POEM CINEMATOGRAFIC

În primele mele luni petrecute în Bucureşti, în anul întâi, aflat în postura copilului salivând în faţa vitrineiuinei cofetării (deoată zeci de cinematografe disponibile, dar încă departe de statusul de cinefil, m-a atras un afiş: Retrospectivă Méliès. Tot ce apucasem să văd până atunci despre epoca de pionierat a filmului fusese, cu 2 ani în urmă, la singurul cinematograf din orăşelul de provincie, o antologie de montaj, Când comedia era rege. Nu m-au încântat peste măsură filmele artistului. Nu eram capabil să apreciez trecerea de la procedeele din tehnica iluzionismului, în care artistul se ilustrase înainte de a se lansa în producerea de filme la primele efecte speciale din istoria celei de-a şaptea arte. Nici nu-mi spunea foarte mult că filmul lui cel mai reprezentativ, Le voyage dans la lune a fost realizat la abia 7 ani după primele proiecţii istorice ale fraţilor Lumière.

Acesta este eroul de fundal al filmului Hugo, realizat de Martin Scorsese în 2011.  Filmul se bazează pe cartea Invenţia lui Hugo Cabret, e Brian Selznick (2007). Numele scriitorului trimite la cunosccutul producător David O. Selznick. Ei, bine, acesta din urmă a fost vărul bunicului scriitorului. Scenariul filmului e semnat de John Logan. Scriitorul mărturiseşte că a vuzuinat toate filmele disponible ale lui Méliès în documentarea pentru carte. Ba chiar, la un moment dat, în dialogul celor 2 copii, Hugo îi povesteşte Isabellei că văzuse, cu tatăl său, un film intitulat Safety Last. Ei, bine, acesta fusese făcut în 1928 (acţiunea filmului în discuţie se petrece în 1931) şi era cu Harol Lloyd. Deducem că scriiitorul, totodată ilustrator e cărţi pentru copii, şi-a conceput cartea ca omagiu al comediei mute. Acelaşi lucru îl face Scorsese, ieşind un moment din matricea Manhattanului.

Hugo, eroul lui Selznick, preluat de Scorsese, e un copil orfan (tatăl îi murise într-un incendiu al… muzeului filmului), care supravietuieşte în cotloanele unei mari gări pariziene. Învăţase meşteşugul reparării ceasurilor. E la tatăl, apoi de la unchiul betiv. Care întreţinea ceasurile gării. Copilui continuă să asigure întretinerea acestora upă disparitia unchiului. Trăieşte din mărunte furtişaguri. Mai ales croasante vândute de fauna pestrită a gării. E prins furând piese de la un bătrân ce ţinea o dugheană de… reparat jucării. În aceeaşi gară. Bătrânul îi confisă un carneţel cu schiţe mecanice. E distrus sufleteşte de ameninţarea bătrânului că-i va arde carneţelul. Ceea ce şi simulează. E consolat de o fetiţă ceva mai mare. Preadolescentă. Isabelle. Tot orfană. Crescută de bătrân şi soţia accestuia, care-i sunt naşi. Intre cei oi copii, care trimit vag la poemul lui Prévert, se declanşează o chimie. Fetiţa nu văzuse nici un film (să reţinem amănuntul), dar citea cărţi. Aici intervine relatarea cinematografică a lui Hugo. Pentru el, filmele sunt amintirea timpului preţios al timpului petrecut cu tatăl dispărut în incendiu, pentru ea filmele sunt o aventură. De care îi e sete.

Înainte de incendiul fatal, tatăl adusese din podul muzeului in meanism cu forme umanoide, pe care-l numeşte robot. Hugo încearcă să-l repare (iată dece fura piese e la dugheana bătrânului), urmărit de ideea că astfel a afla ultimul mesaj  de la tatăl său. Androiul schiţează câte o scurtă secvenţă de gesturi. Are un mecanism de orologerie, mişcat de un arc. Ar e evident că are nevoie de o cheie specială, cu pârghia în formă de inimă. Pe care o găseşte… la gâtul fetei. Mecanismul porneşte. Şi schiţează un tablou.  Un proiectil care se înfige în ochiul unei figuri rotunde. Apoi, ciudat, semnează: Georges Méliès. Nume care lui nu-i spune nimic. E numele naşului meu, descoperă fata. Treptat ei descoperă că bătrânul a făcut pe vremuri filme. Desenul reprezintă afişul celui mai cunoscut. Voyage sur la Lune.

Hugo e terorizat de poliţistul gării, are se străuieşte să-l predea la orfelinat.  Intervenţia acestuia distruge androidul. Dar Hugo e salvat de bătrân. Fostul cineast se scutură de lehamite. Un copil care nu mai poate repara androidul distrus l-a reparat pe cineast. Aflăm că juăria fusese abandonată e acesta la muzeu. Cercul se închide.

Filmul e mai mult deât un omgiu adus unuia din ei mai importanţi cineaşti ai primei generaţii. Contemporan cu fraţii Lumière. Care a convertit efectele de iluzuionism în procedee cinematogrfice. Şi despre care David Wark Griffith spunea că îi datorează totul. Iar Chaplin îl definea ca un alcchimist al luminii. Omagiul cinematografic e poetic, plin de metafore (şi chiar metafore în metafore), subbtil şi elicat emotional şi, nu în ultimul rând, un excurs în lumea mirifică a copilului. Peste toate, un act polemic.

Ben Kingsley, are l-a întruchipat pe ecran pe Mohandas Gandhi. E la locul lui în rolul lui Méliès. Sacha Baron Cohen conferă poliţistului doza cariccaturală exactă. Dar prestaţiile cele mai fericite sunt actorii care au chip celor doi copii. Asa Butterfield (14 ani la momentul filmării) debutase la 8. Iar la 10 s-a remarcat în Băiatul cu pijama vărgată. În rolul Isabelle, Chloë Grace Moretz, de aceeaşi vârstă, dar mai înaltă, cucereşte prin zâmbet.