PE URMELE CAVALERILOR IOANIŢI (II)

(urmare)
Dacă până acum localizasem lesne fiecare situs pe harta insulei, cumpărată în prima seară, n-am habar pe unde vine valea fluturilor, ci-că un ecosistem unic, de fapt o rezervaţie naturală, în regie particulară (probabil a unor abili aborbanţi de fonduri europene pe proiecte culturale). E albia unui pârâu ce coboară un contrafort montan abrupt, cu destule cascade. Traseul e amenajat rafinat, cărări şi podeţe de bârne subţiri, amintind de unele grădini japoneze. Iar fluturii, protejaţi până a la fi prohibite sunetele tari in rezervaţie, au un mimetism accentuat. Se deosebesc greu de frunzele arboretului, doar când mai zboară – şi zboară, dupăspusele ghidei, mai ales noaptea, aripile lor capătă o culoare portocalie.
Ultimul popas – o fabrică de vinuri, miere, cosmetice şi tot felul de ierburi. Cam eteroclit asortiment. O aşa zisă degustare, la 4 produse, cărora e greu să le zici soiuri se adaugă o probă de distilat de boască, omolog tescovinei noastre. Firma e rusească, afişajul evită greaca, unele expresii ruseşti sunt şi în engleză. Cum cele mai bune vinuri ruseşti vedeau din partea de Moldovă de dincolo de Prut, n-ai ce sate aştepţi, deşi ghida pledează cu entuziasm pentru vinurile… greceşti. Nu i-am mai atras atenţia că alea sunt mai ales tip Retsina, tehnologie pur şi aproape exlusiv grecească, aplicbilă mai accentuat la ouzo, rachiul de anason macerat, deosebit de cel care bordeaza ţărmurile mediteranei prin dozajul de răşină insolubilă de la un conţinut de apă în sus – test traditional al băuturilor botezate. Am gustat, fără a degusta (ştiu ce-i aia) şi am clasat cele 4 probe mult sub nivelul molanului rozé pe care pitorestul tur operator poreclit de generaţia următoare Tsakapakis mi-l vindea, acu’s 11 ani, cu 2 euro ulcica de… 120 ml.
În fine, itinerarul de întoarcere atinge coasta vestică, în Marea Egee. Urcăm spre vârful insulei. Mă aştept să reîntâlnim aeroportul unde aterizasem. Ceea ce se întâmplă, iar ghida ne spune că se cheamă Diagoras, după numele unui faimos erou local (Διαγόρας ό Ρόδιος), campion olimpic la pugilat, prin secolul V B.Ch. Care erou mai dă şi numele unei echipe de fotbal din capitală. Ni se păruse el sărăcăcios, cel puţin faţă de aeroportul din Iraklio, unde vedeam pe cer câte un avion tot la 10 minute, dar asigură linii aeriene cu Atena şi aproape toate insulele importante din arhipelagul grecesc. De fapt Rhodos e a patra ca mărime din acest arhipelag. După Creta (Kρητι), Evvia (Eubbea în antichitate) şi Lesvos. Insula celebrei poetese Sapho (Ϭαφό). Fără legenda atletului, legată de ghidă de vederea aeroportului, n-am fi remarcat, din mers, o statuie cu eroul olimpic purtat pe braţe de fii săi, ei înşişi campioni ai mai multpr jocuri antice între care cele de la Olympia, localitate în Peloponez. Ştiam că jocurile olimpice antice şi moderne nu ţin de muntele pe vârful căruia mitologia sincretistă a plasat panteonul – şi pe lângă care am trecut, onorându-l cu gândul, în prima dimineaţă propriuzisă de tur grecesc acu’s 11 ani. Şi am aflat de curând că nu baronul Pierre de Coubertin a avut primul ideea Olimpiadelor moderne, el doar le-a instituţionalizat. Ceea ce oricum nu-i puţin. Dar asta n-are legătură cu toponimia rodiană, recunoscătoare eroilor săi antici.
În fine, drumul de retragere, de încheiere a turului, a copiat partea finală a celui de depunere la hotel de către primul autocar al agenţiei de transfer, trecând prin Rhodos, îndeajuns pentru a vedea instalaţii portuare şi nenumărate bastimente de diferite dimensiuni (parcă totuşi portul din Kuşadasî, văzut din zona Kervansaray, unde petrecusem seara grecească în momentul înfrângerii în faţa Olandei la Turneul final al Campionatului European, era mai pitoresc). Dar mai ales pentru a întrezări zidurile cetăţii cavalerilor ordinului Sfântului Ioan, zonă pe care acum o hartă veche o numeşte oraşul vechi. Despre care va fi vorba mai la vale.
Ziua se încheie cu o cină rezervată, asta-o o noutate în formula all iclusive, pe terasa unuia din restaurantele satellite, cu afişat specific grecesc. Cină care-a prilejuit un moment rar, de contact inefabil cu contele de septembrie care sunt, integrand vacanţa asta, cu hurnal cu tot, în corpusul ambasadoriatului perpetuu al lui… Ariel. La început credeam că muzica picură din oarece difuzoare. O incursiune de la granite dinspre mare a terasei spre oferta gastronomică ad libitum trecu, însă, pe lângă podiumul şefului muzicii. Întors cu o piersică pe o farfurioară, îl întrebai daca ştie To tango tis nefelis, cântată de Haris Alexiou. Omul surâse din reţeaua de riduri, surprins că un turist anonym, cu probabilitate de cel puţin 50% rus, ştie aşa un cantec grecesc vechi. Atunci observai că semăna cu de curând dispărutul Robin Williams. O să încerc, dar e foarte vechi. Vechi sunt şi eu, sir, retorsionai cu un la fel de discret surâs. Un scurt şi izolat moment de comunicare cu insula cavalerilor, pe marginea unui cod de comunicare cu unul din cele două duhuri transparente ale mele. Cel… furtunatec…
Dupămasa zilei de vineri fu rezervată unei incursiuni cu autocarul local zis expres la Rhodos. Aveam 2 ore de flanat, pentru a ne întoarce la timp la cină. Punctul de oprire şi de reîntoarcere – în dreptul unei biserici neidentificate pe hartă, dar reperul din golful afferent, Mandrakis sunt cele două socluri care ies din apă, socotote traditional ca sprijin al tălpilor Colosului. Care colos ar fi putut fi construit oriunde, numai acolo nu. Căci istoria spune ca ar fi avut 34 metri în înălţime, iar distanţa între cele două pretense socluri, suficientă ca anticele şi chiar medievalele corăbii să poată trece printre pretinsele picioare spre port ar presupune o înălţime de sute de metri. Imposibil să şadă biped la tehnologia antică, cu o bază aşa de îngustă.
Ne propusesem din capul locului să investim cele 2 ore exclusive în aşa numitul oraş vechi. De fapt medieval. Căci ghida precizase, corect şi logic, că actuala capital a insulei e compusă din 3 arii: oraşul antic, ridicat în 408 B.Ch., de cele 3 oraşe state existente – Lindos, Ialissos şi Kamiros (Kameiros). Acestea, împreună cu Kos (pe insula omonimă, locul de origine al părintelui medicinii), Cnidos şi Halicarnassus, formaseră aşa numitul Hexapolis dorian. Iată cum, istoriceşte, se face o legătură peste secole, între 2 din cele 7 minuni ale lumii antice. Din oraşul antic subzistă, pe Monte Smith, privind spre Marea Egee, la kilometri buni de zona portuară, acropolea. Cu Templul lui Apollo, teatrul antic şi stadionul. Prea departe pentru a ne aventura, ‘acar de-am fi avut o bună jumătate de zi.
Cetatea cruciată dă o idee cui nu cunoaşte structura citadelelor medieval, cu dublu zid de incintă, separate de un şanţ de câteva zeci de metri, unde odinioară e de presupus că s-ar fi adus apă. Scurtul traseu ne oferă un podeţ şi un pod între cele două ziduri. Mai greu de atins cele 12-13 puncte de interes, deşi întrăm în incintă chiar printre unele. Mi-ar fi plăcut să văd batăr palatul Marilor Maeştri ai ordinului ioanit, am renunţat în favoarea itinerarului erratic. Relativ iute am ajuns într-un interior commercial, unde proprietarii micilor taverne trag de tine ca-n Creta şi unde târguim amintiri de gen. Între care mărunţişuri de un kitsch pitoresc străluceşte o minusculă vitrină identitară. Cu farfurioare pictate cu crucea de Malta şi pe margini cu anii de stăpânire a Ordinului: 1309 – 1522. De fapt cei 200 de cavaleri supravieţuitori asediului oştilor lui Suleiman au predate cetatea pe 1 ianuarie 1523. Rămas în urma echipei mele renunţ la un atare trofeu…
La ieşirea din incinta exterioară constatăm ca habar n-avem unde suntem. După 2 încercări eşuate de orientare, dăm de un tânăr educat, care ne aratăpe hartă cat avel de ocolit. Bulevardul Democraţiei (sic), care bordează mai mult de jumătate din ziduri e superb, dar trebuie să alergăm pe el la limita posibilităţilor. Miriam dă o probă de bărbăţie, trăgând echipa după ea, Matei aleargă surprinzător de ascultător, ajungel la autorcarul de retur la minut. După care mai aşteptăm 5-6minute bune… Prindem cina. Ciubukul de la Buşteni de repetă partial, Ramiro şi cu mine reuşim să vedem meciul cu Gaz Metan Mediaş pe un website maimult sau mai puţin pirat. Suntem răsplătiţi cu un gol marcat de Sânmărtean direct din corner. Ziua se încheie, deci, cu o dublă victorie.
Decontarea efortului vine prompt, sâmbăta trece pasiv, scoasă oarecum din anonimat de o a doua cină cu rezervare şi menu a la carte, la un restaurant ci-ca cu profil franţizesc, dar numit… Dyonissos. În menu, nu tu éscalope, nu tu ragout, dar… ravioli. Oricum serviciu decent şi încă o româncă printre chelneri.
Două vorbe despre turiştii majoritari. Spuneam ca ma ciocnisem cu ei inca din 2005, în Italia. Cei câţiva întâlniţi – bădărani impecabili. Treceau pur şi simplu prin tine. Nu la altceva mă aşteptam, i-am ignorant. Apoi, în 2007, în Tenerife, găsisem o firmă chisnovatică: Irish pub, pizza Kiev! Na, belea! Dar prea puţini ruşi în arhipelag. În Turcia am fost de 3 ori. Cu totul întâmplător, anii in care echipa lui Paszkany a câştigat, cum a câştigat, campionatul. La Kuşadasî – OK. Dar acu’s 2 ani, la Marmaris, deja mă enervau peste poate firmele bilingve în turcă şi rusă. Dacă tot voiau sa fie bilingve dece drakku a doua limbă nu era engleza devenită universal, ăştia nu pot învăţa o limbă când ies din ţara lor? Mă enervau cu atât mai mult cu cât in primul an la Kuşadasî băstinaşii lăsau impresia că teutona e limba lor preferenţială de comunicare cu turiştii. În fine. Hoarda de ruşi de acum şi de aici e cumsecade. Să le fie de bine. Piaţa turistică e liberă. Au oamenii bani, să-i chletuie şi să vadă lumea. Poate mai învaţă ceva. Dar eu nu-mi pot pretinte mie să nu resimt o doză, moderată dacă-s cumsecade, de discomfort frecându-mă de ei în lift. Dece? Simplu. Două din noţiunile fundamentale ale ecologiei sunt duşman natural şi lanţ trofic. Pentru un român echilibrat, nici nepăsător asupra identităţii lui, nici nationalist, maica Rossia e resimţită ca duşman natural. La nivel epidermic, individual, personal, nici pe departe la nivel politic, sa nu confundăm. Atunci, cum ştim bine că a ne lăsa sub imperiul oricăror sentimente negative e contraproductiv, ne şi scurtează viaţa, şi cum a ne reprima sentimentele e şi mai periculos, soluţia e recursul la simţul humorului. M-am gândit să nu-mi mai feresc ochii, ci, dimpotrivă, să caut printre ei personaje ale lui Ilf şi Petrov. O să vă mire, domnilor preşedinţi, dar tocmai cumsecădenia amorfă, omogenitatea impersonală, face improbabil succesul demersului. E a cincea zi când n-am întrevăzut nici măcar un Şura Balaganov, necum vreun Cearuşnikov şi Deadiev. Descopăr cu doza firească de autoironie că tocmai cumsecădenia dă unui grup, cu atât mai mult cu cât e mai masiv, marca de depersonalizare.
La antipod – teutonii. Desigur, tot politicoşi, dar ţepeni. Parcă puţin geloşi, aici, în îndepărtatul levant, pe verii lor de peste Canalul Mânecii, pentru firescul aerului colonial. Cât despre clasificarea lor ca mâncăcioşi leneşi, care nu se mai ridică de la masă în regim all inclusive, făcută de un prieten de remarcabilă ţinută intelectuală, pe baza unei experienţe ironic de simetrice cat imp, 11 ani în Creta, ce să zic? Nu-l pot contrazice, dar nici el pe mine. Poate că teutonii or fi şi mâncăcioşi şi mobile dar ţepeni.
Două vorbe despre Găgăuţă. Personalitatea cea mai accentuată din grupul nostru de familie. Atras de jocuri, ca toţi ce de vârsta lui – şi nu numai a lui -, participând seară de seară pe o scenă în aer liber la un program bine gândit de a antrena copilăretul multinaţional, cerând mereu atenţie, Matei ia din partea mea bile albe fără echivoc. Un copil care să nu enerveze cât de cât adulţii din jur ar fi bolnav. Ce-i mai impresionant e că şopteşte, din când în când că-i e dor de tati… Ceea ce nu-l împiedică să joace în fiecare seară, să care bagajul în aeroprt, să se înghezuie la banda de recuperate bagaje şi în general să se facă cunoscut de personalul de însoţire.
După ultimele două zile rutiniere ajungen acasă fără incidente.