AMESTEC BIZAR DE INIMĂ RAŢIONALĂ

Cel mai recent volum de poezie al Ralucăi Faraon – Alchimia memoriei, Neuma, 2020 -, obligă cititorul, dincolo de satisfacţia lecturii, să reamintească 2-3 definiţii ale poeziei, in nenumăratele care circulă.

Lucian Blaga: Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea;

Reţetă de poezie pură: o femeie frumoasă,  dizolvată în acidul azurului. Mixturii i se îngăuie apoi să devină cristal.

Christopher Fry: Poezia este limbajul prin care omul îşi explorează propria uimire.

Iar dintre multele pseudodefiniţii, mai mult au ma puţin aforistice, al lui Nichita,  am ales: Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.

Că poezia este,  între şi alături e multe altele, un limbaj, a devenit un truism. Lectura volumului despre care vorbim ne induce mai multe senzaţii simultan. Evidenţa unul limbj specific e una din aceste senzaţii. Un limbaj coerent, structurat, cerebral. Ba chiar cartezian. Ultimele două elemente sunt preluate din cartuşul girant al lui Horia Gârbea, pe coperta a patra. Dar nu mă refer la limbajul poetic uzitat. Care e oricum impresionant. Ci la un limbaj dincolo de poezie. Un limbaj în sensul tandemului dialetic gândirea-şi-limbajul. Un limbaj care traduce modul de funcţionare a aparatului poetic. Şi pe care mărturisesc că nu-l sesizasem în volumul anterior, Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul (Junimea, 2019).

Arhitectura volumului e barocă. Două capitole aproape egale, fiecare o carte aproape autonomă, străjuită e câte două duble coperţi. Preambul şi epilog. Fiecare cu două variante: una idealistă, cealaltă sceptică. Titlurile capitolelor sunt, Cumva, complementare: Sonată pentru micuţa japoneză şi La răscrucea cuvintelor. Rareori am văzutatâta grijă pentru concepţia arhitecturală. Care pare o vitrină aranjată profesionist, care pune în valoare exemplarele multiplicate.

Ghergheful dantelat merge mai departe, structurând interiorul. Cuvântul cel mai frecvent (după ce am ajuns la câteva zeci am renunţat să număr) este inimă. Cu care autoarea operează împletind toate sensurile uzuale simultan. Mai puţin cel melodramatic. Nimic mai străin în textul şi textura discursului decât romanţa. La fel e departe academismul. Rostul manipulării cuântului inimă se vădeşte observând că e străjuit de un tandem repetitiv. Sânge şi rană. Care apar de cele mai multe ori apropiate.  La istanţă e cel mult un vers. Doar spre finalul celui de-al doilea capitol, în ultimul poem fără titlu, de dinaintea dublului epilog, sânge şi rană se despart, rămânând pilonii aceluiaş poem:

Nu am cerut niciodată ajutor

Dintr-o pudoare inexplicabilă

 Nu am strigat pe nimeni în agonie

Şi nu mi-am scrijelit pe zidul căinţei

Numărul cicatricelor din rătăcirea sângelui.

Acum însă

Acum

Aş vrea să fiu ţinută în braţe

Până la capătul firii

Să fiu o lumină vinovată

Care-şi vindecă rănile întunecate

Cu poezie

Rostul acestui tandem de cuvinte ar putea fi explicat făcând apel la un vechi vers al lui René Char: luciditatea e rana cea mai aproape de soare. Fraza e rezumatul perfect al întregului volum. Inclusiv confirmând diagnosticul girantului de pe coperta a patra.

Cele mai multe poeme sunt adresate fformal unei persoane a doua simbolizante. Nimic mai potrivit faţă de asumarea, exprimată prin triunghiul ascuţit de cuvinte cheie, a unei naturi pasionale. N-am ce face, oricât aş încerca să găsesc formulări diferite de ale girantului. Inima, sângele şi rana perpetue nu pot fi citite altfel. Interesant, această dominantă e nouă faţă de volumul anterior. Unde ludicul ironic – şi, pe alocuri rafinat autoironic – sare în ochi. Nu cred că e vorba de o evoluţie. Ci mai degrabă de etalarea senină a dimensiunilor unui univers poetic despre care deduc că ne va surprinde în viitoarele volume.

Şi mai interesant, interlocutorul implicit al poemelor e un prinipiu cu o surprinzătoare diversitate internă pe are o sesizezi abia la a 2-3-a lectură.  Atentă. Autoarea nu scrie pentru cititorii unei singure lecturi. Citind superficial, eşti derutat. Cel mai vizibil exemplu este poemul

Artă poetică

Eu suprarealist

Tu postmodernist

Se poate scrie la confluenţa unor curente literare

Tocmai pentru că tendinţele acestea miros în lume

A orgoliu şi a impostură culturală

În final se scrie pe tastatura interioară

Acolo unde vibrează

În afara timpului, în afara spaţiului

Un amestec bizar de inimă raţională.

Pe de o parte autoarea se explică. Se explicitează chiar. Interlocutorul quasiubicuu devine, aici, principiu abstract. Iar sintagma inimă raţională e simultan eticheta soluţiei găsite e poet(ă) la mediul viciat de impostura culturalăpentru a-şi asuma vocea dar şi formula alchimică a propriei poezii. Atenţie! A poeziei ddin acest volum! Bref, poemul e o ars poetia stricto sensu. Dar mai departe întâlnim pandantul subtil ironic ars erotica. Reîntâlnim ludicul in primul volum. Ca missing link între cele două tablouri lirice autonome.

N-am putea trece mai departe fără a semnala densitatea discursului poetic. Nici un vers fără efectele lui specifice. Reţetă, vorba poetului luminii, e  poezie pură.

Alt pandant al primului volum. În locul jocului ironic, sub furtina flamboyată a acestuia, un ameste subsidiar de tristeţe şi nostalgie. Care înnobilează textul.

Raluca Faraon este şi un critic literar sagace şi doct. Nu deoarece e doctor în litere. ci determinarea e inversă. Păstrând absolut toate proporţiile, Călinescu a fost un romancier ş pe alocuri un poet plecân e la strctura sa fundamentală de critic. Deşi am mai scris de mai mulţi poeţi, de fapt poetese cu volume de cronici literare, în cazul de faţă poeta din autoare descinde sesizabil din structura sa e critic literar. Iar acest cel mai recent volum ilustrează capacitatea de a înzestra o natură pasională asumată cu o structură impecabil raţională.

Nu închei înainte de a reciti coperţile celor două cărţi care sunt cele două caplitole: 2 x 2 preambuluri +  2 x 2 epiloguri. În varianta sceptică şi cea idealistă. Primul te averizează ab initio. Titlul sonată pentru micuta japoneză e sustinut de o terţină trimitând la forma fixă, un soi e haiku liber de formula 5-7-5:

Toamna e un zid

în care se scurg

Îmbrăţişări ratate.

Şi e chiar varianta sceptică! E aici alt rezumat-vitrină-fişă signaletică a întregului volum. Nu vreau să citez  varianta idealistă a ultimului epilog, pentr a deterina cititorii cronicii să nu rateze volumul.

Şi memoria? Referirile sunt difuzate în întreg textul. Marcând meiul dispers în care sunt dizolvate cristalul lichid al inimii, cu sângele şi rana ei.