LECTURA CA SALATĂ ASORTATĂ

Sergiu Someşan se apropie de vârsta senectă, dar păstrează un nestâmpăr şăgalnic, jucându-se de-a baba oarba cu sine însuşi. În viaţă şi în literatură. Viaţa-i seamănă cu un paşaport de globe trotter, plin de ştampile de toate formele şi culorile. Se recomandă literar prin 2 sigle: Fantasy şi SF. Am trecut de câteva ori pe lângă scrisul lui, nu ştiu dece nu m-am oprit. De pierdut am pierdut eu. Nu doar genul care-mi e familiar – şi afin -, deşi nu i-am mai frecventat bisericile, nu mai sunt defel la curent cu piaţa-i şi pe care, după titluri, îl serveşte, dar tonul titlurilor are şi o benefică şi abilă provocare, ca o picătură de esenţă de scorţişoară într-un cocktail de fructe tropicale. Doar dublă de-ar fi doza ar da poţiunii un gust amar.

Să scrii despre un roman care te-a amuzat copios, reuşind sa te enerveze simultan, în doza de care vorbeam, când nu i-ai mai citit omului nici un alt text, e un exerciţiu cu doza (mereu doza, e o cheie de lectură aici) lui de loterie. Iar când nu esti din fire gambler, provocarea e şi mai jucăuşă. Din capul locului eşti supus la stimuli opuşi. Numele autorului, care spune ceva, coperta cu iz de horror cam ieftin (bine găsită!) te îndeamnă să începi colecţia de cărţi primite de la editura urmărită îndeaproape cu asta. Mai ales că-i singurul volum de proză. Titlul se armonizează cu grafica coperţii. L-ai lua ca un horror kitsch, ce-I aia Comisarul şi blestemul sângelui, de n-ai şti că nimic nu-i mai străin editurii Neuma decât kitschul. Aburul discret de iritare e lesne de penetrat. Nu e propriuzis o parodiere a schemei poliţiste, e o abordare ludic-rafinată a acesteia. Căci mă încăpăţânez a ezita să alătur cuvintele gen şi poliţist când e vorba de literatură.

Din primele pagini scena naraţiunii e populată cu două specii pe care am nevoie de unele eforturi ca sa le gust: poliţişti şi ţigani. Dar sunt descrişi cu un haz zglobiu, neostentativ, chiar vag ironic, încât dai paginile fără să observi. De regulă toponimia în proza de ficţîune e fie vagă, fie deformată, dar recognoscibilă. Autorul practică una hibridă, Bucureştii unde e centrul şi Braşovul, unde e sediul brigăzii de poliţie, sunt denumite ca atare, dar localitatea unde se petrece o parte imoortantă din acţiune e numită Lăcele. În care cititorul recunoaşte lesne Săcele. Numele purtate de ţigani îi identifică drept ţigani maghiari, aspect la care nu se face nici o referire în text. Sau, poate, amestecaţi. Ceea ce în zonele transilvane cu populaţie de gen nu se întâmplă. De altfel personajele respective, bulibaşa şi familia sa, nici nu vorbesc explicit între ei în maghiară sau romani. Ceea ce ne duce cu gândul că respectiva comunitate e învăluită într-un abur oarecum abstract, singurul considerent care funcţionează în naraţiune e originea hindusă a ţiganilor. Care determinant are chiar importanţa esenţială. Ca element fantastic cheie. Un amănunt pe care-l treci ci vederea, dar care acentuează homeopathic humorul narativ e că familia de ţigani din cenrul acţiunii se numeşte Gabor. Ceea ce, în toate argoturile înseamnă… poliţist. Dar bulibaşa, prieten cu comisarul şef (nu el e eroul intrigii poliţîste, nu el e comisarul de pe copertă) apelează, în disperare de cauză, la acest prieten al lui. Şi odată cu el e implicată întreaga brigade.

Dar este romanul fantasy? Mai degrabă unul realist, cu elemente fantasy si elemente humorist-satirice. Dar este un roman? Da şi nu. Nu are structura romanului clasic, dar mai are romanul actual structura celui clasic? Nu discutăm lungimea, există texte narative de dimensiunea unei nuvele mai ample care sunt, totuşi, romane. Dar e importantă clasificarea naraţiunii din perspecivă taxonomică? Mai degrabă nu. Căci ce contează e vioiciunea textului. Pe coperta a IV-a, Horia Gârbea îl numeşte roman atipic, făra să-şi facă probleme din taxonomie. Girantul literar subliniză ilustrarea cu succes a prozatorului în mai multe specii, “de la romanul SF (nu ascund că prefer sigla SciFi) la povestirea fantasy până la epica realistă”, neuitând să observe că “depăşeşte limitele consecrate ale genului policer”. E exact, e pertinent, e sintetic. Tocmai de aceea mâ întreb dacă s-ar putea găsi o formulă înglobatoare, căci textul e simultan toate astea. Şi mai e ceva. Un sâmbure de fictiune politică. Mai exact elementul de ficţiune – pe care daca l-am dezvălui cititorilor cronicii înainte ca aceştia să fi citit cartea am rata, ratându-le lectura -, pe care se bazează partea de intrigă politistă are îndrăzneţe şi ascunse conotaţii politice. Să zicem brandul Someşan?

Toate? Atunci care să fie elementul SciFi? Penru a răspunde, trebuie să precizez în ce sens consider noţiunea de element SciFi: în sensul definit de Isaac Asimov, care a cumulat calitatea de scriitor SciFi cu cea de doctor în biochimie. Adică un element de ficţiune compatibil cu tabloul ştiinţific general. Cu excepţia modului fictiv de a funcţina respectivul element în construcţia narativă, în rest trebuie să funcţioneze legile naturii. Din această perspectivă, elementul SciFi este mecanismul biologic al acelui blestem al sângelui din titlu. Inclusiv selectivitatea acţiunii respectivului mecanism.

Autorul face, înainte de a începe să povestească, obişnuita precizare că personajele sale sunt imaginare, dar e posibil ca unele să fie recunoscute. Desigur, aria de recunoaştere e, în principiu, în situaţii similare, locală. Cititorul din Timişoara, Sighet, ori Botoşani are sanse mici să recunoască pe cineva. Şansa creşte mult pentru braşovean şi atinge maximul, aproape de certitudine, pentru locuitorul din Săcele. Chiar în pagina următoare notei autorului, titlul primului capitol e transparent: Probleme în oraşul Lăcele. Când acţiunea începe a se defini şi vizităm, alături de personaje(le principale) şatra ţigănească de la periferia Lăcelelor, organizată ca tabără turistică pe un proiect european, o cercetare sumară ne duce la cartierul Gârcini dn Săcele. Socotită, încă din 2010, cea mai numeroasă comunitate de ţigani din România. Şi care chiar acum, e obiectul unor demersuri ale autorităţilor municipale, angajând structuri europene.

Ce procent dintre cititori va avea reflexul cercetării, plecând de la trimiterea transparentă Săcele <-> Lăcele nu e o întrebare pe care cronicarul şi-o pune, e o problemă de piaţă literară liberă. Dar el are datoria să evidenţieze corelarea ficţiunii cu realitatea, interpretând nota autorului.

Ajungem, astfel, la concluzia că personajul colectiv al romanului este tocmai comunitatea ţigănească din Lăcele. Nu avem date care să stabilească ordinea cronologică realitate <-> ficţiune. Demersurile, salutare dar târzii, ale autorităţilor din Săcele se derulează în 2017, iar romanul apare în acelaşi an. Dar indiferent de ordine, romanul capătă interes public dincolo de sfera pur literară. Iar din această perspectivă, scrierea şi publicarea romanului merită salutate. Scriitor şi editor sunt solidar cuprinşi în gestul logic de apreciere al cronicarului. Cât priveşte ordinea evenimentelor, presupunera firească e de a aplica maxima post hoc, ergo propter hoc.

Interesat sau nu de a populariza demersurile de promovare a integrării unor comunităţi mai mult sau mai puţin problematice, autorul a folosit cea mai fericită – şi cea mai eficientă – panoplie de mijloace literare. Cum s-a precizat mai sus, pentru a evita să ne repetăm. Efectul e o lectură nu doar antrenantă, ci de-a dreptul admirabilă.

Hibridul între fantasy/SciFi şi policier a fost abordat de mulţi autori consacraţi ai genului. Dar poate că cel mai larg cunoscut e Isaac Asimov. Nu doar în seriile ieftine, cu eroul cam de bandădesenată Lucky Skywalker, ci chiar în ciclurile majore. Primele 3 romane din saga roboţilor (Cavernele de oţel, Soarele gol, Roboţii de pe Aurora) au ambalaj poliţist. Dar asta se întâmpla cu deja mai bine de o generaţie în urmă. Intriga poliţistă, cerută, nu doar justificată, de o parte din personaje, membrii unui department al poliţiei braşovene e soluţia ideală pentru punerea în valoare a temei romanului. Iar inserturile fictive (care, asta putem repeta, pentru a sublinia) sunt elementul SciFi identificat şi elementele de ficţiune politică jacă rol de catalizator.

O anume nuanţă cere abordare deschisă. Spuneam că tonul scriiturii e zglobiu. Dar are o decelabilă nuanţă ironică. Ce şade bine şi adaugă un spor la fel de decelabil tuturor efectelor. Se potriveşte doza de ironie cu promovarea, în plan literar dar nu exclusiv, a unui proiect social benefic? Numai fanaticii corectitudinii politice, care fie n-au simtul humorului, fie l-au pierdut, ar avea de amendat. Risc neglijabil. Aceştia au şanse ca şi nule de a sesiza nuanţa ironică. Dar şi ironia, altfel binevoitare, serveşte scopului. E o calitate suplimentară a textului.

Să revenim, în final, la personaje. Invitaţi, potenţial, de autor, prin nota pre textuală. Practice nu există text introdus printr-un atare avertisment auctorial, care să nu atragă atenţia cititorului (obligat să fie) atent. Amuzante, cu toată drama repetitivă, care declanşează cercetarea poliţistă, privite cu stropul de ironie amabilă, realiste ca schemă, personajele nu au adâncime psihologică. Se situează undeva între banda desenată, sau desenele animate şi schiţele satirice. Dar, spre deosebire de tipologia generalizantă din proza scurtă (O. Henry, Saki, nu mai vorbim de Caragiale), ele au aici o arie de reprezentativitate moderată. Departe de a fi un defect, personalitatea personajelor (sic) lui Sergiu Someşan din acest roman e calibrată farmaceutic în armonie cu scriitura.

Dar se mai naşte o problemă. În romanul clasic, structura psihologică a personajelor e una din condtiţiile definitorii. În cadrul complexităţi universului romanesc. Că romanul, ca specie literară, s-a diversificat, nu numai în postmodernism, e un loc comun. Încă în 1958, romanul lui Dürrenmatt, Făgăduiala, poartă subtitlul Requiem pentru romanul poliţist. Iar structura romanului, dincolo de stilul sec, cu humor negru, are personaje comparabil de bidimensionale. Tocmai acest aspect desparte romanul poliţst european de vârf (Agatha Christie, sir Arthur Conan Doyle), cu un schematism abstract, dus la limită, de cel american din aceeaşi epocă (Raymond Chandler, Philip Macdonald) cu accentuate conotaţii sociale. Al căror efect e înzestrarea personajelor cu un anume relief. Acelaşi subtitlu apare la un alt roman, Asasinul moare primul, de André Würmser (1946, reeditat în 1963, tradus în româneşte în aceeaşi perioadă). Un roman parodic. Referirea la care apare într-o cronică a semnatarului acestor rânduri, la romanul textualist al lui Petru Cimpoieşu. Apărută la vremea sa în rubrica Ateier a portalului LiterNet.ro şi preluată ulterior în volumul Meseria de cititor (Editura Neuma, Cluj, 2016, pag 34).

Să lăsăm, la urma urmei, clasificarea taxonomică a romanului lui Sergiu Someşan pe seama teoreticienilor literari şi să filtrăm spre cititori savoarea lecturii acestuia.