UN PROZATOR RAFINAT, CU PERSONALITATE

Leon-Iosif Grapini este ofiţer de carieră, colonel în rezervă. Absolvent al Liceului Militar Mihai Viteazu din Alba Iulia şi al Şcolii Militare de ofiţeri activi Nicolae Bălcescu din Sibiu. Absolvent al Facultăţii de Geografie a UBB Cluj. Fost redactor şef la ziarul Orizont Militar. Ceăţean de onoare al localităţii natale Şanţ (sic) din judeţul Bistriţa Năsăud. Are 10 volume publicate, de poezie, proză scurtă şi romane, 5 premii literare.

Volumul de proză scurtă Locul desfătărilor – povestiri cu tâlc este cel mai recent. Produs de Editura clujană Şcoala ardeleană, 2021. Este girat, pe coperta a patra, de vocea autoritară a Irinei Petraş, care i-a urmărit cariera literară. Ca cititor, mai ales unul cu afinitate maximă pentru proza scurtă, mă socot nu doar privilegiat. Ci capabil de confirma întregul diagnostic al scriitoarei care-l girează. În continuare încerc să ilustrez, prin prezentul raport de lectură – cititorii vor aprecia sau nu dacă este sau nu o cronică şi e cam târziu să se pretindă una de întâmpinare -, precizia textului girant.

Autorul se concentrează asupra unei lumi mai mult sau mai puţin mărunte. Pe ici, pe colo, rurale. Unul din procedee e personificarea personajelor care monologhează, dezvăluindu-si identitatea in final: un papagal, un covor, un cal, o colecţie de cărţii (în povestirea care dă titlul culegerii), altele. O sperietoare chiar. Nu e un simplu joc, o simplă anecdotă, sunt chiar povestiri cu tâlc. Tâlcul e multiplu. Contextl acestor monologuri zugrăveşte subtil diferitele medii. Cel mai reşit astfel de text e ultimul, metaforic dincolo de procedeu. Cititorul e lăsat, până la final, să creadă că acele cărţii sunt o colecţie de iubite. Nu e imposibil ca întreaga invenţie narativă să fi avut rolul de a pregăti cititorul pentru această metaforă scrisă adânc.

În fine, monologul sperietoarei, dezvăluirea identităţii căreia prilejuieşte o explozie de humor auctorial, este o meditaţie profundă.

Uneori monologul unui personaj are identitate asumată. E adresat de un ţăran bătrân vecinului de salon, care-şi păstrează muţenia. Autorul nu scapă, astfel, ocazia de a comenta, din perspectivă rurală, fenomenul pandemic. Ţăranul asimptomatic (invenţie lexicală cu acelaş humor subţire) prilejuieşte prozatorului etalarea nonabuzivă, aproape didacică, a limbajului rural.

Alte povestiri reuşesc a zugrăvi tablouri aproape folclorice. O nuntă sătească şi o clacă la seceriş. Proze picturale, fotografii rafinate dintr-un album de etnografie şi folclor. Cititorul e plasat într-o subtilă ambiguitate. Nu poate decide cât e autentic, cules poate în copilărie şi cât invenţie livrescă.aici am întâlnit în premieră absolută cuvântul druşte. Adică grupul de fete cu rol traditional, simetric colăcarilor. Personajul narator e în general dedublat. Aici începe la modul classic, traditional, ca prezentator al tabloului de gen, subliniat ca atare din titlu (Invitaţie la nuntă). Pe alocuri aruncă, fugar, câte o privire către public, de după cortină. Trecând subit de la limbajul popular la cel colocvial. Pentru doar un moment. E încă un procedeu narativ personal. De altfel volumul e relative plin de procedee personale. Nu spun neapărat originale, ci marcă proprie.

Un alt pseudodialog monologal rosteşte un bătrân, la cârciumă, unor tineri, în La un pahar de vorbă – poveste pntru oameni mari. Tocmai când cititorul observă că abundenţa monologurilor de orice fel ţine loc de epica absent.

Şirul textelor e condimentat de un fragment de roman. Prezentat ca fiind construit după o întâmplare adevărată. Un text straniu, fermecător.

Între atâtea texte meditative, iată şi unul comic. De fapt satiric. Şi realist. Povestea unui reportaj la sat. unul din cele mai nespecifice, mai impersonale, dar cu utilitatea lui.

Aşteptam şi o povestire ai cărei eroi să fie militari. Nu putea lipsi. Dar iată, două. Spectacol cu peripeţii. Comic. Dar la limita banalului. Şi, mai consistent, Raniţa cu bucluc. Nu poti să nu te întrebi cum ar fi scris povestirea asta maiorul Brăescu. Nu Bacalbaşa.

O proză autentică, etalând ştiinţa autorului şi în acest domeniu, o demonstraţie de spirit, cu remarcabil humor negru, Sicriul.

Una din cele mai lungi povestiri, dacă nu cea mai lungă, cu final neaşteptat, este Fată bătrână. O colecţie de obiceiuri rurale legate de acest personaj generic, numit popular şi piatra din casă.

Scriitorul adaptează tonul împrejurărilor. Unirea la capătul lumii e un requiem patetic. Cum trăiesc sătenii unei cumunităţi ardeleneşti ziua Marii Uniri.

Vorbe de la Şanţ e un poem închinat graiului local al satului natal.

În fine, despre piesa cheie, Locul desfătărilor, am vorbit.

Una peste alta volumul e o autobiografie sentimentală sui generis.

Pe Leon-Iosif Grapini l-am întâlnit în direct într-una din antologiile de proză gestionate de Horia Gârbea, produsă de Editura Neuma, în 2017. Cu piesa La Lupu.