UN TITLU RISCANT

Numele lui Radu Portocală a devenit cunoscut publicului românesc în 1991, când editura timşoreană Agora (mai există?), în colaborare cu editura Continent (idem), au publicat versiunea românească a volumului Autopsie d’un coup d’Etat roumain, ed. Calmann-Lévy, Paris, 1990. Greu de evaluat procentul cititorilor care vor fi remarcat logica strânsă a analizei evenimentelor, imersate într-o pletoră zgomotosă de materiale publicate, într-o cacofonie de voci, care au sporit, de fapt, confuzia publică. Apoi a fost uitat.
A mai publicat, destul de târziu, în 2009, L’exécution de Ceausescu, ed. Larousse, Paris, 2009, pentru a reveni cu o plachetă de poezii, Semn în pustiire, ed. Vinea, Bucureşti, 2013, Istorii de familie, ed. Istros, Brăila, 2015 şi, mai ales, Istoria întortocheată a Jaguarului albastru, ed. Vremea, Buc., 2015 în prestigioasa colecţie Planeta Bucureşti. Editura Vremea a făcut din lansarea acestei interesante cărţi un rafinat eveniment cultural, alegând drept cadru foaierul Ateneului Român.
Şi iată că la târgul de carte Gaudeamus autorul vine cu o altă carte: Un preşedinte împotriva României, produsă de editura Cartier, din Chişinău. Nu ne vom referi la tribulaţiile prezenţei cărţii la târg, relatate de autor în articolul http://www.cotidianul.ro/cum-se-distruge-cartea-intitulata-un-presedinte-impotriva-romaniei-271764/ . Subiectul cronicii de întâmpinare fiind strict circumscris cărţii, de la titlu şi text la situarea ei în contextul publicistic românesc, la finele lui 2015. Autorul mărturiseşte, înr-o etichetă (cum i-am putea spune altfel?) fără titlu, într-o pagină dintre cuprins şi text, că a adunat în volum texte publicate în cotidianul Ziua şi pe blogul Ochiul magic, acum închis. Cele mai multe. Cititorul e, astfel, avetizat cu onestitate, sa-şi limiteze pretenţiile la o atare colecţie publicistică. Procedeul e uzitat de suficient de mult timp de mulţi scriitori care au fost şi sunt şi publicişti şi miza lui e speranţa ca asamblarea părţilor să semnifice mai mult decât suma lor. Sau juxtapunerea lor. Această speranţă are şanse să fie îndreptăţită şi certificată de cititori. Cum se plasează cartea faţă de aşteptările cititorului care n-a uitat debutul dens, imediat după 90, vom încerca să argumentăm.
Din capul locului, socotim titlul ca nu foarte fericit. În articolul citat, autorul mărturiseşte că a rezultat din colaborarea cu editura. Totuşi, răspunderea lui îi incumbă. Pe ce ne bazăm, ca să-l parafrazăm pe Moromete? Păi gradul ridicat de polarizare a populaţiei României. A publicului consumator de text românofon – literar, publicistic, până la subcultural – y compris. Un atare titlu poate atrage o parte a acestei polarizări, dar va fi rejectat pe necitite de cealaltă parte. Ba, cum publicul cititor extrateritorial fiind 95% de partea opusă celei căreia autorul îi aparţine, partida e pierdută din start faţă de acest public. Mult licitat ieri, dar mai ales azi şi cu precădere mâine de liderii prezentului. Un titlu soft, dar mai abil şi mai penetrant ar fi servit mai bine textul. Şi cartea, ca demers. Nu e căderea noastră să oferim sugestii.
Dar care e, în intenţia autorului, rostul demersului? Tot el o mărturiseşte: am consemnat aici doar furiile şi dezgusturile care m-au vizitat de-a lungul prea lungilor ani… Există opinia, răspândită şi de un anume bun simţ, că un text trebuie apreciat în raport cu ce-şi propune. Din această perspectivă cartea e o reuşită. Dar îndrăznim a opine că astfel miza e minoră. A-ţi exprima reacţiile faţă de un fapt, eveniment etc de o dimnesiune limitată, se justifică dacă expresia e performantă în sine. Dar, faţă de un subiect major, e mult prea puţin. Iar subiectul, cei 10 ani de regim progresiv consolidat, e mai mult decât major. Poziţia autorului e combativă, dar reactivă, chiar epidermică, primară. Iar nu concentrată. Ceea ce este rareori eficient. Cumva autorul îşi risipeşte muniţia verbului inteligent. Aceste consideraţii oarecum teoretice ale exercitării unei poziţii combative pot fi considerate prezumpţioase. Dacă nu cumva riscă să declanşeze reacţia autorului vecină cu furia şi dezgustul. Cu atât mai bine, ca să-l parafrazăm şi pe André Gide. Mizăm pe calitatea umană a autorului, aşa cum rezultă ea din puţinele date publice, dar mai ales din lectura biografiei Jaguarului albastru. Şi-i comunicăm, pe această cale, o replica auzită la un cenaclu literar: domnişoară, pntru un autor conştient de sine, numai un feed back negativ e cu adevărat util. Riscăm a miza, în alte cuvinte, că Radu Portocală posedă, fie şi în stare semilatentă, această concepţie salubră despre feed back literar.
Chiar în limitele asumate de autor (Conţinutul acestei cărţi nu pretinde a fi o cronică stricto sensu a “deceniului Traian Băsescu”), ceea ce considerăm o scădere a cărţii e tocmai diluarea, până la absenţă, textelor dedicate ultimilor 3 ani din cei 10. Căci tocmai aceştia au fost cei mai bogaţi, cei mai denşi în evenimente şi semificaţii. Asupra naturii cărora suntem datori a evita orice apreciere personală dincolo de cea de mai sus. Probabil există o explicaţie simplă. Poate nu va mai fi scris, la ziarul citat şi pe blogul acum închis. Nu avem nici o cădere să investigăm activitatea publicistică a autorului. Avem, în schimb, datoria, contractată faţă de cititori, din momentul în care am decis să le oferim cronica, de a semnala efectele acestei asimetrii cronologice asupra impactului şi relevanţei cărţii.
Ca cititor, aş fi preferat o carte scrisă cu verva, talentul (dece ne-am feri de cuvinte exacte?), determinarea, temperamentul şi sagacitatea relevate de text şi acribia analitică şi densitatea raţionamentului pe care le-a etalat în Autopsia… scrisă cu 25 de ani în urmă. O atare analiză a acestor 10 + 1 + ? ani n-ar fi mai putin utilă decât Autopsia unui moment istoric de cotitură.
Problema inerentei diversităţi a reacţiei faţă de carte nu e, defel, ca a unei banale cronici de întâmpinare. Dar, revenind la premisele sugerate în primele rânduri, e probabil că această reacţie va fi nu numai polariza(n)tă, dar e posibil chiar să accentueze, fie şi infinitezimal, această polarizare. Tocmai de aceea am fi preferat cel puţin un titlu care să-i facă şi pe câţiva dintre cei care ar rejecta-o s-o citească. Un demers, la urma urmei inerent polemic, nu se justifică daca cel puţin nu dă de gândit celor care-şi exectiă dreptul natural de a avea opinii opuse autorului demersului. Şi ne cerem scuze pentru a fi enunţat acest truism.
Odată cu epuizarea observaţiilor critice, echilibrul natural al unui exerciţiu de lectură cere relevarea elementelor remarcabile. Dacă primul cartuş îşi are locul exact acolo, fiind de o limpezime şi concentrare impecabile, plus tonul perfect adecvat şi stilul plastic şi concis, penultimul, un pandant dur al primului, şi-ar fi avut locul exact la capăt, făcând cartea sandwich între ele. În rest, propunem o selecţie de fragmente de rezonanţă, sugerând vititorului să uite complet concreteţea contextului şi să le citească exclusiv în valoare absoluta. Pentru a le sesiza esenţa apoftegmatică:
Când mediocritatea ajunge să producă exaltare, e cazul să ne punem întrebări despre starea societăţii şi să ne gândim cu îngrijorare… la pericolele pe care le poate genera această conjuncţie explozivă. (pg. 11)
Astfel, prin transgresări lingvistice successive, ni se va putea explica într-o zi că noi numim descentralizare ceea ce ei vor numi dezmembrare. O simplă chestiune de dicţionar! (14 august 2007; pg. 29)
Ceea ce s-a instituit în 1990 nu este un sistem democratic, ci un haos de libertăţi conflictuale, o confuzie de nedescris între limitele niciodată definite ale libertăţii fiecăruia. De unde o societate al cărui singur mod de funcţionare sunt scandalurile. (pg. 95).
Nu “Figaroscope” a “dedicat” României acest spaţiu, ci România l-a cumpărat de la “Figaroscope”. Nuanţa contează! (pg. 98, ref. la un supliment publicitar din iunie 2009)
Dacă un program politic înseamnă o sumă de propuneri şi de explicaţii privind modalităţile prin care aceste propuneri vor fi puse în practică, atunci în România nu există cu adevărat programe politice. (pg. 114)
Impresia celor care vor fi citit deja cartea la data publicarii acestor rânduri va fi, probabil, că li s-a făcut, prin această cronică, o nedreptate. Ceea ce, într-un fel, n-am ascuns. Îl critici cu precădere pe cel din partea căruia ai pretenţii mari. Cei care n-au citit-o încă nu trebuie să se lase derutaţi. Dacă observaţiile critice au logica lor şi le menţinem, în valoare absoluta cartea merită citită. Dincolo de polarizarea cititorilor. O colecţie de texte polemice, cu nuanţe pamfletare, lipsită de vulgarităţi, scrisă alert, vioi, lucid, angajat (de ce nu?), consecvent. Şi logic. Iată dece am căutat fragmente citabile semnificative, illustrative şi – ceea ce n-a fost lesne – fără nume proprii.