21 VERSURI

Cele mai recente (evit, în situaţii similare, cuvântul ultimele) volume ale poetei Nicoleta Milea au fost tipărite e editura Neuma: Umbra lui Midas (2016), Grota cu fulgere (2017) şi cel e faţă – Ochiul lui Horus (2019). Horia Gârbea le consideră componente ale unei „trilogii”.. A cărei temă e o mitologie proprie. Ghilimelele au rol relativizant. Mai mult, girantul editorial consideră construcţia poetică a autoarei ca polemică a miturilor personale c cele consacrate.

Primul capitol, intitulat Alerg prin mine însămi, identifică ipostaza originală a interlocutorului poetic. Cuvântule… cu tine vorbesc în cartea aceasta / ţine minte (pg. 7). Dar identitatea poetică e mai complicată: Geamăna mea / nestigherită / se plimbă cu Platon e mână. (pg. 9). Însăşi formula titlului capitolului semnifică tentativa, de nu competiţia dintre sinele poetic şi acea geamănă. Adică dintre sine şi sine. Este cumva o dialectică sui generis? Nu. căci geamăna nu e lebăda neagră. Dar simultan şi Da. (mărginit nemărginit). Dar alergarea, fuga, adică, cu tot cu contaţia muzicală, prin sine e, simultan cu confruntarea cu sinele şi o fugă de sine? În derularea lapidară a fluxului poetic găsim o explozie cosmică de semnificcaţii organizate în nenumărate raporturi relative. Totul sub recunoaşterea necesităţii încheierii unui pact de nonagresiune eu-eu, a unei înțelegeri-armistițiu între sine și sine.

Gemene sunt şi rănile care înverzesc / podul mâinilor / în rugăciune / de undeva de dincolo de Styx.  (Nu-i timp de mânie). Dar până la urmă, mărturiseşte în clar: Nu pot/să mai fac/ceva/dacă nu încep/ziua/cu o călătorie/fie/și foarte scurtă/de la mine/până la mine. (Trec podul…).

Al doilea capitol, Celălalt „eu”mă ajunge din urmă, pare exact ce e. pasul următor al demersului poetic. În acelaşi sistem e coordonate. Pragul de lut oferă imaginea: pragul dintre eu şi eu, dintre supraeu şi eu, este extrem de permeabil si de fragil. Aventura falsei confruntări se rezolvă fără să mă salvez / pe mine de mine (La răsăritul dintâi).

Apar entităţi noi: pasărea, îngerul păgân (care scrie poeme) şi chiar o enigmatică umbră. Poetului i-a ars casa în noaptea de înviere. De atunci locuieşte în poeme (Casa poetului).

Până la Horus, e pomenit Anubis (zeitatea egipteană cu cap e câine), îmbăcat provocator cu cămaşa de in a poetei. (Cămaşa de in). Iar sfinţii (entităţi străine e zeităţile egiptene) ies din icoane.

Capitolul al treilea: Respiraţie întretăiată pe stânca Leucade. Leucade e stânca de pecare legenda spune că s-ar fi aruncat poeta Sapho, sinucigându-se. Capitolul e perfect rezumat în primul poem, La o cină cu îngeri

de câte ori muşc

din propriul meu trup

o pasăre

fără corp

mereu trează

în tăcerile mele

coboară

pe scara lui Iacob

îşi spală umbra

într-o cană

de lut

şi mă invită

la o cină cu îngeri

în sângele meu

se îmbulzesc

fulgere

cât hăurile lumilor

ştiute

şi neştiute

ce sa fie asta

Doamne…

E prima adresare directă divinităţii. Nu neapăat negată până aici, ci ignorată. Ca nonnecesară construcţiei. Am convenit că păsările sunt entităţi importante ale universului poetic. Acum nu putem să nu ne întrebăm dacă pasărea fără ccorp nu e tocmai imaginea lui Horus. Zeitatea cu cal de pasăre, deghizată într-o imagine simbolică.

Aici mai apar şi alte fiinţe simbolice. Indra e o zeitate hindusă, iar Golem o fiinţă de lut animată, provenind din folclorul iudaic. Am fi tentaţi să spunem că e o parodie adamică dar tocmai acest folclor nu ne permite. (Aripi de pasăre mută).

Poeta se îndoieşte e propriul rol. Ca voce a cetăţii. Vorbind în numele membrilor acesteia: Dacă vrei să fii poet / pleacă e unde ai venit… scrie espre un înger / care şi-a muiat aripile / în ploile in Leucade… cine vrei să te creadă? (Ploile din Leucade).

În fine, ultimul capitol: Horus în faţa oglinzilor. Ochiul zeului funcţionează dublu-complementar. Exterior şi interior. Cheia interpretativă e chiar primul poem al secvenţei finale:

Mă mai ştii, Horus?

Ochiul tău drept

Priveşte

În ochiul meu stâng

Tu nu ştii

Că eu sunt

Cu un ochi orb

Şi cu unul viu

Cum nici eu

Nu ştiu lumile

Ascunse

În ochiul tău

De lumină

Nu ştiu lumile

Nevăzute

Din ochiul tău

De întuneric

Întunericul unuia

E lumina celuilalt

Oglinzile ne privesc

Chiar cu ochii noştri

Dar care-i unul şi care-i celălalt.

Prozodia întregului volum e originală. Toate poemele au 21 versuri. Nu ştiu care e semificaţia numărului pentru poetă, dar există mai multe zone, de la evanghelii la numerologie, în care numărul e magic.

Dincolo de structura particulară a celor 4 capitole, în ultimul există un poem, intitulat chiar crez, care sugerează oarecum ars poetica autoarei.

Nici apă

Nici vin…

…

Nici dulce

Nici amar

Numai poezia lor.

        Tripticul acestor volume are o dinamică evolutivă. Iar cel de faţă e, până acum, cel mai rafinat.