Lipsite de eficienţa limbajului articulat, animalele au dezvoltat numeroase canale pentru schimbul de informaţie. Sunt bine cunoscute: limbajul dansului, al gesturilor, limbajul mirosurilor, sunetelor, culorilor şi atingerilor, ba chiar al luminii şi al darurilor. Este o lume fascinantă. Se transmit semnale care indică surse de hrană, se delimitează teritorii, se stabilesc ierarhii şi nu în ultimul rând se participă la spectaculosul ritual al împerecherii.
În principiu, majoritatea limbajelor sunt destinate comunicării intraspecie. Între specii se transmite informaţie primară, mai ales atitudini. Dezvelirea dinţilor carnivorelor pare a fi exemplul cel mai comun.
Omul a moştenit, la rândul său, unele elemente ale primului sistem de semnalizare. De la gestica primară, cu încărcătură în planul atitudinii emoţionale şi instictuale, la subtilul limbaj corporal. Dar nu despre om dorim să vorbim acum. În cele ce urmează vom da câteva exemple paradoxale de neînţelegere pe de-o parte şi de complice cooperare în adversitate pe de altă parte.
Barza albă şi cea neagră sunt compatibile biologic. Mai mult, femela de orice culoare accepta “curtea” masculului de culoarea opusă (limbaj comun, deci inteligibil al fazei de seducţie şi coabitare). Ba chiar cooperează la construcţia cuibului. Şi totuşi mariajul rămâne steril. Semnalele de invitare a femelei de a ocupa cuibul, care, în principiu, stimulează depunerea ouălor, sunt diferite la cele două varietăţi. Cu toată nedumerirea care se instalează, coabitarea poate continua indefinit. Să fie oare aici o înţelepciune secretă a naturii, care nu vrea să impurifice culorile extreme, atât de încărcate de simbol, prin metisaj?
Duelul pentru ierarhie şi controlul teritoriului este şi larg raspândit şi bine cunoscut la diferite specii. Cel mai complex spectacol îl oferă duelul şerpilor cu clopoţei. Acesta începe cu o îndelungată fază coregrafică, de o graţie şi simetrie desăvârşite. Faza de evoluţie separată se sfârşeşte cu o încolăcire reciprocă, în care indivizii se mai încordează, se mai mângâie şi chiar se odihnesc, ba uneori fac o pauză în care adorm strâns lipiţi. Apoi dansul combativ se reia. Decizia este fulgerătoare. După care învingătorul face semeţ turul teritoriului cucerit, iar învinsul se retrage discret. În pauzele de odihnă mutual acceptate, perechea pare a exclude superior restul lumii din complicitatea ei – aceasta semnficând importanţa crucială pe care o conferă actului. Iar dacă există un ritual uman care aduce de departe cu acest spectacol, este cursa ciclistă de viteză pe velodrom, cu îndelungata pândă reciprocă, întreruptă de opriri sur place, totul convergând spre zvâcnetul fulgurant al sprintului cronometrat.
Dacă acestea sunt fapte curente, deşi curioase, ultimul exemplu e singular. Se citează cazul unei femele delfin care s-a încăpăţânat săptămâni în şir să înveţe un rechin respiraţia la suprafaţa oceanului, surmontând toate încercările, din ce în ce mai disperate ale acestuia, de a se sustrage tratamentului. În final rechinul a sucombat, negăsind timp să se hrănească. Delfina a perseverat în a – l ridica la suprafaţă, până ce spectatorii umani ai dramei au hotarât să o curme, extrăgând cadavrul rechinului din mediu. Apoi au preluat ceva din neînţelegerea la care asistaseră, nereuşind să explice decât parţial fenomenul, prin ipoteza neverificată că femela delfin işi pierduse de curand un pui şi instictul său matern suferise o stranie deviere.
Oscar Wilde spunea ca viaţa imită arta. Aceste exemple s-ar putea constitui în argumente pentru Albert Camus…
20.10.1998
Related Articles
No user responded in this post