Paralelă între medicină, educaţie, inginerie
Preambul
Foarte dificilă sarcina pe care mi-o asum, cu siguranță (ar fi și va fi – dacă public pe undeva) și foarte controversată… Pe de altă parte, sunt inginer și educator, de foarte multă vreme, și cu ceva rezultate… iar aceste paralele mă bântuie de aproape la fel de multă vreme (anumite aspecte, desigur) și nu am ezitat niciodată să le menționez, în viață și/sau carieră… Ceea ce m-a convins însă decisiv să încep acest demers – nu știu dacă-l și termin! – a fost un articol la care am ajuns prin ricoșeu, după mai bine de 3 ani… dar nefiind vorba de vreo ”actualitate” în aceste chestiuni… și având în vedere multele exagerări și confuzii din conținut… Nu am în vedere vreo polemică sau vreo critică la adresa persoanei care l-a scris – nu știu cine este, ce pregătire are, de ce scrie lucrurile de mai jos… și nici nu mă interesează! Stilul în care scrie – să-l comenteze/critice cine dorește, pe mine mă interesează mesajul, care este (culmea!) destul de justificat, chiar dacă se interpretează destul de eronat anumite premise…
Dar, destul cu anticiparea, iată articolul integral:
Subminarea prin protecție, de Ramona ARDELEAN
Apărut în Dilema veche, nr. 695, 15-21 iunie 2017
Excesiva protecție a elevului, vizibilă chiar din premisa noii paradigme educaționale, aceea a „centrării pe elev“, nu e, oare, în pofida a ceea ce pare, semnul unei crase subminări a tînărului candidat la educație? Căci această protecție, împrumutată din sfera consumeristă a clientului ce beneficiază de bunuri și servicii, a ajuns să deservească atît de mult educaționalul și să se aservească atît de mult economicului, încît să transforme relația educațională într-o relație economică, în care accentul cade pe poziția privilegiată a elevului-client, consumator de bunuri educaționale, pe care profesorul-prestator de servicii educaționale trebuie să-l satisfacă cu orice preț și prin orice mijloace.
Vorbim azi de o educație „centrată pe elev“, încurajînd nu atît cunoștințele solide, cît facilitatea obținerii lor prin diferite tehnici sau metode „interactive“, ce le stimulează elevilor doar atenția și motivația exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O educație încurajînd activismul sau productivitatea sterilă a gîndirii, în absența unor acumulări bazate pe receptări profunde de conținut. O educație propovăduind sloganistic gîndirea critică în absența unei gîndiri propriu-zise, încurajînd (prea devreme) elevii să judece, să critice și să opineze asupra diferitelor aspecte, fapt ce conduce la aroganță, suficiență, superficialitate și, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, admirație și încredere, forțe atît de viguroase ale procesului de cunoaștere și educație.
Toate aceste practici facile de satisfacere a sejurului educațional sînt menite să înlocuiască dorința de cunoaștere propriu-zisă, dezinteresată, cu dorința utilitaristă a cîştigului, profitului sau cunoașterii interesate, bazate pe rezultate și beneficii rapide, puse-n slujba satisfacerii consumeriste, a cărei pulsiune nu se descarcă ori nu se prelungește mai departe de „imediat“, fapt ce slăbește, infantilizează și subminează capacitatea sau potențialitatea elevului, micşorîndu-i îngrijorător aria și detenta sufletului.
În numele protecției, care elimină orice constrîngere, autoritate și cantitate benefică de frustrare, adică de efort, așteptare, răbdare, coacere, călire sau maturizare, se oferă nu libertate, ci „libertăți“, adică „drepturi“, libertatea de „drept“, neacoperită și necîştigată de „fapt“, dat fiind că elevii nu dispun încă de un discernămînt și o experiență adecvate, transformîndu-se într-un „bun“, o posesiune sau o proprietate, într-un privilegiu care, odată deținut, tinde să fie folosit abuziv, arbitrar și egoist, anulînd impulsul libertății și confundîndu-l cu „frîul liber“.
Astfel, cocoțarea pe podiumul „drepturilor“ face ca gradul de toleranță al elevilor să scadă și să tindă spre zero, crescînd în schimb, perfect paradoxal, formele intolerante de revendicare, sancționare și refuz. În virtutea „dreptului“ la libertate, exploatat maximal, elevii pot foarte ușor azi să-și conteste profesorul, acesta – lipsit de statutul constrîngerii și autorității – nemaiavînd voie să facă nimic din ceea ce, chipurile, ar putea leza sau prejudicia imaginea elevului, chiar dacă – și aici se atinge culmea imposturii – e vorba de o imagine în dezacord flagrant cu realitatea.
Așa că profesorul trebuie să fie „flexibil“, să renunțe la rolul de modelator educațional în favoarea celui de cameleon educațional, gata oricînd să placă, să satisfacă, să se muleze ori să se adapteze gusturilor, capriciilor, pretențiilor sau cerințelor micilor clienți, ca nu cumva să fie contestat, reclamat, schimbat sau considerat un profesor slab, cu atît mai mult cu cît azi nici nu mai există, cum se spune, elevi slabi, ci doar profesori slabi care n-au reușit să găsească miraculoasa metodă sau „cheie“ ce descuie ca prin farmec tainica ușiță a elevului, făcîndu-l pe acesta brusc atras, motivat, încîntat, interesat, captivat.
Noua ideologie a educației, atinsă de tentaculele expansiunii consumiste, tinde să transforme profesorul într-un fel de „all inclusive“ educațional, menit să atragă, să facă pe plac sau să satisfacă cerințele micilor clienți/consumatori educaționali și, astfel, prin cosmetizarea și fardarea realității, tributare principiului plăcerii, să le inoculeze acestora încă de pe băncile școlii false valori, avînd ca rezultat o falsă și gonflată imagine de sine.
Marea subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă tocmai în această centrare protecţionistă pe satisfacere, însă nu pe satisfacerea calităţii de elev, ci pe satisfacerea calităţii de client împăunat cu „drepturi“ care, sucind minţile şi caracterele celor în formare, devine prilej de revendicare şi legitimare a bunului plac, în lumina căruia, nemaiştiind să-i cerem altceva elevului-client decît faptul de a fi satisfăcut, fără a ieşi din zona de confort, îl pregătim, fără să bănuim, pentru a deveni un consumator de nădejde al societăţii viitoare, corupîndu-i sau aservindu-i sufletul intereselor societăţii consumeriste şi furnizîndu-i astfel o falsă imagine şi încredere în forţele proprii.
Dar mai presus de toate, cea mai teribilă subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă în subminarea dimensiunii lui afective. Aceasta începe cu subminarea statutului profesorului şi părintelui, în calitatea lor de modele bazate pe relaţii afective, semnificative şi valorice. Cum aceste modele se subsumează unei întregi tradiţii de gîndire, simţire, experienţă, valoare şi „apartenenţă“, subminarea acestor modele echivalează cu subminarea unei tradiţii, adică cu subminarea unei identităţi culturale şi spirituale, ceea ce conduce la o dezrădăcinare afectivă fără precedent a tînărului, care, eliberat de influenţa relaţiilor afective sau a constrîngerilor emoţionale, devine tot mai apt pentru a fi inserat şi aservit intereselor pragmatic-consumeriste ale tutelei/autorităţii publice.
Prin urmare, rolurile profesorului şi părintelui par a fi azi atît de vizibil slăbite şi destructurate, tocmai pentru ca, lăsînd un gol, să permită intervenţia masivă a controlului sau autorităţii publice, care ştiind mai bine ca profesorul şi părintele în ce constă educaţia, formulează „reţete“ despre cum să devii profesor, părinte şi elev de „succes“, erijîndu-se în noua umbrelă de protecţie sau în noul sanctuar al educaţiei.
Educaţia „centrată pe elev“ iese astfel de sub tutela profesorului şi părintelui, ca modele afective şi semnificativ-valorice, pentru a intra sub tutela autorităţii publice, care înlocuind relaţiile afective cu relaţii artificiale, bazate pe norme, reglementări, proceduri şi „drepturi“, îşi propune să guverneze peste o masă anonimă de indivizi disparaţi, clişeizaţi, depersonalizaţi şi dezrădăcinaţi afectiv, cărora, în numele libertăţii de „drept“, văzută ca protecţie, li se fură, anulează şi subminează libertatea de „fapt“, libertatea de conţinut.
Adevarul.ro
Articolul pleacă de la câteva idei extrem de clare – în sensul că sunt larg vehiculate prin presă și media, de multă vreme chiar (asta nu înseamnă că sunt și înțelese, măcar superficial, de marea majoritate a păreriștilor). Dincolo de ambalajul excesiv de pretențios, autoarea trage niște concluzii greșite chiar despre acele premise de care vorbeam, prin urmare toată construcția logică și argumentația se îndreaptă într-o direcție… cum ar trebui să zicem, interesată, căutată, intenționată… chiar remunerată!?
O căutare rapidă pe internet ne dezvăluie faptul că distinsa și prețioasa doamnă este filozof și doctor în filozofie, este cadru didactic la o universitate tehnică – deci are de-a face și cu inginerii, publică intens la Humanitas – deci este destul de străvezie înregimentarea ideologică și remunerarea… Altfel, faptul că se folosește peste tot litera î în mijlocul cuvintelor… nu-mi prea generează simpatie, mie cel puțin!
”Noua paradigmă educațională”, pe care pedalează intens articolul, nu este deloc nouă – cu destui ani înainte de 2k (chiar vreo sută!), experții în științele educației au formulat, argumentat, dezbătut intens faptul că se va trece / s-a trecut deja (acceptăm sau nu, ne convine sau nu, ne place sau nu) de la instructivism (educația centrată pe profesor) la constructivism (educația centrată pe elev/student), iar în anii din urmă se anunță / constată ÎNCĂ o schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – de exemplu, citez articolul: https://www.teachthought.com/learning/the-difference-between-instructivism-constructivism-and-connectivism/ – sigur că filozofii și psihologii utilizează și alți termeni, mai mult sau mai puțin echivalenți (behaviorism, cognitivism), în contrast cu abordarea constructivistă (sau construcționistă)… Esența – cred eu, și am afirmat-o încă din ianuarie 2013, la o consfătuire cu câteva sute de educatori! – constă exact în ce se află (și, mai ales, DE CE!) în centrul actului de educație: profesorul, elevul/studentul, și eventual – comunicarea însăși. Un prim aspect așadar, în care mă îndepărtez fundamental de autoarea articolului: trecerea la constructivism nu a fost și nu este o modă, o politică, o alternativă, un blestem – peste tot s-a trecut (poate cu ceva rămâneri în urmă) la această nouă fază (paradigmă) educațională. Tot așa, noua comutare, la conectivism, are loc chiar sub ochii noștri – din nou, nu reprezintă vreo opțiune a cuiva, se întâmplă, pur și simplu – vezi argumentele de mai jos.
Spuneam eu, acum mai bine de 7 ani: <<…multe zeci, sute, chiar mii de ani, profesorul era, firesc, în centrul actului didactic, fiind singurul depozitar, proprietar, administrator al INFORMAȚIEI – chiar după apariția galaxiei Gutenberg! – nu toată lumea știa să citească, puțini își permiteau să posede cărți, iar după ce accesul a devenit posibil pentru mai mulți, s-a dovedit că totuși, extrem de puțini erau capabili să înțeleagă, să transmită și să dezvolte ce se găsea în acele cărți… Ce oare a schimbat atât de radical lucrurile, dacă nu tiparul? Ce anume a răsturnat ”ordinea” aceasta milenară? INTERNETUL! Interesant că așa se poate explica de ce orice teorie constructivistă a putut fi contrazisă, combătută sau amânată, deși au apărut încă de la începutul secolului 20. De ce internetul? Este mijlocul prin care (aproape) orice INFORMAȚIE a ajuns să fie disponibilă pentru (aproape) oricine, (aproape) instantaneu – este deci logic să găsim acum în centrul actului educativ elevul / studentul, numai că el trebuie asistat, îndrumat, protejat chiar de către profesor, în sensul că rolul acestuia din urmă nu dispare, dar se schimbă fundamental – dacă înainte de internet, rolul primordial al dascălului era să furnizeze informațiile, pe care discipolii nu aveau cum să și le procure altfel, acum informațiile există, din abundență chiar, iar rolul primordial al dascălului devine de SELECȚIE – care anume dintre informațiile cu care discipolul este saturat deja sunt fie false, fie superficiale, fie insuficiente, fie vechi sau chiar depășite… Sarcinile profesorului cresc foarte mult, pe primul loc trecând acum edificarea, consolidarea și menținerea încrederii pe care discipolul o are în el, în intențiile și cunoștințele sale! Să exemplificăm, la un nivel foarte simplu: dacă vreme de mii de ani, dascălul a făcut simple enunțuri, simple afirmații, unele slab sau deloc demonstrate, cu privire la aproape orice, iar discipolului nici nu-i trecea prin cap să se îndoiască, darămite să contrazică sau să conteste – nu ar fi avut practic niciun argument, nu-i așa? ”Am citit într-o carte” a fost, vreme de sute de ani, argumentul suprem și definitiv în orice controversă… Acum? Profesorul spune ceva, orice – imediat se vor găsi câteva voci care să spună ”am găsit pe internet că e pe dos, sau nu e chiar așa…”, deci profesorul trebuie să treacă și el într-o altă etapă: să cam știe ce informații sunt ușor accesibile pe internet, să le deosebească pe cele false și să poată argumenta de ce sunt false, folosind tot trimiteri de pe internet – curat judo intelectual… Nu mai merge ”fiindcă așa spun / știu / am învățat eu”! Deci, principala sarcină este acum selecția – cu termeni din lumea actuală, rolul dascălului este să-și protejeze elevul de fake-news, cu sarcina suplimentară de a-i și explica de ce sunt ele fake-news…>>
Desigur că la vremea respectivă spusele mele au fost primite cu extrem de multă reticență – eram la finalul unui proiect european care avea ca scop introducerea metodelor digitale, a computerului și internetului, în predarea chimiei. Toți beneficiarii au fost de-a dreptul entuziaști cu aceste alternative pe care le-am revelat în cadrul proiectului – concluzia aceasta însă le-a picat destul de greu… Pe scurt, atitudinea era următoarea: da, vom folosi din plin noile resurse pentru predarea chimiei, experimentele virtuale (care evită pericole, economisesc bani pentru substanțe, sticlărie, aparatură, distrugere deșeuri, echipamente de protecție), modelele digitale (formate din imagini și animații), internetul – pentru trimiteri la aprofundarea unor subiecte… În schimb, reticență absolută cu privire la atitudinea proactivă, de scanare preventivă a celor mai accesibile resurse digitale, pentru a preveni adoptarea de informații total sau parțial eronate, ori măcar incomplete… Aici, rigiditatea în gândire se poate rezuma simplu: paradigma anterioară, instructivistă, era că dascălul are datoria să enunțe lucruri cât mai corecte, conform unei metodologii cât mai adecvate, folosind mijloace cât mai moderne și atractive. Oare asta e tot? Dacă educația este acum centrată pe elev/student, nu cumva dascălii trebuie să facă ceva mai mult? Sigur, având la dispoziție mijloace și resurse, fiind stimulați și motivați corespunzător… dar asta este o altă chestiune (foarte acută în pandemia actuală!). Probabil, tocmai pentru a înțelege mai bine ce se așteaptă de la corpul didactic s-a enunțat noua schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – pe care, inutil să mai precizez, nu o acceptă încă toată lumea (nemaivorbind de cei cărora nu le place și/sau nu le convine). Schimbarea de aici nu o mai văd așa de mare – în termeni simpli, noua sarcină a profesorului este – de vreme ce comunicarea însăși este în centrul procesului didactic de acum – tot de selecție și protecție, dar nu numai față de fake-news, ci mai ales de manipulări! Sigur, diferența este destul de subtilă – dar efortul prezumat al dascălului (în rol de PROTECTOR) este mult mai mare: nu ajunge să mai spui ”informația asta este greșită sau incompletă, vezi în altă parte cum stau lucrurile de fapt…”, trebuie să fii capabil să dezlegi șarade gen ”cine se află în spatele acestei așa-zise sau non sau anti-informații, de ce o propagă, cu ce interese…” – este vorba tot de păstrarea și consolidarea ÎNCREDERII și respectului pe care dascălul trebuie să-l inspire discipolilor săi, astfel ca pe viitor, să vină aceștia la el cu întrebări gen: ”am găsit pe internet ceva straniu, sau care mi se pare un pic forțat, ori pe care-l bănuiesc o manipulare, vă rog să verificați dvs. cum este”… Cam acesta este viitorul educației interactive – pentru a nu intra în alte domenii, mă rezum cu ceva adiacent chimiei: suntem bombardați zilnic cu vești despre tot felul de E-uri, aditivi și alte substanțe care se pot substitui medicamentelor, ori ajută la diverse probleme legate de sănătate, igienă, confort… extrem de multe sunt doar baliverne, dar cine le poate desluși și devoala? Păi, de obicei, o face un jurnalist sportiv, un filolog, un specialist în comunicare, un economist, un politician… nu cumva ar trebui să o facă un medic / farmacist (dar nu sponsorizat de producătorul suplimentelor), ori un chimist / biochimist / biolog (dar nici el sponsorizat de același)…?
Revin la articolul ce a ”provocat” acest material: autoarea constată (corect!) că profesorul trebuie să devină un ”cameleon”… dar, în opinia dânsei, asta este ceva reprobabil! Ei bine, nu este… El trebuie să se adapteze la costructivism, la era digitală, la conectivism – sigur că pentru unii va fi greu sau imposibil, dar nu putem merge la nesfârșit cu rigiditățile comode, gen ”predați telefoanele mobile pentru durata examenului”. Sigur, există – orice schimbare de paradigmă generează așa ceva – diverse exagerări, interpretări greșite, oportuniști, absolutizări ale unor criterii secundare… dar să nu ne întoarcem pe vremea răscoalelor țesătorilor din Lyon care distrugeau mașinile fiindcă le ”furau locurile de muncă”. O altă idee ce se desprinde din articol – un aspect profund negativ identificat de autoare – este consumismul, adică aspectul mercantil, de client – prestator al actului educațional… Sigur că este un aspect important, mai ales fiindcă este foarte susceptibil tocmai la ceea ce am enumerat aici – exagerări, greșeli, false oportunități… Să analizăm însă dacă e profund și fundamental eronată abordarea mercantilă – aici este și locul să justific titlul materialului, anunțata ”paralelă” între medicină – educație – inginerie. Sunt convins că aici s-ar putea ridica multe comentarii, controverse, discuții – dar insist, am cugetat mult asupra acestor aspecte, așa că nu mă sfiesc să le enunț…
Să definim actul medical, pe cel educațional, dar și pe cel ingineresc, ca fiind executat de cineva, un subiect (medic, educator, inginer) asupra ”obiectului muncii” sale, fie el însuflețit sau nu: actul medical se desfășoară asupra unor ființe, cel mai adesea oameni (dar există și veterinari!), bolnavi – dar există și medicina preventivă, exercitată pe și pentru oameni sănătoși. Să analizăm cele două aspecte, mai exact cele două laturi ale actului medical: pacientul nu prea are nimic de spus, nu se poate exprima (în cazul veterinarilor), este incapacitat (în cazul oamenilor grav bolnavi), sau oricum nu prea are cum să posede aceleași cunoștințe cu cele ale medicului – decât în cazurile extrem de reduse numeric, în care pacientul este el însuși medic, de aceeași specialitate, conștient și în deplina posesie a tuturor acuităților profesionale… Să ne situăm de partea medicului, acum: trebuie să facă un bine (după știința și priceperea lui, cu mijloacele pe care le are) unui pacient care NU ÎNȚELEGE mare lucru din actul medical, dar va percepe diversele aspecte neplăcute: disconfort, durere, neplăceri, reducerea temporară sau definitivă a unor capacități… se poate spune că, în aparență, medicul își exercită meseria CONTRA pacientului? Cred că da, în aparență cel puțin… desigur că pentru un BINE mai îndepărtat (și relativ!). Tot de partea medicului: cheltuieli pentru instruire, eforturi îndelungate, privațiuni, apoi eforturi și cheltuieli pentru îndeplinirea actului medical, stres, responsabilitate… Ajungem la problema – extrem de dezbătută – a recompensei actului medical (atât a ideii ca atare, cât și asupra cuantumului). Ne putem cumva imagina că totul se poate rezuma la jurământul lui Hipocrat? Adică medicul face meseria asta fiindcă l-a pus… Dumnezeu!? Toate eforturile și cheltuielile – pentru ce? Inclusiv înfruntarea neîncrederii pacienților și eventuala asumare a greșelilor – omenești și ele? Pentru ca restul lumii să fie mai fericită acum, în iluzia unei recompense personale… postume? Clar – nu se poate așa ceva… și atunci apare plata (strict necesară!) a actului medical. De-a lungul vremii, unii medici au transformat această plată în … haiducie, ca să nu zicem comunism(!), în sensul că poate făceau și operații pro domo, eventual cu compensarea din alte acte medicale… după cum alții poate că au exagerat, pretinzând plăți exorbitante și/sau nejustificate, speculând disperarea oamenilor. Să fie clar însă: din punctul de vedere al imensei majorități a pacienților, aceste plăți nu au cum să pară decât foarte mari, dacă nu PREA mari – nefiind în stare să înțeleagă esența actului medical, sau chiar aflând postfactum despre anumite aspecte, ori dacă sunt complicații… ce poate crede un pacient, altceva decât faptul că medicul îl spoliază? Nu înseamnă că uneori nu se întâmplă chiar așa, desigur! Și atunci, faptul că s-au legiferat și se legiferează diverse metode ”mercantile” – policlinici cu plată, spitale private, creșterea salariilor personalului medical… contra unor metode tot mai sofisticate prin care pacienții se pot plânge de malpraxis, nu e benefic? În intenție, măcar? Era mai bine cu șpaga, cu plicul, cu ”dai – ai, nu dai – nu ai”??? În plus, pentru un acces mai general, mai permisiv al potențialilor pacienți, s-au imaginat diverse sisteme de asigurări (private sau de stat), compensări, carduri medicale… sisteme imperfecte, desigur, sau pe care diverși rău-voitori le exploatează în punctele slabe în mod fraudulos… dar era mai bine să nu existe deloc??? Uneori, aceste aspecte se cronicizează, devin endemice sau pandemice – vezi scandalurile fără de sfârșit cu bolile (și medicamentele) psihiatrice, cu vaccinările… cu Big Pharma…
Prima paralelă – destul de justificată, cred eu – să o facem cu ingineria: inginerul are drept ”pacient” un produs, un aparat, un motor, o mașină, un proces, o fabrică, o industrie… care, fie e deja ”bolnavă” – adică poluează, produce puțin și prost și scump… fie e sănătoasă, deocamdată, dar se teme că se va ”molipsi” de cele enumerate mai sus (nu neapărat fiindcă ajunge să greșească cu ceva, ci pentru simplul fapt că altcineva, în altă parte, va descoperi o metodă, o tehnică, o inovație, o invenție… care va conduce la exact același lucru!). Cred că aici aspectul ”mercantil” nu poate fi contestat – nu cred că se așteaptă nimeni că cineva să învețe o viață, să experimenteze, trecând prin și peste multe eșecuri, să descopere ceva, apoi să aplice și să producă… bunăstare pentru ceilalți (produse, servicii), și să nu fie sponsorizat, îndrumat, ajutat și recompensat. Problema e – la ce nivel, în ce cuantum? Eventual, comparativ cu medicul? Sunt două probleme aici – pentru care aș putea fi etern combătut: prima, că medicul își cam ia singur, de la pacient, în mod ANTICIPAT, plata – că e mare, mică, nejustificată sau suportabilă, sunt doar nuanțe… în vreme ce inginerul nu are cum să facă asta, de unul singur. Al doilea aspect: prețurile, în cazul inginerului, sunt mult mai mari – pentru ”pacient”, dar mult mai mici – în plan personal (și de aici, anumite frustrări). Explicația celei de-a doua părți e simplă – tocmai fiindcă nu poate pretinde direct, personal, plata de la pacient, acesta fiind de multe ori societatea însăși ori o comunitate destul de numeroasă (să ne gândim la construcția unei centrale hidro, a unui pod, a unei șosele, a unei fabrici de medicamente, a unui aeroport)… Să ne gândim un pic și la responsabilitatea inginerului – deși pare stupid ce scriu aici, este MULT mai MARE! Cum așa? Păi să ne gândim că în cazul celui mai grav deznodământ al unui act medical, moartea pacientului, fie el tânăr, fără să fi avut mare lucru – caz clar de malpraxis! – întreținător de familie… decesul său (regretabil!) este totuși o problemă personală, a sa și a familiei și a câtorva apropiați… În schimb, o secundă de neatenție din partea unui inginer poate conduce la un accident cu daune materiale imense, cu pierderi de vieți omenești, cu repercusiuni uriașe, ecologice și asupra unor populații, pentru durate de timp însemnate – chiar generații… un singur exemplu: Cernobîl. La un astfel de nivel ”macro”, un medic nu poate fi implicat decât în condiții de pandemie – lasă că nici atunci nu prea poate face nimic… În aceste condiții, faptul că salariul inginerului este de câteva ori mai mic decât al unui medic, nu mai pare la fel de justificat! Putem face și această comparație, cu plusuri și minusuri: medicul are ca pacient – de cele mai multe ori – un interlocutor (spune când și cum îl doare, în ce parte), chiar dacă nu e priceput… în vreme ce un motor nu-ți poate spune ce-l doare, se oprește pur și simplu; activitatea inginerului este în acest caz similară cu cea a medicului legist, cu deosebirea că reușește – de multe ori! – să-și ”învie” pacientul…
Să analizăm acum actul educativ: avem de-a face cu ”pacienți”, oameni mai neinstruiți (nu neapărat copii!) într-un anumit domeniu – matematică, geografie, muzică, pilotaj, gătit (mâncare sau aspect exterior), comunicare (limbi străine sau internet)… Nota bene: nu sunt neapărat bolnavi / incapacitați… De partea cealaltă, educatorul: infinit mai prost plătit decât un medic sau un inginer, cu răspunderi aparent mult mai mici (nu moare nimeni în procesul educativ – dar dacă, Doamne ferește, se întâmplă?), dar trebuind să suporte extrem de multe ingerințe din partea diverșilor păreriști (politicieni, părinți, societate civilă – doar la fotbal și la educație se pricepe toată lumea), iar în ultima vreme, un adevărat asalt al diverselor organizații ce țin de ”corectitudinea politică” / ”statul paralel” / ”noua ordine” – vezi toate discuțiile pro și contra diverselor ”discriminări” și ”persecuții”, multe dintre ele inventate pur și simplu – de etnie, de rasă, de culoare, de religie… Mai este un handicap: la nivelurile ”joase” de educație, cu copii (mici!) educatorii se confruntă mult și cu lipsa de interes, de implicare, de responsabilitate, de chemare… a ”pacienților”, dar sarcinile lor cresc, pe linia ”egalității de șanse” – una e să faci tehnică multimedia cu niște cursanți care au venit special pentru asta, și plătesc din greu, cu banii proprii, alta este să faci trigonometrie cu toată lumea, la nivelul gimnaziului… Să revenim la ce spunea distinsa doamnă – incrimina aspectul consumerist al educației! Păi, profesorul respectiv nu a investit multă muncă și timp și bani pentru a deveni ceea ce este? Nu trebuie și el să mănânce, să se îmbrace, să aibă un confort, să investească în continuare pentru a fi ”la zi” cu ce se întâmplă în domeniu, conform constructivismului – care NU este o OPȚIUNE, este viața însăși? Să înfrunte zi de zi și ceas de ceas intruziunile a tot felul de neaveniți care-i reproșează că nu își face meseria cum trebuie…!? Este plătit conform? Dacă este meditator, ori lector la niște cursuri extrem de specializate (management, negociere etc.), probabil că da… Ceilalți? În mod sigur nu! Să le spunem și lor: plecați! Duceți-vă după salarii mai bune, recunoaștere, avantaje și siguranță, în țările mai dezvoltate! Aici nu putem să vă asigurăm… dar așa a fost cu medicii, acum ne dăm seama și nu știm cum să-i mai aducem înapoi – ne mai trebuie un experiment? Deci – educația trebuie să fie mercantilă! Nimic rău în asta… Există multe aiureli și abuzuri și greșeli și exagerări în toate acele criterii și corectitudine politică – de acord cu doamna! Dar să nu ne întoarcem înapoi, ci să privim înainte – să plătim corespunzător educatorii, să eliminăm hibele din legislație și să nu punem și alte frâne, artificiale… De acord că prea multe ”drepturi” pentru niște pacienți de vârstă necoaptă, puțin responsabili, strică – dar în egală măsură strică și amestecul părinților – aici se manifestă negativ acel aspect mercantil: părintele este cel care plătește, deci trebuie să-și spună părerea! Și trebuie ținut cont de ea! Oare? La medic te duci tot așa, eu plătesc, vreau să-mi pui diagnosticul cutare, să-mi dai medicamentele astea, să-mi prescrii analizele următoare…!? Sau, mai bine, vine vreun ”aparținător” – chiar părinte – cu pretențiile astea? Da, profesorul nu trebuie să fie sclavul elevului, dar nici al părintelui acestuia! Și nici al politicului ori administrativului! Altfel, educația se duce în șanț… dacă nu cumva a ajuns acolo, poate o ajutăm să iasă!?
Tiberiu Dinu Danciu
14 septembrie 2020 – gânduri la începutul școlii…
Related Articles
No user responded in this post