COINCIDENŢĂ ÎNTÂMPLĂTOARE

Analiza de faţă face abstracţie de faptul că obişnuiesc a numi institutia DNA ca noul Gestapo, sau noua poliţie politică. Cel puţin în prima ei parte. Cititorului trebuie să-I fie lăsată libertatea de a conchide singur.

În algebra cu o singură dimensiune funcţionează aşa numita relaţie de ordine. Dacă s-a definit o măsură şi operaţiile elementare. În particular, dacă ne referim la numere reale, între ele există o relaţie de ordine. Unul e mai mare decât celălalt. Ceea ce e echivalent cu faptul că al doilea e mai mic decât primul. Semnele convenţionale ale relaţiei de ordine, definite demult, acceptate şi cunoscute, sunt > pentru mai mare şi < pentru mai mic. Relaţile a > b, a< b, le numim inegalităţi. Una din metodele uzuale de a demonstra inegalitatea a > b e găsirea unui număr c pentru care e lesne de demnstrat că a > c şi c> b. Demonstraţia se bazează pe proprietatea relaţiei de ordine pe care o numim tranzitivitate.

La ce bună paranteza algebrică? Păi logica acestui tip de demonstrare a unei relaţii de ordine e extensibilă. Nu de puţine ori, pentru a evidenţia, pentru a dovedi, adicăpenru a demnstra o stare de fapt se demonstrează mai întâi realitatea respectivei stări de fapt întrun set de ipoteze de lucru. Restrictive. Sau, dimpotrivă, acoperitoare. Dacă respective stare de fapt se dovedeşte reală în ipoteza de lucru, de la caz la caz ea rezultă a fi reală în general.

Cum subiectul e o analiză a efectelor activităţii DNA, într-o primăabordare vom trece în revistă aceste efecte în ipoteza de lucru a completei bune credinţe a instituţiei. Apoi vom cita, pe rând, unele din cele mai vizibile contraargumente ale presupusei bune credinţe şi sensul infuenţei validităţii acestora asupra efectelor deja analizate.

Dar, mai întâi, unde se situează DNA în structura instituţională a statului roman? În teorie, conform constituţiei şi a legilor aferente domeniului, DNA e doar o direcţie în cadrul parchetului general. Cu acelaşi statut ierarhic cu DIICOT. Adică Direcţia Investigării Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism. Ambele direcţii sunt, în teorie, subordinate parchetului general, care, la rândul său, e subordonat Ministerului Public. Care e, tot în teorie, subordonat guvernului. Deci primului ministru. Deci DNA are, în teorie, 4 nivele de subordonare administrativă. În realitate e stat în stat. nu singurul, doar unul dintre cele mai puternice. Dar să revenim la praxă după analiza propusă în ipotea de lucru formulată.

Fostul PNA, id est parchetul naţional anticorupţie, înfiinţat de guvernul Adrian Năstase, în legislature 2001-2004, a fost restructurat şi rebotezat DNA la începutul legislaturii următoare, odată cu aşa zisa reformă promovată de fostul procuror communist Monica Macovei, fost preşedinte al APADORCH, atunci ministru al Justiţiei. Sub ambele denumiri, activitatea şi profilul instituţiei au rămas destulă vreme în zona statutului constitutional. Cel puţin o mare parte a primului mandat al expreşedintelui statului. Trebuie să precizăm că instituţia e strict necesară în sine. Corupţia e inerentă oricărui system organizational, particular sau public. În particular administraţiei de stat, centrale şi locale. Oriunde în lume. Mai accentuat, pe măsura gradului de autoritarism, de jure sau mai ales de facto. Iar artificialitatea structurilor după o falsă, foarte mare măsură, revolutie, după cel puţin două generaţii de regim totalitar stalinist, apoi neostalinist, de fapt national-comunist, nivelul de coruptie instituţională s-a sedimentat în straturi geologice, s-a osificat, s-a pietrificat. Dar s-a si amplificat, metastatic.

Dar, necesitatea de principiu e una, modalitatea e funcţionare reală, alta. E momentul să ne amintim de câteva maxime antice. Est modus in rebus, spunea Horaţiu [1]. Dosis sola facit venenum, spunea Paracelsus [2], reluînd, la începutul secolului XVI, o idee antică a lui Hippokrates din Kos, părintele medicinei. Prea puţin e la fel de rău ca prea mult, traducea, în limbaj simplu, un medic. Fost inginer energetician şi ulterior profesor de design. Fac precizările pentru a-I sugera aria de cometenţă. Principiul se aplică afortiori şi combaterii corupţiei, indifferent de structura instituţională. Prea puţin efort de combatere – se pierde în masa fenomenologică şi nu influenţează, preactic, dezvoltarea fenomenului corupţiei. Care fenomen, s-o spunem pe şleau, a ajuns la un grad endemic. Dar prea mult efort? Ce-ar însemna prea mult, în prezentul României? Care Românie, e tocmai momentul s-o precizăm, a ajuns să plătească la centimă împrumuturile oneroase făcute în 2010 de regimul Băsescu. Aproape 20 miliarde de euro. O parte au finaţat căderea încasărilor fiscale ca efect al măririi TVA de la 19 la 24%, o parte s-au scurs în megaescrochria restituirior ilegale, restul numai Dumnezeu ştie. DNA lucrează acum cu o intensitate neatinsă niciodată. Intensitate care a crescut mereu după demolarea jalnicului guvern MRU, în urmă cu 3 ani şi jumătate. Presupunând, conform ipotezei de lucru, buna credinţă 100% a instituţiei, presupunând şi că totalitatea victimelor anchetelor penale sunt efectiv corupte, evident, în diferite măsuri, dar corupte, efectul de ansamblu asupra economiei naţionale şi a vieţii sociale este sufocant. Dna Laura Codruţa Kovesi, fost procuror general, actual procuror şef al DNA, spunea, cu insolită dezinvoltură, într-un interviu, că dacă e nevoie (ce-i aia?), va aresta si 10,000 oameni. Chiar în ipteza de lucru asumată, efectul e de gripare a tuturr motoarelor societăţii, în particular cele economice. În limbaj folcloric, înseamnă a arunca şi copilul odată cu apa din copaie. Cui prodest? Văzut din afară, să zicem metafiric de pe o staţie spaţială, efectul inhibant asuora economiei româneşti e scoaterea din joc a aproae tuturor antreprenorilor români, deci anohilarea celei mai firave concurenţe a capitaluui străin. Nu, nu occidental. În primul rând cel rusesc. Care deja deţine cea mai mare parte a zonei strategice a economiei: aluminiul şi o parte din linia petrolieră. Cât nu aparţine, ca urmare a unor contracte de privatizare ultraoneroase, concernului austriac OMV. Răspunsul elementar la întrebarea reflexă cui prodest e un prim argument, din destule, care vor fi dezvoltate, sau cel puţin schiţate, în partea a doua a textului.

Pă ce te bazezi, sunănemuritoarea replica moromeţiană. Adăugând la ipoteza de lucru, a bunei credinţe totale a DNA, presupunerea, în acelaşi sens, că toţi antreprenorii români sunt corupţi, în diferite grade, actuala camanie furibundă n-ar putea duce decât la aneantizarea sectorului particular românesc din economia românească. Să ne amintim celebrul dicton: nu mă întreba cum am făcut primul million. Nu există în lume sector particular în economiecare să fi crescut 100% curat, asta e condiţia umană, ne place, nu ne place. Problema reală e cum te comporţi, symbolic vorbind, de la al doilea milion încolo. Să ne întelegem. În nici un cz nu pledăm pentru corupţie, ne-am descalifica din capul locului şi n-am mai avea nici o bază pentru pretenţia de a fi ascultaţi. Dar am început analiza citând apoftege cu acelaşi sens din epoci foarte diferite. Ceea ce le confirm, prin sedimentare şi perenitate, doza lor de adevăr. Mereu în ipoteza de lucru a bunei credinte cu care acţionează DNA, cee ace-I reproşăm e nu necesitatea existenţei, ci doar lipsa de măsură. Care, pe termen lung, nu poate avea decât efect distructiv. Iar lipsa de măsură e indisolubil legată de lipsa de discernământ.

Scriam, în anii 80, comparând securitatea cu sistemul imunitar al organismului social. O necessitate biologică. Dar hipertrofierea sistemului immunologic, de neimaginat în mediul biologic, dar manifestăşi vizibilă într-un stat totalitar, duce cu necessitate la fenomene de autoimunitate. În biologia umană, singurul organ susceptibil de autoimunitate e glanda tiroidă. Dar, în sistemul endocrin, rolul acesteia e major. Orice disfuncţie a tiroidei dereglează aproape întregul sistem endocrine. În cadrul comparaţiei, care nu era fără sens, dimpotrivă, e de înţeles lesne ce efecte perverse ar avea generalizarea autoimunităţii asupra organismului social, generate de hipertrofierea aparatului coercitiv. Sigur că în anii 80 acest system nu mai era cel din anii 50, creat de agenţii imperiali, securitatea căpătase un anume lustru, învăţase că mănuşa de catifea care îmbrăca pumnul de fier duce la rezultate mai eficiente. Dar lustrul atingea numai unele aripi ale securităţii, majoritatea aveau o educaţie primitive, bazată pe naţional-comunism. Din acest segment s-au recrutat activiştii partidelor naţionaliste şi aripa nationalist primitivă a marelui partid al primului deceniu de după 89. Dar perversitatea situaţiei e că aest curent politic avea raţiunea lui de a fi. Nu insistăm. El n-a dispărut ca urmare a educaţiei politice, ci la presiunea, la fe de distructivă (prea puţin e la fel de rău ca prea mult) a noii mentalităţi europene, importate din America: neototalitarismul bazat pe corectitudinea politică.

Rămânând în ipoteza de lucru, să vedem, în dinamica intima, cum funcţionează DNA. Aşa zisa reformă a justiţiei, iniţiată de Monica Macovei, ca ministru al justiţiei, în primul an al legislaturii, simultan primul mandat prezidenţial, a dat posibilitatea nu numai a plantării, în posture cheie, a unor personaje care vor deveni principalele puncta de sprijin ale sistemulu de putere. Care, iată, continua să functioneze, cu propria sa imunitate, citeşte intangibilitate, la aproape un an de la epuizarea celui de-al doilea mandate. Nu numai, deşi a fost elemental essential. Legea informaţiilor publice, singura contribuţie pozitivă a Monei Muscă, eşuată după saltul în barca băsistă face posibilăinformarea oricui doreşte să fie informat şi nu se rezumă la agenţii media obedienţi. De dinlăuntru şi de din afară. Desi, în epoca internetului, deosebirea nu mai operează. Decât, într-o anume măsură, prin publicul propriu. Dar să nu divagăm. Dincolo de construirea sistemului de putere la nivel de stat major, ca să zicem aşa, aparatul care ar trebui să fie doar imunitar, devenit coercitiv, s-a umflat cu o dinamică excesivă. Două elemente conjugate: numărul de procurori numiţi într-o perioadă definite, să zicem un an, a crescut brusc începând din 2005 şi a continuat să crească, până în ultimul an al celui de-al doilea mandat. Acest parametru se conjugă inerent cu un element perfect absurd, legalizat de Monica Macovei: atribuirea calităţii şi a statutului de magistrat procurorilor. Conjugarea celor două elemente vădeşte, pentru observatorul marţian, aflat deasupra reflexelor mentale induse, intenţionalitatea apriorică şi consecvent manifestată a construirii unui sistem de putere. Ori, numai un autocrat îşi doreşte un sistem aşa zis legal de putere.

Atâta cât se exfiltrează în mas media, cât natural, cât indus dupăo schema ce-a deveit demultişor decelabilă, din metodele procurorilor DNA, mentalitatea acestora, mereu în ipoteza bunei credinţe, e una susect de asemănătoare vu a foştilor securişti. De perfecta bună credinţă, aceia. Care erau educaţi să servească patria. Dar patria în concepţia distorsionată, primitivă şi autojustificantă a focarului de atunci a puterii. Nici pe departe ţara, ca entitate perenă.

Un sociolog de mare suprafaţă, din aceeaşi generaţie binecuvântată, retras din prim planul public, îmi explica odată, cu peste 40 de ani în urmă, că un sistem e socotit consolidat când clasa lui conducătoare se autoreproduce. Foştii securişti nu erau recrutaţi neapărat din progenitura nomenklaturii vremii, ci, mai ales, din tineri studiaţi, urmăriţi şi găsiţi susceptibili de a fi formaţi ca elemente de nădejde. Nimic original. Ca peste tot în lume.

Cam atât despre buna credinţă implicită a securiştilor. Am simţit nevoia acestei mici digresiuni, pentru a consolida sensul ipotezei noastre de lucru, dincolo de relevanţa ei argumentative, bazată pe logica demonstraţiei relaţiei algebrice de ordine.

Cât despre buna credinţă presupusă a corpului procurorilor, aceasta nu poate compensa superficialitatea profesională. Chiar prelungind ipoteza de lucru pana la a include totala imparţialitate. Promovarea la grămadă nu avea cum să nu împieteze asupra calităţii profesionale medii pe întregul corp. mai mult, asimetrizarea instanţelor, în care, de când lumea, cu excepţia tribunalelor staliniste, ale celor thermidoriene şi a altora de gen, defineşte limpede structura malefică implementată de Monica Macovei. Fost procuror communist. Dar, repet şi fost preşedinte APADORCH. Un procuror care se vede în instanţă deasupra adversarului său institutional, avocatul, oricât ar fi de integru ab initio, nu va rezista, in medie vorbind, tentaţiei de a-şi valorifica poziţia avantajoasă. Va fi tentat, în limitele ipotezei noastre, să-şi construiască rechizitorii superficiale. Iar presiunea la care sunt supuşi judecătorii îi determină, tot în medie, să-şi facă datoria cu timiditate crescândă.

Dar chiar aşa, e o aberaţie intrinsecă a sistemului judiciar ca o direcţie a parchetului general, în speţă DNA, să fie mai importantă decât eşalonul ierarhic superior. Mai mult, dintre cele 2 direcţii, DIICOT, al cărei obiect e mai important, în sine, decât al DNA, e mult în umbra acesteia din urmă. Iar realitatea asta duce la un inceout de psihoză publică. Să vină DNA, strigă din ce în ce mai mulţi oameni de bună credinţă, inclusiv jurnalişti de investigaţie de remarcabil nivel profesional. Pentru probleme, reale sau nu, care nu sunt legal de resortul direcţiei. Această psihoză e, pe de o parte, naturală, explicabilă psihologic, pe de alta accentuate la rmâni. Chiar pentru cei foarte mulţi care nu cunosc sau/şi nu înţeleg istoria. Căci derivă din complexul voievodal al românilor. Complex valorificat inteligent de imperiul otoman în secolul fanariot, speculat conştient sau nu, din 1938 până azi.

Alta dimesiune aberantă a sistemului implementat de Monica Macovei e sfera implicit si complet eronat concepută a însăşi noţiunii de justiţie. Derivând cumva din statutul abuziv de magistraţi acordat procurorilor, vocile din întreaga piramidă a sistemului de putere, temeinic acoperite şi încurajate de vocile groase euroatlantice, clamează dreptul constituţional al parlamentuli de a aproba sau nu solicitări ale procurorilor de a ancheta, aresta etc, de la caz legal la caz legal, parlamentari, ca o ingerinţă vinovată în procesul de justiţie. Degeaba le explici că justiţia începe exact după ce se termină cercetarea penală. Din momentul trimiterii rechizitoriului în justiţie. Mai mult, există legi care interzic comentariul public al oricăror gesturi la fe de publice emanând de la aparatul judiciar. CSM, instituţie care, pe hârtie, adică după legea care-l defineşte şi în baza căreia se presupune că ar trebui să funcţioneze, consumă resurse, pe banii noştri, in cea mai mare măsură pentru a cerceta, soi disant, măsura în care un comentariu al unui demnitar faţă de un eventual abuz judciar afectează independenţa justiţiei. Dacă citim cu atenţie sintagma, vedem că e confuză şi lipsită de sens. Dar cu forţă manipulatoare prescrisă abil şi eficientă. Repetată ad nauseam, sintagma se insinuează în cnştiinţe, devine reflex mental. Minţile imune la această formă perversă de manipulare rămân în accentuate minoritate.

Racila fundamentală a sistemului judiciar conceput şi implementat în 2005 de Minica Macovei, repet, atunci ministru al justiţiei, e lipsa unei legi clare a răspunderii magistraţilor. Există în toate ţările cât de czt serioase czte o lege a răspunderii ministeriale. Şi e bine că există. Dar în România nu există o lege a răspunderii magistraţilor. Care să sancţioneze hotărârile judecătoreşti abusive, dar, mai ales, dacă tot li s-a conferit abuziv procurorilor statutul de magistrate, să sancţioneze nu numai abuzurie acestora ci chiar incompeten ineficienţa. Dacă tu, procuror, indiferent cărei direcţii aparţii, ai avut într-un an 95% sentinţe care să-ţi respingă ca nefondate rechizitoriile, atunci să răspunz cumva pentru resursele bugetare cnsumate aiurea. Pe banii mei, contribuabilul generic. Dar aţi observant cumva, stimaţi cititori, cum s-au năpustit in corpore personajele de la vârful sistemului ori de câte ori din parlamentul intimidate şi oricum in medie incapabil, s-a ridicat vreo voce pentru promovarea unui atare proiect legislativ? Căci vocile publice extraparlamentare nici nu sunt băgate în seamă. Vorbesc în pustiu.

Să lămurim, a câta oară, raţiunea necesităţii aprobării parlamentare pentru acţiuni judiciare împotriva parlamentarilor, eventual a miniştilor care sunt şi parlamentari. Fără a detalia cazurile prevăzute de lege. Reprezintă protectia elementară parlamentului faţă de ebuzurile justiţiei. Constituţia României, la fel ca cele mai multe constituţii, chiar cele ale ţărilor cu regimuri autoritare sau chiar totalitare, unde formal lucrurile arată democrati, prevede 3 puteri supreme ale statului: cea legislative, reprezentată, la nivel national, de parlament, cea executivă, exercitată de guvern şi cea judecătorească, exercitată de magistratură. Preşedintele statului are unele atribuţii executive, în materie de apărare şi politică externă. Între puterile statului trebuie să existe echilibru şi control reciproc. Aceastădin urmă necessitate nu mai trebuie demonstrate, ţine de evidenţă şi de bunul simţ. Orice derapaj al uneia dintre puteri îndepărtează realitatea statului de la democraţie, în sensul autoritarismului. E cee ace s-a întâmplat progresiv în cei 10 ani ai mandatelor precedentului preşedinte.

Care sunt instrumentele exercitării acestui control reciproc? Parlamentul are la îndemână moţiunea de cenzură împotriva guvernului. Stabilitatea guvernului e asigurată de o majoritate parlamentară. Dar constituţia ofera parlamentului posibilitatea de a deite guvernul prin aprobarea unei astfel de moţiuni. Paranteză: e exact ceea ce partidul pe care obişnuiesc să-l numes hibrid, depune o astfel de moţiune, coincident cu deschiderea unui process intentat de DNA primului ministru. Cum guvernul, ca instrument al puterii executive e emanaţia parlamentului, emanaţie, la rândul său, al democraţiei representative, controlul parlamentului supra guvernului e firească. Parlamentul poate suspenda preşedintele statului, în cazuri prevăzute de lege, dar demiterea e supusă, la fel de firesc, voinţei populare, exercitată prin referendum. În urma căruia preşedintele suspendat e fie demis, fie îşi continuă mandatul. E cee ace s-a întâmplat în 2012, când 85% dintre participanţi au vtat covârşitor pentru demiterea fostului preşedinte, dar referendumul a fost invalidat, pe baza stabilirii legale, dar incorecte, a dimensiunii corpusului electoral şi a cvorumuui obligatoriu de cel puţin 50% ca participare. Cvorum impus fort de instituţii europene şi admis, tot forţat, de sistemul legislativ intern. Puterea judecătorească îşi exercită, la rândul ei, controlul asupra celorlalte două puteri, prin însăşi funcţionarea sa. Prin posibilitatea, prevăzută de lege, de a cerceta penal, judeca şi eventual condamna demnitari aparţinând acestor celelalte două puteri. Dar nu există nici un control legal asupra puterii judecătoreşti, cu atât mai puţin un control constitutional. Altul decât cel intern. Prin Consiliul Superior al Magistraturii, CSM. Care am văzut şi vedem cu ce se ocupă de fapt. Necesitatea aprbării parlamentare, în cazuri prevăzute de lege, a unor gesturi precis determinate ale Ministerului Public, prin procurori. În teorie, oricare procurori. Ar fi de aşteptat ca în primul rând procurori din parchetul general, structura ierarhică supremă a Ministerului Public. În practică exclusiv procurori ai DNA. Care, pe hârtie, nu e decât o direcţie. Dar preponderenţa căreia a devenit notorie, până la crearea, cumplit de riscantă, a unei mentalităţi publice, exprimate şi printr-o nefirească dar manifestă popularitate, măsurată sociologic.

Ei şi chiar aces tunic instrument de protecţie a parlamentului împotriva eventualelor abuzuri ale sistemului judiciar (care, atenţie, nu trebuie confundat cu justiţia, dar e confundat cu evidentă rea intenţie de elemente ale puterii reale), e contestat tocmai de aceste elemente. Cel mai consecvent, cu înşelătoare calmitate relaxată, dar cu determinare absolute, e ocmai noul preşedinte al statului. Care doedeşte, cu fiecare gest public, că nu întelege condiţi constituţională a funcţiei pe care o îndeplineşte. Nu poate sau nu vrea s-o înţeleagă. Dinpartea precedentului exercitant al funcţiei cu cea mai mare reprezentativitate electorală nu se avea nici o pretenţie, reaua lui credinţă devenise evidentă pentru un procent imens din populaţie, la toate nivelele de instrucţie.

Cât despre o mai mult decât necesară lege a răspunderii magistraţilor, aceasta a fost descurajată cu extremă brutalitate tocmai de preşedintele ICCJ, Înlta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa judecătorească supremă. Cât despre preşedinte, ca mediator constituţional al puterilor statului, în atribuţiile constituţionale ale căruia ar intra susţinerea unei atari necesare legi, absenţa oricărei referiri în discursul public e simbolică, simptomatică şi semnificativă.

Să rezumăm: transformarea PNA în DNA, trecerea numirii procurorului şef al parchetului general şi a procurorilor şefi ai celor două direcţii de la CSM la Ministerul Justiţiei, numirea unui număr foarte mare de procurori în general, creşterea ponderii procurorilor DNA în ansamblul corpului, asimilarea procurorilor cu magistraţii, dezechilibrarea, în favoarea procurorilor, a instanţelor de judecată, toate initiate de ministrul justiţiei susţinut de partidul preşedintelui ales în decembrie 2004, Monica Macovei pe nume, dau un contur limpede bazei sistemului de putere. Să amintim că pachetul de legi promovate de numitul ministru nu a trecut prin parlament, ci prin asumarea răspunderii de către guvernul susţinut de o majoritate atunci precară, forţată de noul preşedinte, govern prezidat de copreşedintele alianţei D.A. (după retragerea suspect a lui Stolojan din cursa electoraă), Tăriceanu. Să nu uităm nici că după mai puţin de 6 luni acel preşedinte l-a atacat pe premier până la sfârşitul mandatului pe toate fronturile, provocând fragmentarea partidului cu care fusese în alianţă şi fără de care n-ar fi fost niciodată ales. Facţiunea dizidentă din partidul premierului, cel liberal, să-I spunem pe nume, facţiune care s-a integrat din 2 paşi cu partidul prezidenţial (fosta aripă Roman a FSN), a fost condusăde acelaşi Teodor Stolojan, revenit la fe de susect în activitate, după ce se retrăsese dinmotive de… sănătate. Evident, războiul preşedintelui împotriva premierului a fost declanşat aproape imediat după ce, la înţelegere coordonată, premierul promovase pachetul de legi Macovei prin asumarea răspunderii.

Pe baza legilor Macovei, construirea sistemului de putere a fost simplă. Preşedintele şi-a numit persoane fidele în posturi cheie. De pildă l-a numit pe Daniel Morar procuror şef la DNA şi, după cel puţin 2 prelungiri excezând limitele legale a mandatelor acestuia a impus cooptarea procurorului fidel ca judecător la Curtea Constituţională. Cine e Daniel Morar? Procurorul care a mătrăşit dosarul flota, stabilind, printr-o expertiză ciudată, un prejudiciu zero pentru stat, după evaporarea, în 1990, a flotei comerciale a României, când preşedintele din 2005-2014 era ministrul transporturilor. Iar malversaţiunile acestuia în pierderea flotei au ieşit, în timp, la iveală, pe calea presei. Evident a presei neobediente. În cei 2 ani dintre uciderea referendumului de demitere şi fine celui de-al doilea şi ultim mandate, prsonajul spunea în cadru intim, statul major al partidului din care se retrăsese doar formal: daţi-mi încă un judecător la CCR şi rămâneţi la putere încă 20 de ani. Ei bine, deja îl avea. Mircea Ştefan Minea a fost numit ilegal, printr-un abuz flagrant în parlament.

Treptat, expreşedintele a ajuns să controleze toate instituţiile esenţiale ale sistemului judiciar şi altele autonome: CSM, ÎCCJ, ANI (Agenţia Naţionala de integritate), CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului)…

Care să fie semnificaţia cercetărilor penale ale DNA faţă de figuri ale regimului Băsescu, după instalarea la Cotroceni ale urmaşului în funcţie? Demonstrare tardive a imparţialităţii? Sa fim serioşi. Chiar în timpul celui de-al doilea mandat, unul din personajele de plan second ale sistemului, exministrul Monica Iacob Ridzi a fost condamnată în urma unui îndelungat proces, cu care s-a finalizat o şi mai îndelungată anchetă a aceluiaşi DNA, pentru manipulare frauduloasă de fonduri, în favoarea fiicei expreşedintelui, cea care şi-a făcut de râs ţara în parlamentul European. Să precizăm, însă, ca ancheta DNA se declanşase la destulă vreme după o anchetă jurnalistică făcută cu acribie de jurnalişti de la Gazeta sporturilor. Aceiaşi jurnalişti au dezvăluit ulterior ilegalităţile comise de exministrul preferat al expreşedintelui, Elena Udrea (despre care am mai scris, încă de acum 3 ani şi nu odată) cu prilejul galei Bute. Acesta din urmă fiind, pentru cine nu ştie, un boxer român de mafre performanţă, rezident în străinătate. E adevărat că exministrul e cercetat de DNA, are şi un stagiu de arest preventiv, apoi unul de arest la domiciliu, acum fiind sub control judiciar. Itinerar parcurs paralel de mulţe personaje cu activitate frauduloasă, unele din ierarhia d eartid, atele extrapolitice, dar conexe. Demersurile judiciare faţăde aceste personaje lasă, cumva, impresia publică de mă duc la târg, dă, doamne, să nu găsesc. Imaginea general e de albire coordonată a beneficiarilor vârfului de jaf din aceşti ani, pe fondul jafului endemic al întregii perioade post decembriste. Sistemul pare a-si demonstra obiectivitatea. Dar ar mai fi şi altă ipoteză. Scrutinul prezidenţial de anul trecut marchează o tranziţie cu 2 componente interente: pe de o parte continuitate de fond, pe de alta lupte intestine pentru putere. Ambele fenomene sunt tipice şi repetitive, dar mai mult la schimbările de lideri mafioţi decât la tranziţii instituţionale statale. Sau, pentru a nuanţa şi a lărgi cadrul, mai degrabă la organizaţiile ierarhice informale. În măsura în care sunt posibile şi la noi, asta ar pune tabloul sub o lumină… interesantă. Decredibilizând sensibil natura democratică a establishmentului autohton. Exprimarea e prudentă, în tonul general al textului, rămâne cititorilor să se distribuie pe un spectru larg, între contestarea fără argumente, invocând dreptul la opinie proprie şi referirea la… secretul lui Polichinelle.

Problema e cum ar conserva procurorii presupusa buna credinţă iniţială, la numire, în condiţiile în care, cum am arătat, aparatul a fost construit deliberat ca o component şi anume una principal a unui system de putere autocratică. Sau chiar nenominală. Întrebarea e în logica textlui, dar e retorică. Iar răspunsul e evident. E o lege a naturii, în particular a naturii umane, ca impunitatea să modifice caracterul şi comportamentul uman. Conştiinţa impunităţii stimulează abuzul. Iar relaţia e de tip cerc vicios pozitiv. Abuzul se accentuează. Presupunerea noastră iniţială, necesară penrru a nu potea fi acuzaţi de parti pris, are avantajul că nu rezistă realităţii. Mai ales că procurorii funcţionează într-un system ierarhic. Există procurori care au procedat la urmărirea penală corectă, au dat peste persoane suspuse implicate, nu s-au speriat, au mers mai dearte şi mai întâi li s-a luat brutal cazul, apoi au fost scoşi din sistem. Un singur exemplu: Eugen Iacobescu. Cititorii n-au decât să se informeze. Iar numărul de judecători desfiinţaţi pentru neobedienţa lor e mai mare.

Coincidenţa face ca acest text, programat cu peste o lună şi jumătate să apară azi, va putea fi citit înainte şi după (de unii chiar în timp ce) se derulează primul teren al instanţei unde DNA a trimis un dosar aberant (eu pot să-mi permit să spun) împotriva premierului, iar partidul hibrid, solidar strategic cu preşedintele în funcţie va depune moţiunea de cenzură pe această sesiune parlamentară. Dacă nu trece (şi nu va trece fără trădări, oricând si oriunde posibile, cu excepţia USA, a federaţiei ruse, a Iranului şi a altor câteva ţări care nu cunosc conceptul), atunci e o şansă ca noul cod fiscal şi alte măsuri economice să apuce anul viitor.

Note: [1] Quintus Horatius Flaccus, poet roman, contemporan cu Octavian August;

[2] Teophrastus Philippus Aureolus Bombastus von Hohenheim, medic, botanist, alchimist şi astrolog renascentist.