărei materii era jumătate din cea pentru Politehnică. În timp s-a dovedit că o decizie copilărească fusese, fapt confirmat ulterior, singura logică. Nu va fi singura mea decizie în probleme de viaţă luată prosteşte, dar care-mi-a contura profilul personal.
La acea vreme, admiterea la Fizică se baza pe 5 cifre: 4 împărţind materia în 2 grupuri de capitole, nu le mai numesc, probe scrise şi orale, plus media la fizică din ultimii 2 ani de liceu. Altceva, nu? S-a brodit.
Am mai scris, am uitat când, un articol: “Cum am devenit cinefil”. Acum e momentul să şi explic. În oraş există, probabil şi acum, un singur cinematograf. 2 filme pe săptămână. Regula liceului, rigidă, interzicea, în principiu, elevilor să-l frecventeze. Profesorii erau oblicaţi să cheltuiască din timpul lor liber, de garda la cinematograf Cum orice interdicţie teoretică stimulează, firesc, contrareacţia, timp de 2 ani am văzut 2 filme pe săptămână. Evident, am uitat complet titlurile. Dar, ajuns, ca student, în Bucureşti şi văzănd (în foia numită atunci, Informaţia capitalei, că există aici 50 de cimnematografe m-am aflat brusc în situaţia copilui care salivează în faţa cofetăriei. Sosit dintr-un fund de provincie, Bucurreştiul mă complexa. Doar pentru admitere sosisem singur cu trenul, la rude şi fusesem ghidonat spre facultate. Apoi acasă, pentru a începe, este 2 săptămâni, cursurile în memorabila zi de Întâi octombrie 1964, când Univesitatea sărbătora (aveam s-o aflu mult mai târziu) centenarul.
Am învăţat oraşul cu o metodă cretină. Constatasem că marile axe ale bulevardiere, nord-sud şi est-vest, jucau rol de axe de coorodnate şi procedam aşa: Ca să ajung din punctul A, situat în cadranul nord vestic, în punctul B, situat în cel nord-esticaltul, coboram pe o perpendicular sau pe o paralelă pâă la punctul zero (ctual ul klometru zero al Bucureştiului), “urcam” pe bulevardele spreo nord, apoi o luam pe străzi care duceau, în general, spre est până la punctul B. Cumplit meşteşug de tâmpenie, dar, într-o lună, ajunsesem ghid turist în căminul studenţesc. Căminul se numea atunci Carpaţi şi era vis-à-vis de aripa vestică a Universităţii, pe strada Academiei, intrarea în facultate făcându-se pe colţ. Aşa am dibuit Bucureştiul şi ca să-l învăţ dar su dorinţa secretă de a putea ajunge la batâr destule disponibile cinematografe. Aici. La filme mergeam numai cu grupa (atunci 111). La altele, singur. Am fost odată la un cinemtaograf antic, cu podele date cu creolină, să văd “Sărmanii flăcă” şi “Roşii şi albii”, ale regizorului maghiar Miklos Jancsó. Evident, absolut nimeni nu-şi mai aduce aminte de cineast şi de filmele lui. Dar asta e o Istorie. personală.
Şi cinefilia? Din anul întâi incepând n-am scăpat o ocazie de a audia conferinte pentru studenţi. Una cheamă pe cealaltă. Chiar în anul 2 bis (sic) am audiat conferinţa Magdei Mihăilescu Era îndrăgistită sufleteşte de Zbignierw Czybulski, mort în 1967 într-un accident. Abia mai târziu aveam să aflu că în locul acestuia apăruse Daniel Olbitzki, în rol de June prim şi că Andrzjez Wajda, regizorul polonez major, avea să facă, în acel 1967, “Totul de de vânzare”. Se adunase toată floarea cinematografiei poloneze la înmormântarea lui Czybulski, iar regizorul a venit cu idea genial de a face filmul. Nu-l uităm, sper, pe Czybulski în Cenuşă şi diamant, după Jerzy Andrejewski, nici fimlele lui Wajda, care o viaţă de om a fost obligat să nu scrie nimic la rubrica “tată” în autobiografii, pentru a face, până la urmă, Katyn, în 2005.
Ca încununare, în 1987 am prins un abonament săptămânal de cultură cinemtatografică, la cinema Eforie, un spectacol – film + prezentarea unui critic de cinema.
Dar să ne întoarcem ka istoria pesonală. Vacanţele le petreceam acasă, mai puţin excursiile (prima tabără sudenţească, în inubliabilul an 1968, la Costineşti). În 1970 absolvii facutatea. Pe vreea aia repartiţia guvernamentală se făcea centralizat. Absolvenţii tuturor facultăţilor de fizică şi de chimie, la Cluj. Trec peste episodul amuzant cu faptul că un absolvent, exmatriculat din facultate şi reînscris în urma demersului a doi colegi către Zoe Ceauşescu (sic), atunci studentă la matematică (în acea aripă au funcţionat, în acei ani, ambele facultăţi), din partea preşedintelui comisiei de repartizare temutul Cornel Pacoste, care ordonase, în iarna lui 68, arestarea studentului . Colegul a primit repartiţia din mâna lui Pacoste (humor imanent). Momentul a fost savurat de doar 2 persoane. Al doilea, marele meu prieten, biofizicianul Eugen Marica, stins în 2005. Fie odihnit.
Atunci facultatea se făcea pe secţii care se despărţeau la începutul anului IV. Nu doar comoditatea, dar şi legăturile încă viabile, cu Oneştiul, m-am determinat să urmez secţia de Fziica macromoleculelor. De fapt fizica polimerilor. Lider necontestat al grupei, fui repartizat la… ICECHIM. Pe care aveam să-l părăsesc în toamna lui 1998, făcând pace separate, pentru a funcţiona 8 ani în economia reală. O minuscultă întreprindere, create de concerul Alcedo, unde soţia, atrasă de cercetătorii din domeniul protecţiei plantelor (disciplină prea puţin cunoscută public), era directo tehnic. Minuscula întreprindere fusese creată de Alcedo în primăvara anlui an, 1998.
Îni toamna anului 70 am locuit, împreună cu un coleg şi prieten, născut în aceeaşi zi cu mine, îîn acelaşi orăsel, un an mai târziu, un an după mine, în gadza, în alt cartier, departe de institut, meditatând ambii pe fiul mijlocul al gazdei ca plată pentru găzduire. Dar cum mama mea, fie odihnită, contractase un apartament în rate în zona Berceni (unde era şi gazda), în primăvara lui 71 am părăsit gazda. Colegul şi prietnul meu, cu care o împărţisem, fiind nuclearist, făcea atunci naveta la IFA.
Nu pot să nu subliniez conexiunile mele îndirecte cu familia Ceauşescu. Până în 1975, când se mutase la aşa numitul Birou 2, fusese director general al institutului. Cu Valentin am fost coleg de an în 1967/67, anul meu 2 bis, apoi el a plecat pentru 3 ani, cum se ştie, la Imperial College, la Londra. Astfel am amsolvit ambii în 1970. N-am fost deloc prieten, nici nu aveam cum, dar ştiam cine e. Intrase în facultate în 1965, de aceea am absolvit în 70, toata seria. Afară de a fi fizician (are, aşadar, vârsta mea mai puţîn un an. A refuzat, cum se ştie, să se implice în politică.
În vara lui 2010, cu prilejul întâlnirii a 40 de ani de la absolvire, s-a format grupul Fizică70, care păstrează si azi legătura. Pe 19 septembrie vom sărbători 55 de ani de la absolvire. Jubileul am fost nevoiţi să-l ratăm, din cauza pandemiei. Suntem singura promoţie care a redacta şi publicat 3 volume: NOI, fiziziceienii în căutarea trecutului, 2011, NOI fizicieniivşi trecutul regăsit, 2012 şi NOI, fizicienii şi poveştile trecutului, 2015. Toate la editura Universittătii din Bucureşti, atunci Ars docendi
Ce s-a mai întămplat între ani, nu contează. Am funcţionat ca redactor (pagina culturală) la mensualul patronilor, Sănătatea plantelor, în cei 8 ani. 6 ani, între 2003 şi 2009, am funcţionat ca redactor la portalul cultural LiterNet.ro
Mai am de răspuns la o sigură întrebare: cum, când şi de ce m-am aucat de scris? Simplu, Am lămurit asta cu 5-6 luni în urmă, cu prilejul unei vizite a unui fost coleg, cercetător de elită, care acum e pe la un congres international prin Portugalia: Fiecare are drumul lui. Al tău a fost literatura. Aşa e. Conştient de sine, m-am considerat un fizician mediocru şi un cercetător ştiintific submediocru. Bref, în institut, începând din 77, când după marele cutremur, Centrul de chimie fizică din fosta stradă Galaţi (revenită la vechiul nume, Vasile Lascăr) fusese integrat cu forţa de proiectul megalomanic al marelui ICECHIM (care s-a prăbuşit la finele lui 89), chiuleam pe rupte din laborator, dialogând mereu cu prietenii făcuţi, veniţi cu Centrul de chime fizică (unde regăsisem şi un fost coleg de facultate. Singurele 2 ore dintr-o lună erau cele 2 ore ale fostului cenaclu Joc Secund, adus de colegii veniţi în 77.
Atât am avut de spus. Adresa mea de e-mail este rimunteanu@liternet.ro, pe care lidershipul portalului mi-au permis s-o păstrez, iar website-ul meu este www,tilici.blog. Articolele se împrospătează săptămânal, lunea, iar din sertarele paginii interesante sunt doar 2: CÃRŢI PUBLICATE ÎN PDF (coperţile unor cărţi, plus intro si câte un prim capitol pentru cele nepublicate, text integral pentru cele publicate pâna atunci. Repet, lista e limitată la momentul de atunci, când am părăsit unilateral poeralul, u dau motive. Iar al dolea sertar, LITERNET, are un link care duce la tot ce am publicat în acel portal, până în 2009.
Dintre cărţile publicae nu merită menţionate decât 2: Prima, Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (2011, editura Vremea), volum a cărui prefaţă insolită constă într-o scris într-o scrisoare către Radu Cosaşu, căruia îi silicitam îngăduinţa de a-l folosi o veche formulă a domniei sale urmată de răspunsul său), iar a doua În căutarea poveştii bis (Formulă în care vechii cinefili recunosc o idee a lui D. I. Suchianu, patriarul cronicarilor români de cinema. Volumul e produs în 2016 de editura clunjană Şcoala ardeleană. De ce astea două Quote rat demonstrandum. Sunt cinefilm.
No Responses