BIS IN IDEM?

Interesantă evoluţia poetică a multilateralului personaj public Horia Gârbea. Socotim absolut superfluă, dacă nu chiar lejer ofensatoare, în 2018, înşirarea nenumăratelor sale valenţe, de la cărţile de specialitate inginerească la campania traducerilor din Shakespeare şi de la inventarea Teatrului Dramaturgilor la intensa campaie de promovare editorială. O cronică de întâmpinare a unui volum poetic al autorului se adresează, prin definiţie, celor care ştiu bine cine e acesta. Ba unii chiar aşteaptă următorul volum.
Dar să revenim la început. Luînd ca bază doar lista bibliografică – mai mult sau mai puţin completă -, din fişa signaletică aferentă Wikipediei, numărăm doar 3 volume din prima jumătate – reper oarecum arbitrar – a acestei liste. Interesant, primele 2 sunt din primele 4 de la debutul în volum. Pentru ca din cele mai recente 6 (am rezerve faţă de adjectivul ultimul/ultimele, în materie editorială), 5 să fie de poezie! Refuz să corelez acest detaliu, mai mult sau mai puţin statistic, cu restructurarea a ceea ce a fost ASB. Dar nu pot să nu remarc vitalitatea filialelor USR bucureştene de poezie şi dramaturgie de la această restructurare încoace. E de ajuns, penrtru a schiţa contextul lecturii volumului Poeme cu îngeri (Editura Neuma, Cluj, 2018),care e subiectul cronicii, să notăm contribuţia managerială (şi nu numai) a autorului la antologia de poezie Ce stradă e asta? A fillialei Bucureşti-poezie a USR. Care va avea curând a treia lansare publică.
Faţă de volumul precedent, Celălalt ţărm, produs anul trecut tot de editura Neuma, cel de acum, Poeme cu îngeri, e nu numai mai omogen tematic (nici nu putea fi altfel cu un atare titlu), dar şi stilistic. Volumul e un discurs poetic unitar, chiar eseizant şi, îndrăznim a sugera, cu o discretă nuanţă polemică faţă de o mare parte din literatura angeolologică.
Am mai remarcat şi în cronici ale altor scrieri ale autorului că acesta scrie pentru cititori avizaţi şi cu un anume bagaj de lecturi. Nu face deloc exces de aluzii, perifrazele lui sunt distribuite cu parcimonie, cu fineţe, abia vizibile. Deci cu atât mai savuroase. doctorul din aquino / avea faţa arsă de soare. când o să mor / îmi vor face o stea / pe aleea vedetelor. Dar mai ales superbul vers nu mă cânta pe mine zeiţă. Poemul câteva întrebări e o perifrază in toto. Iar textele aluzionate sunt în relaţii dintre cele mai diverse cu versurile perifrastice, construind o reţea rafinată, plină de humor.
Humorul e prezent în toate planurile structurale. Dar cu precădere în ceea ce am numit polemică discretă la textele angelologice. Tonul primelor poeme are aparenţe melancolice, care, dacă-l cunoşti pe Gârbea, nu te laşi lesne cumpărat. Dimpotrivă, deduci că îngerul perpetuu are multiple roluri şi rosturi. N-o să le înşirăm, cititorului ce i-ar rămâne? Ne limităm la a sugera două. Opuse, mai degrabă decât complementare. Simbol şi alter ego.
O constantă compoziţonală mai ales acestei etape recente a poeziei lui Horia Gârbea (dar nu neapărat doar a acesteia) e un simţ acut al finalului. Cele mai multe poeme, care sunt şi cele mai bune, au finaluri cu poantă. Ceea ce-l apropie de Sorescu, cel de la începutul anilor 60. Ale cărui finaluri în fac pe George Călinescu să numească poemele întregi – witzuri. Găselniţă terminologică de mare precizie. Căci n-ai putea spune nici bancuri, nici anecdote. Ei, bine, suntem la mai bine de jumătate de veac, atât de acel Sorescu, dar şi de Călinescu. Un cititor oarecare poate observa azi acestă similitudine, relativă totuşi. Dar cu două amendamente. Primo, simţul finalului este, la Gârbea, mai acut, mai viu, mai intens şi mai funcţional. Finalurile de gen nu sunt nici pe departe jocuri gratuite, ci elemente structurale ale logicii poetice. Secundo, din perspectiva cititorului în numele căruia vorbim, dincolo de aroganţa de a-l considera de meserie, această tehnică a finalurilor (în) forţă ţine de talentul de prozator al poetului. Un final de genul şi totuşi nu te doare nimic / iar lipsa durerii / e mai înspăimântătoare / decât lumina / şi decât întunericul – conferă poemului, altfel perfect articulat, aerul unei scânteietoare proze scurte. În acest al doilea volum din cele mai recente două ponderea tehnicii pe care avem îndrăzneala de a o decela creşte. Deşi, personal, subiectiv, cel mai mult mi-a plăcut finalul, căutat şi găsit, ce mai faci măi baraba? Din volumul anterior.
Dar acest volum are ceva în plus fată de cel anterior, oricum remarcabil. Dacă structura unora dintre poeme trădează prozatorul, finalul pare opera dramaturgului. 10 poeme în proză sub titlul spovedanii. Unele dintre acestea sunt, practic, fapte diverse repetitive. Mergem până la capăt pentru a deduce rostul acestor minitablouri arhetipale. Şi găsim rostul chiar în finalul ultimului text, totodată finalul volumului:
– Mărturiseşte orice. Oricât de grav ar fi lucrul acela, Dumnezeu te va ierta.
– Tocmai asta e, a zis el. Problema, fiule, e că eu sunt Dumnezeu.
Nu numai că e încă un final de tip poantă, o surpriză care aruncă în aer faptele diverse repetitive,dar sugerează, prin acest final, că cele 10 spovedanii alcătuiesc o piesă unică. Cu anatomie şi fiziologie mai mult sau mai puţin definite. Un text polivalent, totodată poem în proză, micronuvelă şi poem dramatic. O quintesenţă sui generis a literaturii horiagârbiene. Dacă, prin absurd, literatura autorului s-ar sfârşi aici, acest compendiu metaliterar ar fi brandul său literar. Cu subtil voal de ars poetica.
La această concluzie ne duce un aspect care cere atenţie mărită a cititorului. De regulă, folosirea persoanei întâia, conturează, în proză, personajul de lucru, vocea auctorială. Simultan personlă şi impersonală. În poezie, persoana întâia nu e decât un procedeu poetic. Dar am demonstrat deja că suma celor 10 spovedanii are valenţe poetice. În dramaturgie, persoana întâia e cel mult evanescentă şi se exprimă, auctorial, prin indicaţiile regizorale. Dar rolul persoanei întâia la acest capitol final e definitoriu. E insuşi autorul, iar suma spovedaniilor e raportarea acestuia la întreaga lume. Faptul că lumea, de la actorii faptelor diverse repetitive la Dumnezeu însuşi, se spovedeşte autorului exprimă, în cheie inversă, dar fără echivoc, evantaiul atotcuprinzător al interesului poetic al acestuia. Simultan aria universală a responsabilităţii asumate, etice, morale şi estetice. E summa teleologie.
Dece? Mai mult decât în volumul precedent, universul poetic al lui Gârbea, e cel puţin implicit orientat unui scop. Esenţial. Care ar fi scopul? Mbele volume sunt, simultan şi împreună, un soi de compendiu al păcatelor omeneşti. Dincolo de faptul că, aşa cum remarcam în cronica volumului precedent, autorul poetizează în sensul lui Călinescu (şi chiar al lui Arghezi) o colecţie de cuvinte definitorii ale păcatelor. Prin denunţare mai degrabă asumativă, mai degrabă solidară, mai degrabă camaraderească, fraternă chiar, decât procurorească.
O notă specială merită ilustraţia grafică. Autorul acesteia, Dan Căsuţă, nu numai că a înţeles foarte bine textul, dar îi accentueazagrafic esenţa şi efectele. Grafica e, simultan un bun rezumat şi chiar o cronică sui generis, a textului poetic.
Înrudirea structurală a acestor 2 volume ni se pare evidentă. Întrebarea naturală e dacă autorul va continua cu altă formulă, cu cel puţin alt volum organic. Argumentul presupunerii pozitive e evidenţa vitalităţii literare, izvorul resurselor. Un eventual arguent negativ e finalul acestui al doilea volum. După care e realmente greu de imaginat un alt suprafinal. E, oare, formula acestui final spoveditor o ştachetă pusă de autor în faţa sieşi? O autoprovocare? Răspunsul se află în viitor.