57 DE ANI

Literatura nu se citeşte, se reciteşte – sună unul din cele mai profunde aforisme ale lui Blaga. Primul roman al lui Leonida Neamţu l-am citit în anul apariţiei. 1965. Mă cucerise. Ulterior, stilul propriu al scriitorului, inimitabil, posesor al unui humor melancolic, abia avea să se definească. Frumuseţea pietrei nevăzute, căci de asta e vorba, era abia al doilea roman. Primul, publicat cu un an mai devreme, Toporul de argint, a introdus personajul Adrian Mocanu, detectivul personal al scriitorului.

Personajul narator din Frumusetea…, Dan Leordeanu, aici actor, apare şi în romanul de debut, fără o profesie definită.

De curând am achiziţionat Frumuseţea…, de la un anticariat. Există cărţii pe care le recitesc anual. Pe aceasta am recitit-o după 57 de ani. Prima lectură îmi plăcuse. Un bun motiv să urmăresc cărţile autorului. Această lectură, abia a doua, m-a impresionat. Dece?

Cum spuneam, mărcile stilistice, după care a început să fie recunoscut de cititorii fideli, şi le-a construit mai târziu. Nici urmă de ele în acest roman timpuriu. Un alt element repetitiv apare şi aici. Pitorescul marinar proaspăt pensionar, care-şi poartă cochet porecla de Salamanca. În rest emite aforisme de fabricaţie proprie – vulturii nu pleacă la vânătoare de muşte – şi confundă mereu culorile. Şi, da, numeşte orice băutură cu imposibilul cuvânt cacuvecher. Îl reîntâlnim în originalui roman aproape abstract Aventură şi contraaventură (1966, un an fertil pentru autor).

În romanul de debut e schiţată o demiintrigă sentimentală, nefinalizată, care sporeşte farmecul acţiunii. O reîntâlnim într-o manieră delicată, ambiguă, ce deţine cheia căutărilor grupului de personaje centrale.

Relaţia mea literară cu personajele feminine are nu puţine dimensiuni. Majoritatea lor, întâlnite în texte citite, primesc aprecieri quasineutre. Adecvate. S-a întâmplat ca mesajul de fond al majorităţii pieselor citite, povestiri, nuvele, romane, să fie purtat de personaje masculine. Iau la întâmplare, Elisabet Bennet, e unul pe care nu-l poţi ignora. În lectură. În cea mai bună ecranizare, faptul de a fi interpretat de o actriţă strălucit seducătoare – Keira Knightley – îi sporeşte atracţia. Dar e departe de personajele feminine de care te îndrăgosteşti. Am numai două, la nivelul ăsta. În ordine inversă, Midori, din Pădurea Norvegiană, a lui Haruki Murakami şi, acum e acum… personajul la construcţia căruia autorul Frumuseţii… şi-a atins aproape ab initio nivelul maxim într-o altfel relativ lungă carieră de scriitor. Sigur, Leonida Neamţu nu e nici Zaharia Stancu, nici Haralamb Zincă. Nici Mihail Sebastian. Corina acestuia e un personaj care impresioează cititorii. Nu ştiu cât şi cititoarele. Dar… nu maim ult.

Personajul din Frumuseţea… irumpe în poveste coborând în alergare un deal. Tu, citator, n-o poţi privi decât cu ochii naratorului. Care încă nu-şi dă seama că e electrocutat. O recunoaşte abia în paşnica seară a unei grădini de vară, unde e însoţită de trei băieţi care-şi fac reciproc concurenţă. Dar fata nu numai că-l cunoaşte (teatrul nu dansează madison?) de pe scenă, dar îşi flutură provocator pletele înturlucate. E o sălbatecă, recunoaşte, într-un moment ulterior, mama ei.

Relaţia personajelor pare a nu evolua. Dar tu, citator, plasat în firească rezonanţă cu naratorul, aştepţi cu răbdare. Vei fi răsplătit. Cu delicateţe, cu discreţie, cu abilitate scriitoricească.

Şi iată ce telegramă îi trimite fata naratorului, aflat în turneu teatral. Dintr-o poziţie ostentativ neutră, la plecarea acestuia:

Zeiţa celor patru vânturi te salută, îndrăzneţ navigator. Ea te însoţeşte în toate drumurile tale, cu veşnica ei nelinişte şi nu-ţi cere credinţă oarbă, ci numai să te gândeşti din când în când la ea şi s-o adori întotdeauna.

Personajul are un nume. Ar fi banal s-o cheme Maria. O cheamă Dagmar. De mică a fost conştientă că e deosebită. Cititorul deduce că, văzându-l pe narator, pe care-l cheamă Dan Leordeanu, pe scena teatrului, l-a plăcut. Banal. Firea vulcanică a împiedicat-o să-l ignore. L-a provocat. Fără să aibă habar că acesta fusese atras de ea, încă de la episodul de pe deal. Dar actorul avea, de unde oare, o faimă, meritată sau nu, de cuceritor. Ceea ce-i impune purtarea rezervat-ambiguă. Ba chiar îî atrage atenţia cu spotaneitatea ce-i e proprie: dacă ţi s-o năzări să-mi faci curte, renunţă la fraze ieftine. Actorul narator are şi el firea lui. Îşi ţine răsuflarea să n-o piardă ieftin. De aici izbucneşte vorba poetică zeiţă a celor patru vânturi. Ca într-o liciteţie de bridge, frumuseţea sălbatică îî comunică, în telegrama citată, că a acceptat ceea ce, în fond, era o declaraţie semidiscretă.

Aşa că, atunci, când fata îşi dezvăluie, în sfârşit, taina, cititorul acceptă ca ceva firesc.

Habar n-am câţi dintre cititorii, de-a lungul a 57 de ani, ai romanului, au apreciat personajul Dagmar aşa cum l-am apreciat eu. Tot ce mai e de precizat e că în 1965 se putea descrie o relaţie aşa de delicată astfel. Fără pic de eros explicit. Nu doar în 2022, ci demult nu se mai poate scrie aşa. Mai reuşeşte Sergiu Someşan, un scriitor cu un portofoliu aproape la fel de amplu precum cel al regretatului Leonida Neamţu. Dar, despre cel mai recent roman al lui, Dulce ca mierea e sărutarea ta, cu o ocazie ulterioară.

Şi Midori? Nu vă aşteptaţi, domnilor preşedinţi, să mă trădez cu o vorbă mai mult. O iau pe turnantă, vorbind de altceva.

Am dat de înţeles că, în calitate de cititor, e nevoie de mult  mai mult decât nivelul uzual, ca un personaj feminin să mă cucerească. Dar în calitate de autor? Cine-I curios n-are decât să caute cărţile mele în pagina blogului meu. A cărui adresă actuală e www.tilici.blog.

Aici e invers. Unele din personajele mele feminine sunt izvodite din surse reale. Chiar câte o sursă se regăseşte în mai mult de un personaj. Evident, nu se cade să dezvălui sursele. Dar chiar nici personajele. Decât discret.  Că, de pildă, duhul furtunatec trimite la Ariel. Cum prinţesa neagră din pădurea de arţar e o locuţiune transparentă. Dar ce ziceţi de Scânteina?

Vorba lui Stalin, deocamdată atât.