Eram copil. Din primele 4 clase am lipsit de la şcoală cam jumătate din timp. Mă rog, aproape jumătate. Treceam practic fără tranziţie, de la o amigdalită la alta.

Într-o asemenea quasivacanţă, urmăream zilnic două emisiuni la un prăpădit de radio, Pionier, nici ăla al familiei. Împrumutat. Vocea învăluitoare a lui Alexandru Mitru avea un serial, de vreo 10-15 minute, despre Legendele Olimpului.

Iar seara… ei, bine, seara, pe alt  post (le învăţasem), Ore venti (semnal). Vi parla da Roma, Angelo Chiari, Corrispondente della Radiotelevisione Romena. Ştiam deja că italienii spun Televiziunii Tivu. începusem s-o rup, pe nesimţite. Subconştient, n-am uitat.

Clasa a patra o făcurăm cu soţul învăţătoarei. Când, în 2000, i-am luat un interviu-portret câtăreţului (belcanto şi muzică populară) Ionică Bogza, fie şi el hodinit, i-am spus că părinţii lui îµi fuseseră învăţători. Semăna perfect cu taică-su.

Aşaa… peste aproximativ 7 ani, coontinuai la alt liceu. În alt orăşel. Familia se mutase. Eram complet, dar complet ignorant la muzica la modă. Colegii cântau ceva ce habar n-aveam. Dar descoprii, suprins, că întelegeam textul. Ma ocoşii (ardelenism) şi le tradusei. Ei erau la current, aveau voce, habar n-aveau de text: Pitagora, Pitagora, che uomo quadratto sei tu…

Au mai trecut 3 ani. Am aflat, în camera de cămin că Adriano Celentano era în nu ştiu ce top. Se pomenea şi de Beatles. De ăştia auzisem, habar n-aveam de nici o melodie. Dar numele ritmat şi cumva rimat mi se agăţă undeva. În memoria pasivă.

Peste alţi 3 ani, în alt cămin, mă trezii îndrăgostit de Celentano…

Ciao, Ragazzi… Riempite il mio bichere… Storia D’amore… Chi non lavora / non fa l’amore… dar mai ales Canzone. Ani după ani.

Cu sacii  în căruţă urc la Kreţuelscu, mai am câteva minute până la întâlnirea cu Dana şi îmi ţin ighemoniconu’, amintindu-mi că Radu Cosaşu consideră la fel de nepoliticos să ajungi mai devreme. Când mă decid să fac cei 3.14 paşi până în faţa magazinului Muzica, lungana de Dana începe să râdă: V-am văzut stând de vorbă cu bicicleta, cred că vă înţelegeţi bine cu ea. Şi eu am ajuns mai devreme, dar m-aţi amuzat, n-avea rost să vă deranjez. N-am discutat tot timpul cu bicicleta, am dat şi un telefon colegei mele, redactor şef, să-i raportez de îndeplinirea unei misiuni. Hai. N-o să vă vină să credeţi, domnilor preşedinţi, că de la Muzica se poate ajunge pe nesimţite, pe lângă biserica Lutherană, la Sfântul Iosif. Apoi, prin labirintul de străduţe, povestind de repetatele încercări de a realiza întâlnirea unui grup de participanţi la excursie, până la benzinăria de pe Vulcănescu. Dar acolo mi-am luat decis rămas bun de la lungana sportivă cu gropiţă în bărbie, i-am urat să-l asculte cu plăcere pe Celentano şi m-am inserat în lungul drum către casă. Acasă e, nu-i aşa, acolo unde ajungi întotdeauna de oriunde vii.

Am ascultat, de cel puţin două ori, biografia lui Celentano, pe un website Italian. Nu ştiu să convertesc vocea în text (nici invers, deşi există programe în ambele sensuri), aşa că va trebui să narez. S-a născut pe 6 ianiarie 1938, la Milano. Pe strada Cristoforo Gluck, de unde, mai târziu, celebra melodie: …in una casa, fuori citta, gente tranquilla, che lavorava…

Dar voi infiltra ale amănunte, de-a luncul povestirii. Fiecare la Vremea sa.

Claudia Mori l-a cunoscut pe Adriano Celentano în 1963, jucând împreună în filmul Uno strano tipo. Anul următor s-au căsătorit. O căsnicie care, la data scrierii acestei poveşti, durează de 60 de ani…

Iar acum, cantautorul, comedianul, bref artistul, retras de pe scenă a redevenit ceasornicar…

… Copil am fost, copil sunt încă / Şi-am învăţat să dăscălesc / Plutind pe marea cea adâncă / privind catarge cât trăiesc…

…

Iar peste alţi ani văzui un film. Joan Lui. Lansat de Crăciun, 1985. Celentano semnă scenariul, regia, montajul, muzica… Şi jucă. Iar Claudia Mori străluci.

Între timp, Toto, L’italiano vero, îi dăcui lui Adriano un cântec. Nu spun melodie, textul contează dublu. Per il compleano della una di una delle due figliole. Quatordici anni. Che età! Toto îl şi cântă: Il tempo se ne va. Legenda spune că tatăl nu-l putu cânta primindu-l. Dar comedianul din el învinse. Câtă şi el. Mai lejer decât îl recitase, cântând, Toto.

O fi adevărat? N-o fi? Contează?

Multă vreme îi confundam fiicele. Nu ştiam care era Rosalinda, care Rosina. Nici azi nu ştiu. Oricum, altă legend spune că una din ele, Redactrice Tivu, l-ar fi invitat într-o emisiune, ironizându-l. Daca ar fi adevărat, am zice că ne aşteptam de la o fiică a Claudiei şi a lui Adriano.

Ce să vă mai povestesc? Că a candidat, târziu, fără success, la Primăria Milano? Că ţine cu Inter? Că e vegetarian din 2005? Că luptă pentru drepturile animalelor? Bine, asta face toată lumea decentă. Pe el îl vezi de departe, oricum. Că a inventat La lingua Celentana (o engleză amuzantă), lansată în cântece cel puţin din 1972?

Nu-i număr albumele, melodiile, spectacolele, celelalte intrări în statistici. Asta e o poveste, nu Wikipedia.

Mă întorc la începuturi: Ciao, Ragazzi, Ciao, perche non ridete piu, ora soso qui con voi…

Pietro Germi, regizor al anilor 60 (multe filme văzu lumea la Bucureşti) îl portretiza, pe ecran, în1968: Quel giovane pastore piacevva alle ragazze, perche nei occhi-avveva l’avventura… Ti vorglio bene, pastore Serafino, il uomo con il cuore da bambino…

În fine, nişte italieni simpatici, glosau, la Bucureşti, prin 70-71: Celentano, fegato sano.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

Dealul crucilor nu e numai un loc ieşit din comun de pelerinaj, aflat la 12 km de orăşelul Siaulai din nordul Lituaniei. Orăşelul, întemeiat în Dealul Crucilor – Kryzių Kalnas -. Localitatea a fost intemeiata in anul 1236, fiind ocupată de cavalerii teutoni

Dealul Crucilor a ajuns sa simbolizeze astazi tacuta indurare a crestinilor fata de greutatile pe care le-au avut de intampinat de-a lungul istoriei.

Pe culmea unui deal intins, crucile se înalţă spre cer, ca marturie a credintei si a identitatii nationale lituaniene. Nimeni nu stie numarul exact al crucilor aflate pe acest deal, insa in anul 1990, acesta era estimat in jurul sumei de 55.000, in vreme ce in anul 2006, numarul total depasea deja suma de 100.000.

Inceputurile certe ale traditiei de a lasa cruci pe acest deal este inca incerta, desi se crede ca primele cruci au fost asezate pe fostul fort Jurgaiciai – Domantai, dupa revolta din anul 1831. Aceasta a pornit din Varşovia în anul precedent şi a fost înfrântă pe teritoriul Lituaniei. Armata rusă a ucis un mare număr de civili. Primele cruci nu acoperă morminte efective. De-a lungul secolelor, nu numai cruci modeste, ci si imense crucifixe, statui ale eroilor lituanieni, statui ale Maicii Domnului si ale Mantuitorului, cat si mii de rozarii si efigii au fost aduse aici de pelerinii catolici.

În 1993, regretatul papă Ioan Paul al Doilea (fost cardinal Karolo Wojtiła) a făcut un pelerinaj prin locurile sfinte din Lituania. A trecut şi pe lângă Dealul crucilor.

În urma unei alte revlte, în 1863/64, armata imperială rusă a executat un număr mare de participanţi. La fel multe corpuri nu s-au mai regăsit, dar alte cruci au îmbogăţit dealul. După reocuparea ţărilor baltice în urma WW II, armata sovietică a încercat să distrugă monumentul, inundând spaţiul din jurul micului deal pe care sunt înfipte crucile. Populaţia locală a reuşit să sece teritoriul inundat.

Fără legătură directă cu impresionantul monument, loc de pelerinaj, cei trei ghizi locali din cele 3 ţări baltice au relatat o mişacre identică. Un lanţ uman a unit Vilnius cu Tallin, trecând prin Riga. E un caz unic în istoria Europei, de manifestare a rezistenţei naţionale. trupele Omon, trimise de Gorbaciov (sic!) să juguleze manifestările pro independenţă n-au forţat lanţul uman.

DESPRE LOGICA DENUNŢULUI

          Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

          Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul programatic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

          Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) O vieţuire cu Stan şi Bran, dar cu precădere după mai recenta O supravieţuire cu Oscar (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

                              Luni 27 august 2001, pe muzică de Gershwin, Bernstein şi, iacă, de la ultimul aliniat, Grieg.   

Se dedică acest eseu lui Emil Lungeanu

Scriitoarea americană Ayn Rand s-a născut ca Alisa Zinovievna Rosenbaum, în 1905, la Sankt Petersburg, Rusia, într-o familie burgeză. Farmacia tatălui său a fost confiscată de puterea bolşevică instalată din toamna lui 1917. A studiat istoria la Universitatea de Stat din oraşul natal (devenit Petrograd sub guvernul Kerenski, apoi Leningrad). Exmatriculată de autorităţile bolşevice, în preagul absolvirii, apoi reintegrată la protestul unor oameni de ştiinţă străini, absolvă cursurile în 1924. Următorul an studiază la Technicum, pentru artele ecranului. Absolvind cu un eseu despre actriţa poloneză Pola Negri, primul ei text publicat. Decide să-şi asume numele profesional Ayn Rand, cu care semnează, din acel moment, tot ce publică. Numele Rand e o prescurtare a numelui de familie primit la naştere.

Cătrefinele lui 1925 primeşte o viză pentru a-şi vizita nişte rude din Chicago. Ajunge la New York pe 19 februarie 1926. Decisă să rămână în SUA, petrece cânteva luni la rude, în care timp învaţă engleza. Apoi de mută la Hollywood. Îl întâlneşte pe Cecil B. De Mille şi lucrează în echipa de scenarişti la filmul acestuia, Regele regilor. În cunoaşte pe actorul Frank O’Connor, cu care se căsătoreşte pe 15 aprilie 1929, iar devine rezident permanent American în iulie, iar pe 3 martie 1931 primeşte cetăţenia. Încearcă să-şi aducă familia, dar aceasta nu primeşte permisia de emigrare.

Primul succes a fost vânzarea, în 1932, către Studiourile Universal, a unui scenariu intitula Păunul roşu, care n-a fost niciodată produs. Drama Noaptea de 16 ianuarie, jucată la Hollywood în 1934, fu un succes anul următor pe Broadway. În fiecare seară se alegea un juriu dintre spectatori şi se juca un final decis de acest juriu. Un experiment similar l-am întâlnit la casa Studenţilor, în primavara lui 1968, în regia lui Andrei Şerban. Pentru ţara noastră fusese o inovaţie. După plecarea regizorului, n-a ai fost niciodată reluat experimentul. Cum familia se mutase în decembrie 1934, la New York, scriitoarea a putut opera revizuri ale spectacolului pe Broadway.

Primul roman al scriitoarei este Noi, cei vii. Socotit semi-autobiografic. Acţiunea se petrece în URSS. Publicul îl priveşte cu rezerve, editorul îl scoate din producţie, dar… ediţiile europene continuă să se vândă. Adaptează naraţiunea pentru scenă, dar pe Broadway spectacolul se închide după mai puţin de o săptămână. După succesul celorlalte romane, autoarea lansează, în 1959, o ediţie revizuită. Care se vinde în peste 3 milioane de exemplare. Tema romanului e mai amplă, lupta individului cu statul. Mai târziu va explica lipsa de legătură dintre eroină şi persoana sa, mediul acţiunii fiind doar exemplificator pentru filosofia sa.

De fapt această dinamică e caracteristică întregii opere de ficţiune a sciitoarei  Ȋn 1942, compania italiană Scaalera Film, susţinută de regimul Mussolini, produce şi lansează filmul în două părţi, Noi, vivi şi Addio, Kira, bazat pe roman, fără acordul scriitoarei. Deşi numele acesteia apare pe generic, coscenaristă. Protagonişti, actori de prim plan ai perioadei, Alida Valli şi Rosano Brazzi. Ducele a salutat iniţial filmul, oprindu-se la aparenţa anticomunistă. Dar publicul a înţeles fondul general şi a umplut sălile. Circulau fraze precum Noi, morti, cu referire la prima parte şi Addio, Lira, cu privire la partea a doua. După 5 luni, Mussolini a ordonat interzicerea difuzării filmului (vezi https://cartier.md/gheorghe-erizanu/noi-cei-vii/). Concomitent cu vânzarea în Europa interbelică a romanului, episodul italian, deşi datorită lipsei acordului autoarei pentru ecranizare, a semnificat o victorie a filosofiei ce urma să fie dezvoltată în timp.

Lucrând la Izvorul, primulei best seller, se întrerupe, în 1937, pentru a scrie Imnul. Gândise ideea în adolescenţă, în URSS ca piesă de teatru. O abandonase după emigrare, dar o reconsideră după lectura unei povestiri cu acţiune în viitor, în The Saturday Evening Post. Scrise romanul în vara lui 1937, cu intenţia de a fi publicată într-o revistă (aşa a debutat si Asimov). La sugestia agentului său, propuse textul unei edituri. Fu respinsă. Miss Rand nu înţelege socialismul, fu sentinţa publică. Romanul fu publicat, în 1938, la Editura engleză Cassel. Se repeta istoria. În USA fu publicat abia după ce Izvorul devenise best seller.

Romanul e o ficţiune distopică, în care individul şi individualismul sunt suprimaţi. Titul iniţial era Ego. Leonard Peikoff, moştenitorul scriitoarei, explică schimbarea titului: Este o odă adusă egoului.

Izvorul, apărut în 1943, este primul succes literar al scriitoarei. Nu sunt publicate cifrele vânzărilor. Teza ei doctrinară începe să se clarifice. Eroul, un arhitect individualist, pe nume Howard Roarke, nu face nici un rabat convingerilor sale, este atacat de forţe conformiste şi învinge surprinzător într-un proces în care se apără singur. Romanul este ecranizat în 1949, sub compania Warner Bros, de de King Vidor, cu Cary Cooper în rolul principal. Regizorul se gândise la cuplul Humphrey Bogart-Lauren Bacall, dar autoarea, care a semnat şi scenariul, l-a preferat pe actorul al cărui profil interpretativ de erou s-a dovedit, până la urmă, o soluţie mai adecvată.

Ayn Rand a scris puţină literatură de ficţiune. Ultimul roman, Revolta lui Atlas (trauducerea literală a tilului original, Atlas shrugger, ar fi Atlas a dat din umeri) apare în 1957. Autoarea îşi duce aici şi acum la ultima consecinţă filosofia proprie – pe care a numit-o obiectivism. Structura deosebit de complexă poate fi considerată roman SciFi, ficţiune distopică. Ficţiune filosofică, naraţiune simbolistă, chiar mister. O grupare de elită, structurată în jurul uni geniu tehnic, poate bloca motorul economic al lumii. Trei personaje se disting: John Galt (geniul tehnic), Dagny Taggart (lideă a companiei care nu se lasă învinsă) si Henry Rearden (inventatoul unui material cu proprietăţi unice).

Vorbind despre roman, din perspectiva unei anume distanţe, autoarea apreciază că precedentul, Izvorul, cu întreg ecoul şi coerenţa sa, e, de fapt, o introducere la Atlas. În fond e un fel de-a spune public, indirect, că şi-a încheiat astfel cariera de scriitor de ficţiune.

Romanul a fost ecranizat târziu, în 3 părţi – 2011, 2012 şi 2014. Trei regizori – Paul Johansson (care joacă si rolul John Galt în prima parte), John Putch, James Manera. Personajul Dagny taggart e jucat de 3 actriţe diferite în cele 3 părţi.

N-am găsit date asupra timpului consumat de autoare pentru a scrie cele aproape 1200 pagini ale romanului. Cu tot cu documentare, probabil ani de zile.

Până în 1984 (la 2 ani după dispariţia autoarei) se vânduseră 5 milioane de exemplare, iar în 2022 nuărul vânzărilor atinsese 10 milioane în toată lumea. Nu cunosc numărul traducerilor în alte limbi. Oricum, în cei 25 de ani cât a mai trăit, a scris doar nonficţiune, dezvoltându-şi concepţia doctrinară şi a activat public intensiv. Oricum la producerea şi difuzarea primului din cele 3 filme trecuseră 29 de ani de la trecerea ei în nefiinţă. M-am întrebat dece aprecierea publică a filmelor (notificată de imdb.com) e mediocră: 50-60%. Văd două motive. Spectatorii de cinema s-au schimbat radical după 2000, ca să nu spun că au scăzut în calitate. Filmele sunt întrucâtva prea compexe pentru publicul la zi. Dar aflu cu nedisimulată surprindere că Roger Ebert, criticul meu preferat de cinema, scria despre primul film că a fost cel mai anticlimactic non-eveniment de când Geraldo Rivera a pătruns în seiful lui Al Capone. Ȋn ciuda unor critici negative, devenis un best seller internaţional. Semnificativ, el poartă dedicaţia Lui Frank O’Connor. De  altfel, titlul acestui roman i-a fost sugerat scriitoarei de soţul său. A murit la 3 ani după el şi a fost înmormântată în acelaşi cimitir newyorkez, aproape de mormântul lui.

Deloc de mirare, după încheierea romanului, Rand a suferit o depresie severă. Posibil motivul pentru care a pus capăt elaborării de ficţiune, concentrându-se asupra popularizării prin conferinte publice şi scrieri de gen a ceea ce a numit obiectivism.

A adoptat numeroase poziţii publice cu privire la probleme ale zilei. Unele formal contradictorii, dar la analiză logică dovedindu-se raţionale. Decurgând consecvent din primatul pe care l-a adptat şi concervat toată viaţa primatului raţiunii. Un singur exemplu din numeroase: s-a declarat împotriva războiului din Vietnam şi a serviciului militar obligatoriu, dar simultan a condamnat numeroşii evazionişti ai acestuia numindu-I fără echivoc vagabonzi. De reţinut, a susţinut Israelul în războiul de Yom Kipur, pe care l-a numit lupta oamenilor civilizaţi contra sălbaticilor. A susţinut candidaţi conservatori la preşedinţia USA, cu toţii perdanţi. Vezi https://www.scribd.com/document/474925000/Revolta-lui-Atlas.

E de presupus că l-ar fi susţinut şi pe Ronald Reagan. Dece n-a făcut-o? era epuizată fizic şi, cumva, mental? Nu, deoarece la momentul decesului lucra la o adaptare pentru televiziune a romanului major. O vor fi influenţat eşecurile susţinerii candidaţilor perdanţi? Nu găsesc argumente în bibliogafia la îndemână via internet. Dacă mi-am pus întrebarea, mă văd obligat să vin cel puţi cu o ipoteză. Afară de banalitatea că l-o fi susţinut fără să lase urme pe internet. Imi vine o idee creaţă, de humor forţat. Dar care duce la o idee fundamentală despre personajul Ayn Rand: poate Ronald Reagan (a cărui contribuţie la lansarea carierei literare a lui Tom Clancy e documentată) n-o fi fost, în mintea exclusivistă şi pretenţioasă a singularul nostru personaj… îndeanuns de conservator…

În 1985, la 3 ani dispariţia ei, Leonard Peikoff şi Ed Stinner

În 1964 e publicată o colecţie de eseuri pe marginea obiectivismului, sub titlul Virtutea egoismului.

Obiectivismul poate fi redus la o apoftegmă: Egoismul raţional e o virtute; altruismul(autosacrificiul) e un viciu.

Altă frază esenţială din catehismul (sic) Randian (Ayn Rand a fost atee): Omul care nu se prețuiește pe sine însuși, nu poate prețui nimic și pe nimeni.

Şi Pentru a spune „te iubesc” trebuie mai întâi să fii capabil să spui „eu”.

Dar, de departe, cea mai interesantă frază este definiţia: Libertate: A nu cere nimic. A nu aștepta nimic. A nu depinde de nimic.

DECE?

Nikos Kazantsakis a fost toată viaţa un om de stânga. Ca scriitor, modelul e cu ceva mai complicat. Dar nu discutam acum. Pe citadela capitalei cretane, Iraklio, mormântul său auster iese în evidenţă prin simplitate. O cruce lipsită de orice ormanente, cum ai vedea într-un fost câmp de bătălie, pe un piedestal paralelipiped dreptunghic. Pe care sunt scrise cele 3 versete simbolice: Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimmic, sunt liber.

Sigur că frazele nu sunt şi nu puteau fi identice. Dar au un ce comun. Ayn rand a fost un om de dreapta. Extreme care se ating într-un pol straniu? Ce e mai ciudat e că ambii au fost influenţaţi de numeroase surse. Dintre care una comună: Friederich Nietzsche.

Dacă Ayn Rand a avut contestatari în viaţă, nimic mai firesc. Orice personalitate accentuată (în sensul lui Karl Leonhard) n-are cum să nu aiba contestatari. Că a avut peste 37 milioane de cititori, cu numai 4 romane, nu-I de colo. Dar ce e lipsit de orice îndoială e ca a fost un personaj cum e greu, foarte greu de conceput mai opus globalismului neomarxist care cucereşte – şi otrăveşte – lumea.

de precizat c toate traducerile in romana apartin editurii Cartier, din Chisinau.

Şi, în încheiere, un gând paradoxal: Pentru a fi născut o personalitate de calibrul Ayn Rand, URSS trebuia inventată

Personajul se numeşte Harald Hardrada. De fapt al doilea nume e o poreclă. Cu care a fost cunoscut. Numele real a fost Harald Sigursson. Ca rege al Norvegiei s-a numit Harald al III-lea – 1046-1066. Născut în 1015 la Ringerike, decedat pe 25 septembrie 1066, în bătălia de la Stanford Bidge – actualmente în UK. Până în 1064 a fost şi regele Danemarcei.

În tinereţe Harald Sigursson a servit ca mercenar al lui Yaroslav I cel Ȋnţelept, cneazul Rusiei Kievene şi a participat chiar la Garda Varegă a Ȋmpăratului Bizantin (probabil Mihail al IV-lea)

În 1045 se înoarce din răsărit pentru a reclama titul de reg al Norvegiei, pe care-l obţine în urma interacţiunilor cu lideri suedezi. Împarte conducerea cu Magnus cel Bun, iar la moartea acestuia, in 1047 devine singurul rege al Norvegiei.

Poartă un război pentru moştenirea tronului Danemarcei, pe care-l câştigă.

În această perioadă primeşte porecla Hardada (în engleză Hard Ruller) cu care va rămâne cunoscut.

Anul 1066 e unul de cotitură în istoria nord-vestului european. Moare fără moştenitori Edward zis Confesorul, regele Angliei. Ducele Normandiei, cunoscut ca William Bastardul, pretinde că regele englez îi promisese tronul. Pretenţia n-avea nici o justificare, Regatul Angliei, de la Canut (rege al Angliei cucerite, al Norvegiei şi al Danemarce) încoace nu era ereditar. Regele era ales de Witan, adunarea marilor seniori saxoni. Liderul Witanului era în epocă Godwin duce de Wessex. Cei 4 fii ai săi sunt cu toţii implicaţi în evenimentele anului. Harold Godwinson e încoronat ca rege. O primă măsură e îndepărtarea de la curte a fratelui său Tostig, numit duce la Northumberland. Dar abilul William normandul pretinde şi că Harald, în timpul unei enigmatice călătorii în Normandia (1064), ar fi jurat să suţină pretinsa moştenire la tronul Angliei.

William obţinuse, cu aceeaşi abilitate, sprijinul Papei (Alexandru al II-lea), prin fratele său Odo, episcop de Bayeux. Construieşte o flotă tăind o întragă pădure, adună mercenari, cărora le proite fiefuri nobiliare în Anglia şi la 28 septembrie debarcă la Pevensey, pe coasta sudică a angliei şi cea nordică a cnalului Mânecii (English Channel pentru englezi). Construieşte o tabără fortificată, din lemn, la Hastings pe drumul spre Londra.

Harald Hadrada emisese, la rândul său, pretenţii la tronul Angliei. Mai mult cu gândul de a reface triplul regat al lui Canut. Debarcă, cu 300 de corăbii vikinge, în nordul Angliei, în zona York. Se aliază cu contele Tostig, care avea, ca frate al regelui Harol, pretenţii la tron.

Harold Godwinson îi surprinde, cu armata saxonă (soldaţi numiţi huscarls)cu un marş forţat şi pe 25 septembrie, la Sanford Bridge învinge armata aliată. Harald Hadrada şi Tostig pier în luptă. Abia 28 de corăbii se întorc spre nord-est. a fost ultimul asalt viking asupra coastelor engleze. Iar regele acestora a rămas în tradiţia orală ca ultimul viking.

Aflând de debarcarea, armatei invadatoare,regele Harold II se grăbeşte să-i iasă în întâmpinare, deşi propria armată suferise inerente pierderi în campania contra aliaţilor Harald al III-lea şi Tostig plus oboseala. Un alt marş forţat, de cca 400 km, în aduce pe câmpul de bătălie, la 10 km nord de Hastings. Bătălia s-a purtat la 14 octombrie. Datele istoriei militare sunt oarecum neconcordante. Dar în linii mari forţele beligerante ar fi fost comparabile, inclusiv ca echipament şi armament. Poziţia anglosaxonilor era superioară, pe o colină. Primele asalturi ale cavaleriei invadatoare (nu spun normande, căci cuprindea mai multe neamuri, inclusiv din sudul Italiei) n-au destabilizat armata în defensivă. William a utilizat, tipic pentru firea lui vicleană, o tactica preferată, mai târziu, de cavaleria mongolă: o retragere simulată. Anglosaxonii au înghiţit momeala, au ieşit din dispozitiv, urmărind cavalerii în retragere. Atacanţii au întors brusc frontul şi in noul asalt, au trecut printre apărătorii mai rarefiaţi.

Până seara armata aglo-saxonă a fost complet distrusă. Regele Harold a pierid, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai săi.

Legenda spune că aceşti doi fraţi, luînd în serios zvonurile despre jurământul regelui, l-ar fi sfătuit să nu participe la bătălie, sperjurul fiind condamnat atât de cutumă, cât şi de superstiţie. Temperamental, regele a refuzat.

Tot legenda spune că mama celr 3 fraţi, soţia ducelui Godwin, i-ar fi cerut lui William trupurile fiilor ei, pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Ducând ficţiunea (sau, poate, realitatea?) sperjurului comis de rege, la consecinţa logică, acesta i-ar fi înapoiat mamei lor trupurile celor doi fraţi ai regelui, refuzându-l pe cel al regelui sperjur.

William Bastardul, numit din momentul bătăliei de la Hastings, Wiliam (guilleme, în franceza vorbiă de normanzi) Cuceritorul a fost încoronat la Westminster Abbey în ziua de Crăciun a aceluaş an. Să amintim că celebra catedrală fusese construită de regele englez Edward Confesorul.

Pe locul bătăliei, în timp a fost construită o mică mânăstire (Battle Abbey şi un orăşel (Battle). Situsul face parte din comitatul actual East Sussex.

Bătălia de la Hastings e importalizată de o mare operă de artă medievală. Celebra tapiserie de la Bayeux. Cuprinzând scene de bătlie in broderie de lână colorată, pe pânză. Lungă de aproape 70 m. supravieţuirea ei (conservarea e un termen prea slab) timp de 9 secole e un miracol. În 2007 a fost înscrisă de UNESCO în Registrul Memorial al Lumii. Acum este expusă la un muzeu ad hoc la Bayeux. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tapiseria_de_la_Bayeux

dar excepţionala operă are şi ea legenda ei. În cartea Arde Parisul?, de dominique Lapierr şi Larry Collins (tradusă şi în româneşte) şi in filmul aferent, eponim (René Clement, 1966) apare o secvenţă: Feldmareşalul Hermann Goering, care, a şef al aviaţiei militare germane pierduse Bătălia Angliei, un maniac care adunase la castelul său Karinhall o grămadă de opere scumpe de artă, ar fi trimis la generalul Choltitz, comandantul regiunii parieizne, în timpul insurecţie Rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, doi militari SS cu ordinul să preia tapiseria din Muzeul Luvru. Care, după informaţiile Feldmareşalului, s-ar fi aflat acolo. Autorii cărţii, altfel extrem de minuţioasă şi ai filmului au luat de bună o informaţie greşită? Generalul german habar n-avea ce există în muzeul Luvru şi ce nu. Maniacul Feldmareşal putea fi informat greşit. Dar autorii celor două documente la îndemâna întregii lumi? Oricum, deşi în general veracitatea informaţiilor din Wikipedia are gradul ei de relativitate, versiunea despre locul celebrei tapiserii sună logic

De atunci Anglia n-a mai fost cucerită niciodată prin desant marin. Invincibla Armada s-a risipit, cu flota spaniolă, în 1588, Napoleon, pierzând bătălia navală de la Trafalgar, a fost nevoit să renunţe la debarcare, mărşăluind în 2005 de la boulogne su Mer pănâ la Ulm (preludiu timpuriu al bătăliei de la Austerlitz) iar Hitler şi-a retras şi el armata în 1940 (eşecul operaţiunii Leul de Mare), urmând ca Luftwaffe să piardă în următoarele luni bătălia aeriană a Angliei.

Cu bătălia de la hastings s-a sfârşit perioada anglo-saxonă a Angliei. Regele viking Canut nu crease o nobilime skandinavă). Au urmat aproape 2 secole în care nobilimea adusă de cuceritor a vorbit franceza, iar populaţia locală a continuat să vorbească saxona. În evoluţia ei, egleza su suferit unele influenţe.sigur că engleza elisabetană, a lui Shakespeare şi a Renaşterii, rămâne fermecătoare, dar chiar engleza contemporană, autoimpusă ca limbaj global, cu tot fondul lexical germanic, s-a distanţat mult faţă faţă de vechea saxonă.

Ca rege, William I, preocupat intens de interesele fiscale, a rămas în istorie prin Domesday Book, un recenământ al întregului avut individual, care a uluit populaţia. Opera, în fond, a unui negustor. La scara unei întregi ţări. Mică, e adevărat. Oarecum comparabilă operaţie consecutivă excomunicării lui Henry VIII Tudor şi întemeierea Bisericii Anglicane.

Dece l-am considerat pe ultimul rege viking drept personaj între două poveşti? În fond Normandul a fost mai important. Şi a lăsat urme mai adânci şi mai temeinice. Vikingul a avut o viaţă marcată de nenumărate victorii. Pe o arie foarte largă. Din Norvegia şi Danemarca până la Constantinopol. Singura sa înfrângere majoră i-a adus sfârşitul. Evit, pe cât posibil, să operez cu istoria contrafactuală. Dar sunt dator cu un episod quasilegendar. Regele saxon Harold II, în general dominat de firea-i vulcanică, a luat, spune legenda, o singură decizie înţeleaptă. La Stanford Bridge i-ar fi oferit lui Harald III o alternativă. Fie o ofertă materială bogată, pentru a se retrage cu cele 300 de corăbii, fie şapte coţi de teren, pentru mormânt. Iar vikingul ar fi ales prost.

Personajul schiţei de mai jos e întregime fictiv. Desigur, mare parte din trăsăturile lui au surse reale. Construcţia lui are dublu scop. În linii mari sugerează un paradox al epocii, urmaşii căreia au botezat-o, nu se ştie dece obsedantul deceniu. Ca să evite păcatul tezismului, care ar fi dus la ratare, văduvind texul de justificare, am adăugat elemente culese selectiv tot din rezervorul faptelor reale. Nici acestea fără skepsis. Sugerând că fiecare epocă are procentul ei de ratări. Atâta timp cât societatea nu ajunge să definească şi să operaţionaizeze un program educativ dedicat inerentului mic procent de elite native. Nu cred că anii 50 au neapărat monopolul absenţei unui atare program.

…

O profesoară de gimnaziu, dintr-un orăşel urmărea cu atenţie un elev care se detaşa natural din clasele unde preda. La un moment dat, inventă un exemplu al cărui scop era să exemplifice clasei preemineţa micului preadolescent. Puse o întrebare frontal clasei: în câte feluri e isoscel un triunghi echilateral. Era primul an de geometrie. Reacţia clasei – ternă şi pasivă. Elevul cu pricina ridică mâna şi explică, ilustrând răspunsul cu un echer. Care, evident, era dreptunghic ca toate echerele: în trei feluri. Şi roti echerul mai mult spre clasă decât spre profesoară, cumva ca şi cum ar fi intuit că întrebarea era ţintită către clasă şi profesoara doar s-ar fi servit de el pentru a contura o idee.

Peste un timp îi dădu elevului probleme scrise pe nişte foi de aritmetică. Elevul nu întrebă ce şi cum, le înapoie cu rezolvările în restul spaţiului paginilor. Nu-I cereau mare efort şi oricum se gândea la fotbal în timpul rezolvărilor. Deh, vremea iphonelor nu şi-o imagina nimeni la vremea aia.

Într-o seară cineva sună la uşa apartamentului de bloc. Era profesoara cu soţul ei. Directorul şcolii. Cam tembel, băiatului nu-I trecu prin tărtăcuţă gestul elementar de politeţe de a-I invita să intre. Cineva din casă ieşi, după o vreme, să vadă cine-i. îl admonestră pe băiat, ceru scuze oaspeţilor şi întrebă dacă băiatul făcuse o boacănă. Profesoara arătă adultului o revistă subţire, de care nimeni din mediul respectiv nu auzise, care avea titlul Gazeta Matematică. Udeva într-un cotlon, într-un chenar, o listă de nume, sub titlul rezolvitori. Între nume, cel al băiatului. Adultul făcu ochii mari. Băiatul exclamă cu naivitate: a, de asta îmi tot dădeaţi foile alea cu probleme.

Pentru un orăsel de provincie era un mic eveniment.

Cam în acelaşi timp elevul încasă primul şi ultimul 4 din cariera de elev. Nu învăţase nimic despre Napoleon al III-lea. Profesorul de istorie îl vâna demult. Fusese ironizat în târguşor de intelectualitatea locală când se răspândise că un elev îl poreclise Ion Vodă cel Cumplit.

Când elevul termină clasa a şaptea, cu care ceea ce s-a numit odată şi se va mai numi peste vremuri gimnaziu încheia un titlu, se află că în acelaşi local se va înfiinţa în orăşel un liceu, începând cu toamna următoare. Mă rog, în termenii de atunci se numea Şcoală Medie Mixtă. Admiterea se baza pe 4 probe: Limba Română, Matematică, scris şi oral.

Elevul nostru era, fără a se sinchisi, una din speranţele şcolii. Ceea ce nu-l împiedică să ia 4 la… matematică scris. Cu alţi 3 de 10, încasaţi din mers, nu-şi făcu probleme. Când se văzu pe lista admişilor, făcu un gest ce imita vedeta echilei de fotbal locale. Cu pumnul în sus. Găsca lui îl auzi exclamând: A mea e vacanţa, mă înscriu la pitici. Pitici însemna echipa de copii sub 14 ani.

Direcorul noului liceu fu numit, firesc, cel ce îndeplinise funcţia Şcolii elementare, cum se numea atunci gimnaziul. Toată vara, soţia lui, profesoara de matematică (ce nu va mai preda la clasele VIII-XI), străină de fotbal rămase supărată, de fapt cătrănită, pe băiat.

Abia după zeci de ani află fostul elev, demult adult, adevărata istorie a admiterii sale în liceu. Chfla surprinzătoare de la teza de matematică (ceunoscută cu instinctiv fair play la vrmea cuvenită, rezultat al copierii greşite de pe tablă a subiectului, acoperită de restul notelor, nu influenţase cu nimic decizia. Cum nici media generală n-avusese nici o legătură cu aceasta.

Decizia de a înfiinţa un liceu în orăşel  fusese luată mai mult de organele locale decât de minister. Aşadar comisia de validare a admişilor fusese prezidată de unul din secretarii Comitetului de Partid nu la nivel orăşenesc, ci la nivelul Minei locale. N-are importanţă dacă era Primul secretar sau cel cu propaganda.

Iar când veni rândul numelui elevului nostru decizia fusese Ăsta nu. Politrucul decident avea în cap informaţia că tatăl lui ar fi fost ofiţer de jandarmi în trecutul regim. Directorul – pe care-l reîntâlnim – se înfurie. Batu cu pumnul în masăşi exclamă: Tovarăşe, daca elevul ăsta nu intră, eu nu fac liceu în oraş.

Comisia luă o pauză. A doua zi, directorul veni înarmat cu exemplarul ştiut din Gazeta matematică. Tovarăşe, nu numai în oraş, în tot raionul nu mai există un alt elev al cărui nume e scris aici. Tovarăşe director, fii atent cum vorbeşti. Partidul nu admite promovarea cadrelor cu origini nesănătoare!

Acum oricât ar fi cititorii de străini de comandamentele epocii, oricui îi e clar că Directorul n-avea nici o putere in faţa Partidului. Dar tovarăşii erau aşa de uluiţi întâlnind rezistenţa cuiva, încât politrucul îşi închipui că Directorul are spate, peste nivelul lui. Mai bodogăni, cedând strategic cu mare grijă să-şi păstreze faţa.

Directorul avea o revanşă de luat. Întreaga vară în care elevul admis la liceu îmbrăcă echipamentul echipei locale de pitici, isistă pe lângă părinţii acestuia să-Iidea o copie după brevetul decoraţiei primite de tatăl lui… pe frontul de vest. Cu alte cuvinte, fu ca-n bancul cu Radio Yerevan. Se non e vero…

Quelle mouch t’a piqué, povestaş nesăbuit să strângi amar de date care să-ţi susţină fabula? Simplu, dargi Doctori Watsoni. Ref;exul îmi fu declanşat de un amănunt care reclamă pătrarea tuturor proporţiilor. Personajul meu e neînsemnat, chiar de-I bazat pe sinteza unor date. Dar îl auzii, într-un interviu, pe Academicianul care-i Preşedintele Uniunii Scriitorilor, povestind că între altele nu puţine piedici întâlnite în aceeaşi epocă, fusese şi informaţia mincinoasă că tatăl său ar fi fost legionar. Mi-am amintit că în anii 90 minciuna asta a mai fost scoasă la suprafaţă.

Către finele lui 1993, când se auzea că Sergiu Nicolaescu face un film despre momentul 23 August 1944, am privit informaţia cu neîncredere. Văzusem destule filme ale regizorului, manifestările lui în evenimentele decembriste şi postdecembriste era proaspătă în mintea tuturor. Întâmplător am văzut câteva secvenţe. Lipsa de aşteptări se confirmase, cel puţin într-un detaliu. Personajul tânărului, pe atunci, rege Mihai, era prezentat fără personalitate, singura trăsătură de carater vizibilă îl făcea un fumător înrăit. Exact ce avea să-I reproşeze, cu ani mai târziu, bătrânul rege.

Am văzut filmul de foarte curând. În condiţii ultrafavorabile. În sensul că în aceeaşi zi după ce văzusem Horea, al lui Mircea Mureşan, cu regretatul Ovidiu iuliu Moldovan în rolul eroului de la Albac. Prima impresie, la suprafaţa lucrurilor, a tins să confirme unele reproşuri publice aduse filmului lui Sergiu Nicolaescu la vremea difuzării (premiera a avut loc pe 12 februarie 1994): o reconsiderare întrucâtva apologetică a mareşalului Ion Antonescu. Subliniată şi de interpretarea remarcabilă a actorului Ion Siminie, care-l interpretează în film, recompensat cu Menţiune Specială de către UCIN pentru rol.

Dar perspectiva timpului a lucrat în favoarea recepţiei. Am citit (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputul_adev%C4%83rului) reacţiile unor critici de film pe care nu-I pot ignora, dincolo de simpatii sau nonsimpatii punctuale. Vezi Tudoe Caranfil, Alex Leo Şerban şi nu-I pot contrazice. Ba chiar îi socot datori să mărturisească public despre limitele filmului. Cel mai secant şi concentrat tuşeu îi aparţine lui Angelo Mitchevici, căruia-I sunt punctual dator pentru un diagnostic onorant plasat pe pagina a IV-a a unei cărţi de cinema.

Odată ce am citat sursa ce include reacţiile criticii de film e superfluu să-mi comunic propriile impresii de spectator. Fără falsă modestie, majoritatea respectivelor impresii se suprapun reproşurilor criticilor citaţi, la care se adaugă reproşuri în general rezonante ale nu puţinelor persoane publice.

Rostul major al reflecţiilor de faţă e o încercare de a răspunde întrebării dacă filmul îşi are rostul în istoria recentă. Şi dacă da, în ce măsură.

Cu păcatele şi faptele sale bune, Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit inventat, dacă n-ar fi existat. Întâi de toate recunoaşterea meseriei de cascador, în România, i se datorează. Apoi, amănunt pe care IMDB.com nu-l notifică, a lucrat iniţial la studioul Alexsndu Sahia, fiind inginer la bază. A şi realizat câteva filme de gen, documentare. Ca regizor de film a debutat în 1966, cu Dacii. Când şi-a manifestat în premieră talentrul de a coordona mase mari de figuranţi, în secvenţe militare. A făcut cu osârdie – şi nu fără talent – filme comuniste, programatice, dar şi serialul difuzat în anul centenarului războiului de independenţă. Din materia primă a căruia a montat o serie (sic) de filme de lung metraj, intitulaă Pentru Patrie.În care n-a scăpat ocazia de a-l juca pe carol I (imposibil de utilizat, ca personaj, în 1977). De notat că scriitorul Paul Anghel, coscenaristul primului serial, a realizat ulterior romanul fluviu, în 10 episoade, Zăpezile de-acum un veac. Reeditat după 1990.

Şi-a atras colaboratori literari de elită: Eugen Barbu, alături de valori de gen cu cariere spectaculos oscilante – Vintilă Corbul (coscenarist la 4 din filmele de popularitate ale lui S.N. Coscenaristul la Oglinda e iarăşi un scriitor de anvergură în materie istorică: Ioan Grigorescu. Dar şi de acţiune. Filmul ringul e realizat după o nuvelă quasipoliţistă a scriitorului. Evident, coscenarizarea unui Ioan Grigorescu la Oglinda (titlu alternativ Ȋnceputul adevărului) e o anume garanţie istorică, dar mai ales un alibi istoric. Pentru generaţiile mai senecte, numele lui Ioan Grigorescu nu e lipsit de rezonanţă. dincolo de activitatea reportericească (lesne de identificat apelând la Wikipedia, ceea ce mă scuteşte de amănunte), un amănunt trăit pe viu, de care cred ca nu-si mai aduce aminte aproape nimeni: in seara/noaptea de 23/24 decembrie 1989 a comentat in extenso (iar publicul TV şiia bine a cui era vocea) comunicatul oficial al Frontului Salvării Naţionale. Conferindu-i cu abilitate substanţă.

Să mai adăugăm, în palmaresul lui S.N., un serial cinemtografic, bazat pe romanul Doi ani de vacanţă, al lui Jules Verne.

Personal consider că cel mai consistent film al lui Sergiu Nicolaesu este Capcana Mercenarilor (1981), aproape un film de autor, în care personajul pe care-l joacă diferă, ca structură, de eroii mai mult sau mai puţin schematici din panoplia sa interpretativă, iar filmul e coscenarizat alături de Liviu Gheorghiu.

Penchantul lui S.N. pentru interpretarea, ca actor, a personajelor de prim plan, de dovedeşte în Oglinda o decizie abilă. Orice personaj din istoriografia română ar fi fost ratat. Una e sa-l interpretezi pe principele Carol, oricum cu relief discutabil, în Pentru Patrie, dar cu Mareşalul Ion antonescu şi regele Mihai ar fi fost strict incompatibil. Şi-a ales pentru sine rolul unui general german: Johanness Friessner, comandantul Grupului de Armate Ukraina-Sud, gradul cel mai înalt dintre ofiţerii germani de pe front la momentul istoric. Personaj episodic, surpinzător de raţional. De altfel în realitate ofiţerul a fost destituit de Hitler la 22 decembrie 1944 şi s-a retras din Wehrmacht. Am oferit aceste amănunte pentru a ilustra abilitatea autodistribuirii regizorului cu personalitate accentuată.

Regizorul a afirmat expres că întregul său material filmat se bazează pe documente originale, inclusiv stenograme. Nu vă dece nu l-am crede. Când îţi asumi o atare misiune, n-ai cum proceda altfel, iar actul de la 23 august 1944 a fost reflectat în lumea întreagă. Convorbiri între Antonescu şi Hiter bazate pe stenograme ale întâlnirilor au apărut publicate în româneşte la începutul anilor 90. Deci înainte de elaborarea filmului. Cum se face, atunci, că personajul Hitler, aşa cum rezultă din declaraţiile publice ale unora din personaje, apare calm, raţional, aproape detaşat, când se ştie că după Stalingrad, maladia sa psihică se accentuase ireversibil? Inclusiv mărturiile publicate ale lui Albert Speer, omului său forte în domeniul tehnic îl arată aşa cum deja îl ştie toată lumea? Conturarea absurdă a personajului de film e un tur de forţă regizoral. Hitler apare, în film, exclusiv din mărturisirile mareşalului. L-a pus, atunvci, regizorul pe personajul său, care e eroul princeps al filmului, să-şi manipuleze interlocutorii? Inclusiv la propriul proces, al cărui final implacail fusese anticipat, lucid, de mareşal? Cu ce motivaţie? Nimeni nu i-a luat regizorului un interviu de adâncime, tot ce se cunoaşte despre film se află într-o marturisire filmată în care relatează amănuntele care cumpun pagina citată mai sus.

Am mai subliniat doza de schematism a personajelor filmului. O constantă relativă în filmografia lui S.N. există, însă, în film, un personaj secundar, dar deloc neimportant, care e subtil nuanţat: Iuliu Maniu. Pentru construcţia acestuia, regizorul mărturiseşte că s-a consultat cu Seniorul. Corneliu Coposu îi fusese secretar lui Maniu şi trăise evenimentele. Iar în perioada muncii la film fusese coleg de Parlament cu regizorul. Seniorul însuşi, ca personaj episodic, e jucat de actorul Cătălin Păduraru. Iar distribuirea în rolul lui Maniu a regretatului Ştefan Radof, inspirată.

E momentul să relevăm detalii cel puţin interesante. Cadre telegrafice, ordinul secundelor. O să lei iau în ordine aleatoare. La procesul mareşalului, un acuzator comunist (nici n-au existat altfel de acuzatori) îl interpelează pe mareşal a fi executat ordinul führerului de a participa la holocaust. Să nu uităm că, împotriva realităţii documentate, acuza e susţinută şi azi. Replica mareşalului e seacă: n-am prigonit nici un singur evreu. Fără contraargumente. Ori, în anii regimului altfel odios, cel puţin 5 vase cu evrei la bord au plecat de la Constanţa, cu ştirea mareşalului, în teritoriul care se afla încă sub madat britanic. Iar relaţiile sale cu Fielderman, liderul Federaţulor Comunităţilor evreieşti şi cu Rabinul şef Alexndru Şafran eu fost cordiale, fără bătaie de tobă. Însă aceste două personaje au fost forţate de lideri coreligionari sosiţi cu Armata Roşie să emigreze. În Elveţia, unul dintre ei. Ne punem întrebarea dacă regizorul cunoştea faptele cu ocazia muncii la film. Tăietura de montaj a replicii acuzatului sugerează că da. Căci maşinăria procesului n-ar fi trecut peste replica acuzatului. Dar mai ales titlul primit de regina mamă (care apare în film în doar două cadre, spre final) Drept între popoare, în 1993, cu titlu postum. Yad Vashem e un martor de calibru.

Un amănunt straniu cu privire la distribuţie. Fişa IMDB.com a filmului e incompletă. Mulţi actori citaţi nu se precizează pe cine joacă. Aşa ceva n-am prea văzut în universala bază de date. Cum se face? Unica distribuţie quasicompletă e în pagina citată mai sus, din Wikipedia. Şi acolo există câteva nume de actori fără precizarea rolului. Dar personaje de detaliu minor. E.g. Dan Tufaru.

Unul din personajele din anturajul regelui, jucat de George Alexandru, cu rol nu tocmai anonim, văduvit de precizarea personajului în fişa IMDB.com, este baronul Mocsony-Styrcea, mareşalul palatului. Spectatorii care n-au altă informaţie decât websitul bazei de date pot urmări linia mare a filmului şi fără acest personaj. Dar… el figurează pe lista condamnaţilor în lotul Pătrăşcanu…

Dincolo de limitele reproşate pe merit filmului, atât de critici cât şi de peroane publice, iată că există mici detalii care e improbabil să fie rodul hazardului. Cu fiecare dintre ele, regizorul a dorit şi a reuşit să spună ceva, dincolo de linia istoriei cu I. detalii observabile de un procent, fără falsă modestie, minor.

Filmul are multe pagini de story. Dar are două coperţi. Care mărginesc un mesaj  de esenţă. Începe cu filmarea execuţiei lui antonescu şi se sfârşeşte cu uciderea lui Pătrăşcanu. Iar aici e încă un amănunt cutremurător. În film participantul important la evenimente, ca reprezentant cerut de Stalin al comuniştilor, e împuşcat în ceafă (metodă brevetată de NKVD la ordinele lui Stalin). Dar, cititnd (internetul e plin de date), despre procesul lui Pătrăscanu, victima de facto al lui Dej, acolo se relatează cu totul altceva. Execuţie cu pluton, în toată regula. I-am acordat regizorului creditul unei licenţe. La locui ei ca atare, în mesajul de fond al filmului. Când… iată ce apare: https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-murit-in-realitate-lucretiu-patrascanu-223211/

Acum, să reflectăm. Credibilitatea lui Pacepa de mai mult decât discutabilă. Dar faptul sinuciderii colonelului de securitate se poate cerceta. E foarte probabil ca ambii coscenarişti să fi cunoscut, această versiune din surse alternative ale secretului de partid. Că peste ani, în 2011, avea să apară un articol de presă bazat pe o  informaţie întâmplător non falsă a securistului transfug., e posibil. La urma urmei, cadrul final (în care împpuşcătura e atribuită NKVED-istului de import “Pantiuşa”) e un exemplu banal al proverbului latin Se non è vero  ebben trovatto.

Moartea, la Sighet, a lui Maniu şi gheorghe Brătianu e expediată. Char fără a aminti prezicerea mareşalului. Pe mine mă vor împuşca primul, al doilea pe Dumneavoastră. Trgizorul mizează pe memoria imediată a spectatorului. Dar Gheorghe bătianu are timp, înainte de a muri ca urmare a loviturilor gardianului torţionar, să murmure titlul operei sale majore: O enigmă şi un miracol Istoric –  poporul român. Sigur că nu putea apărea înainte de 1990, dar în 1988 apare Marea Nesară. Mă mirasem. Un semnal discret, de atenţie?

Un ultim amănunt. În scurta secvenţă În care lideii comunişti îl delegă pe preşedintele tribunalului cu misiunea de a pronunţa condamnarea la moarte a mareşalului, apar într-un cadru Ana Pauker. Cu o figură ştearsă, în totală opoziţie cu cunoscutul prtret al persoanei reale. O neglijenţă?

În ce context trebue plasat filmul? Pe de o parte în raport cu Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, care a cunoscut în scurt timp trei ediţii revăzute şi asăugite. 1979, 1984, 1989. Cu nu puţine amănunte inedite la vremea publicării, dar subtil trinutar epocii, de fapt un abil alibi. Pe de altă parte studiul istoricului Aurel Simion, Preliminaeii politico-diplomatice ale insurecţiei române (1979). Legenda lucrării spune că ar fi fost retrasă din librării la surt timp după publicare, dar acum e disponibilă în anticariate online. Despre conţinut, în lipsa lecturii, nu pot comenta. Dar termenul oficial, insurecţie sună consonant cu epoca.

Închei trecerea în revistă a contactului cu filmul cu un fragment din ceea ce s-a numit Tur personal în capitolul Memorialul victimelor comunismului şi al Rezistenţei din secţiunea destinaţii culturale a portalului cultural LiterNet.ro:

Am trecut de câteva ori prin faţa celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese şi pentru mine o enigmă. Am făcut în aşa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă aşez pe patul lui auster. N-am văzut nici o împietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu şi Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârşitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că aţi fi interceptat telegrama aşteptată cu înfrigurare de mareşalul Ion Antonescu, prin care Stalin îşi dădea acordul pentru armistiţiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay şi care ne oferea condiţii mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Şi că aţi păstrat-o în buzunar, insistând totuşi ca Antonescu să fie cel care face armistiţiul. Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e şi prezumpţioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minţi şi nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe ţara manu militari, în conformitate cu armistiţiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliaţii vor mişca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susţinem a crede?

Prima carete primită în dar a fost Insula misterioasă. Aveam 7 ani şi abia în toamnă începeam şcoala. Învăţasem să citesc singur de la 5 ani, pe cărţ din casă şi o luam aiurea de la beţişoare pe caietele cu liniatura de învăţat scrisul de mână. Cumplit plictis.

Câţiva din aii urmori, am primit alte cărţ de Jues Verne, cu coperţi cartonate şi cu ilustraţii preluate din ediţiile Hetzel. Dar habar n-aveam că autorul ce devenise tutelar scrisese şi despre locurile mele natale. De primele traduceri româneşi – Vicor Onişor, 1897, Ion Pas, 1929 – n-aveam cum să aud. Când a apărut prima traducere postbelică – Vladimir Colin, 1967, epoca Jules Verne trecuse, pentru cititorul care devenisem. Impresia fusese amestecată şi mai degrabă negativă, determinată de stranietatea unor toponime şi patronime. Romanul, terminat în 1889 şi publicat în 1892 viza o Tramsilvanie cam primitivă. Şi mai ales romanul era lipsit de datele istorico-geografice din primele volume citite în copilărie.

Tansilvania, încă ami săracă în detalii, dar mai ales privită unilateral, avea să devină un spaţiu secundar, în Mathias Sandorf, 1885. Deci mai devreme decât Castelul din Carpaţi. Traducerile postbelice, în număr de 5, toate semnate de Ovidiu Drimba. Primele 3, produse de editura tineretului, în 1957, 1959 şi 1961. Nu mai ştiu pe care am avut-o, cu copertă de carton subţire. Oricum citită înainte de Castelul din Carpaţi. Oricum atenţia-mi fusese atrasă de similitudinea generală a intrigii, preluată din Contele de Monte Cristo, romanul lui Dumas Père, căruia-I fusese dedicat postum romanul.

Indiferent care va fi fost ediţia cumpărată şi citită, trebuie să fi fost înainte de părăsirea orăşelului natal. Mediul acestuia, depresiunea intramontană a Văii Jiurilor, avea să fie mai târziu, la data precizată mai sus, în Castelul din Carpaţi.

Eroul central al acestui cel de-al doilea roman discutat, era maghiar. Ceea ce era relativ important pentru adolescentul care copilărise în mediul precizat mai sus. Un grup de 4 români tăifăsuibd vorbeau româna. Desigur, cu accent ardelenesc. Dacă celor 4 li se adăuga un ungur, altfel şogor, limba de conversaţie devenea maghiara. Sigur că fenomenul nu atingea lumea generaţiei mele. Jocurile acesteia, în anii 50, adunau români, maghiari, saşi, şvabi, ba şi câte un italian şi un sârb. Vorbeam cu toţii româneşte, mai mult sau mai puţin corect, dar fluent. Nu la fel se întâmpla cu cele două generaţii de adulţi. O parte din maghiari vorbea româneşte (cu specificul vizibil, încurcând genurile), altă parterefuzau. Iată dece la apariţia in grup al celui de-al cincilea, cei 4 români treceau reflex la maghiară.

Bunica mea maternă – partenerul meu de conversaţii fanteziste cărora grupul meu de joacă le făcea greu faţă – a trăit 38 de ani din cei 80 în Valea Jiului şi n-a scos o vorbă ungureşte. N-o cumpăra nimeni, înţelegea tot. întrebată repetiv de prietenelei ei maghiare dece nu vorbeşte dacă tot înţelege, răspundea blând: o să vorbesc atunci când ultimul ungur n-o să mai refuze să vorbească româneşte.

Născută într-un sat de munte, la 2 Km de fosta graniţă imperială – dincolo de care primele sate erau maghiare – e înmormântată în acelaşi sat. de către urmaşi.

Jules Verne a descris obiectiv majoritatea personajelor de diferite neamuri. Ce-i drept, unele la modul oscilant. În special personajele sale anglosaxone s-au bucurat de atitudini schimbătoare de-a lungul zecilor de romane. De la plus la minus. Cu ochii de mult mai târziu, i-am decantat o admiraţie pentru maghiari în romanul citat. Pe care prima lectură nu-mi clarificase nuanţe dincolo de schema Monte Cristo.

Ba chiar nu mă surprinsese absenţa, logică în raport cu schema romanescă, a elementului românesc în Transilvania.

Din 1885 până în 1889 trecuseră doar 4 ani. Pobabil cunoştiinţele scriitorului despre români se bazaseră pe geografia lui Elisée Reclus (care-I fusese prieten) şi pe însemnările de călătorie ale lui auguste Gérando. La care s-ar fi putut adăuga o presupusă călătorie începând de la Homorod, în compania unei localnice (cunoscută anterrior la Amiens). În acel presupus periplu ar fi trecut şi prin Valea Jiului, unde se petrece mare parte din acţiunea romanului. Scriitorul a preluat o zicală atribuită folclorului romănesc, probabil de la Elisée Reclus: Românul nu piere!. În fragmentele descriptive asupra românilor, el citează cele 3 naţiuni care stăpâneau Transilvania: maghiari, saşi şi secui. În limbajul oficial, acestea au fost în vechime numite naţiuni recepte. Sigur, cunoştinţele istorice ale lui Jules Verne nu merg până la fi auzit de Unio trium Nationum (1437), poate nici geograful nu cunoştea documentul istoric, dar citarea acesto 3 naţiuni rămâne o umbră istorică.

Iată deci, două Transilvanii destul de diferite în două romane distanţate de 4 ani. Buna credinţă a scriitorului e în afară de orice dubiu. De altfel el vede într-un fel chinezii din imperiul celest în Claudius Bombarnac (1892) şi în altfel pe chinezii emigraţi în Statele Unite în secolul XIX, unde erau numiţi culi. Ambele imagini, distanţate social, fiind corecte fiecare in parte.

Dacă e loc pentru un mic regret punctual, e că Jules Verne n-a scris un roman al cărui erou să fi fost generalul american născut român, care a dirijat cumpărarea Alaskăi în favoarea Statelor Unite de la imperiul rus, în 167. Nu e vorba aici de sentimentul pentru un rommân, ci de o rezonanţă structurală. Biografia generalului dezvăluie un caracter asemănor cu nu puţini eroi ai scriitorului.

Un caz interesant de concretizare a celebrei maxime a lui Oscar Wilde.

11 septembrie 2001 a fst un eveniment de rezonanţă globală. În anul următor a fost produs un film original, compus din 11 segmente ale unor regizori din 11 ţări. Fiecare episod are 11 minute, 9 secunde şi un cadru. Filmul a fost premiat la festivalul de la Veneţia, în acelaşi an. https://en.wikipedia.org/wiki/11%E2%80%B209%E2%80%B301_September_11.

Astfel relaţia dintre faptul istoric şi reflectarea lui în artă merge în sensul firesc.

Dar iata cum în literatură apare apare un caz şi mai interesant, de relativă anticipare a faptului istoric în ficţiune. O catastrofă dramatică e descrisă în finalul unui roman şi dezvoltată pe larg la începutul celui următor.

Ambele romane fac parte din seria Saga Ryan a scriitorului american Tom Clancy, creatorul genului numit în mass media Techno thriller. În 1994 apare romanul Datorii de onoare, versiune românească l editura RAO, în 2000. Un război pe multiple planuri, militar şi economico-financiar, pe care Japonia îl declanşează asupra Statelor Unite. Coordonat de un miliardar japonez revanşard, care reuşeşte schimbarea guvernului. Dar Statele Unite au şi o problemă internă majoră. Vicepreşedintele, acuzat de culpe morale repetate, îşi dă demisia la cererea preşedintelui, pentru a evita scandalul public în condiţiile crizei externe pe parcurs de rezolvare. Preşedintele îl înlocuieşte în funcţie pe consilierul de securitate, Jack Ryan, personajul seriei de romane. Numirea e aprobată de Senat. Dar aprobarea de către Camera Reprezentanţilor nu mai apucă să se producă. Un avion al companiei KLM, condus e un pilot japonez, se prăbuşeşte voluntar pe Capitoliu, aflat în plină sesiune. Aproape întreaga putere constituţională americană e decapitată: ier preşedintele, guvernul, cu excepţia a doi miniştri, judecătorii Curţii Supreme, Senatul, directorul FBI. Pe baza aprobării de către senatul dispărut, proaspătul vicepreşedinte depune jurământul şi devine preşedinte.

Prima parte a romanului următor din serie, Ordine Prezidenţiale  (1996, versiune românească RAO 2005) relatează pe larg ceremonia funerară a perechii prezidenţiale decedate şi primii paşi ai noului preşedinte în reconstrucţia eşafodajului constituţional, în contextul adversităţii interne, dirijate de fostul vicepreşedinte, care nu-şi recunoaşte demisia şi a unui alt duşman extern. Cum subiectul articolului e tragedia decapitării puterii americane în urma folosirii ca armă a unui avion distrugător, nu voi dezvolta restul acţiunii romanului.

Similitudinea tragediei ca operă de ficţiune cu mecanismul celei care a determinat schimbarea radicală a politicii globale e tulburătoare. Dincolo de diferenţa de amănunt, paraelismul la nivel de linie generală, între ficţiune şi realitate cere un efort important de reflecţie.

Din capul locului mi se pare evident că nu există nici o legătură între ficţiune şi realiate. Cine urmăreşte întreaga serie Saga Ryan, chiar intreaga serie cu teme diferite antumă (până în 2013, când inventatorul genului Technothriller a decedat) şi postumă – romane scrise de alţi scriitori care au adoptat franciza, poate observa preemiienţa elementelor spectaculare în cele mai multe dintre romane. Alături de bogăţia informaţiilor tehnice şi dominata politică. De altfel, primele romane au devenit bibliografie obligatorie în Academiile cu substrat militar în Statele unite.

Poate că decapitarea simultană a aproape întregului eşalon al puterii e cel mai spectacular element de gen din întregul ansamblu. Dar nu singurul. Consider la fel de spectacular – şi spectaculos – plasarea unui spion CIA la nivelul politburoului URSS. Maxima ficţiune imaginabilă. Personajul liderului sovietic are întrucâtva ca sursă de inspiraţie pe Gorbaciov. Restul membrilor politburo sunt construcii adecvate intrigii. Că un şef al KGB – Yuri Andropov – a fost anterior lui Gorby, e o realiate fără conexiune în romanul respectiv, cardinalul de la Kremlin.

Dacă ideea de a folosi avioane de pasageri ca arme de distrugere a fost ideea lui Ossama Bin Laden sau a altui lider islamist, n-o să ştim niciodată. Că cineva din respectivii lideri o fi citit un roman apologetic american e extrem de puţin probabil, dar nu imposibil. Eventuala inspiraţie o putem exclude. Oricum scenariul terorist rămâne unicat până azi. Şi destul de probabil un unicat irepetabil.

Cu atât mai mult cu cât orice conexiune poate fi exclusă, similitudinea e mai înspăimâtoare.

Dar e, oare, unica similitudine scenaristică între romanele lui Tom Clancy & ceilalţi scriitori care au contribuit la ansamblu şi istoria reală?

Ar mai fi unul. Departe de gradul de similitudine exemplificat mai sus, dar unul logic. Cea mai mare eroare în materie de ficţiune politică din romanele Technothriller din seria Tom Clancy & alţii e, cu o singură excepţie, considerarea decăderii Rusiei de după desfiinţarea URSS, ca inamic definitiv ireversibil al Occidentului. Cum vedem că se întâmplă în noul secol şi mileniu. Tabloul politic global la nivel de ficţiune conţine elemente realiste. China şi Ianul rămân duşmani perpetui. Universul musulman de asemenea (a fri şi o prostie să scrii despre o prietenie a oricărui element islamist cu Statele Unite). India oscilează dar atrage atenţia. Dar Rusia cooperează mereu, de-a lungul romanelor de gen, cu personajele americane de vârf.

Şi iată unica excepţie. Al doilea roman din seria Op-center, Imaginea din oglindă (1995, versiune românească RAO, 1999). E singurul roman în care un lider politic îşi propune reinstaurarea Uniunii Sovietice. Mai mult, o armată condusă de un general cu acelaşi program, invadează… Ukraina. Mai mult, liderul campaniei de refacere a Uniunii sovietice se numeşte… Doghin. Iar colaborarea strânsă cu Mafi Rusească e una logică. Cum romanul a apărut la abia 4 ani după desfiinţarea URSS, iar liderul respectiv îl anticipează, caracterologic, pe Putin (la vremea aceea abia viceprimar la Sankt Petersburg) pare greu de înţeles lipsa de viziune pe termen lung a scriitorului. Sigur că tema romanului e alta, subliniată chiar de titlu, dar ideea fundamentală că Rusia are în AND (la figurat) dominaţia mondială i-a lipsit lui Tom Clancy. Tabloul său (respectat de ceilalţi scriitori conecşi) a ratat astfel o capodoperă sui generis a ficţiunii politice.  

Pe la începutul anilor 70 am descoperit, întâmplător, în premieră, genul political fiction. Romanele circulau exclusiv din mână- mână. Demult aveam obiceiul să ţin minte numele autorilor ale căror producţii atrăgeau prin ceva. Generaţie francofonă, atracţia era mărită de comoditatea lecturii. Comentând lecturile ocazionale, între amici, am diagnosticat genul ca basme moderne. Făceam deosebirea între aytactivitate şi nivelul literar mediocru. Autorul, Gerard de Viliers (a murit cu nu prea mulţi ani ani în urmă). Dece basme? Făt Frumos era colaborator extern la CIA, zmeul era agent KGB. Decorul se schimba cu fiecare episod. Mai ales în zone insolite. O acţiune de spionaj în Pago-Pago era mai atractivă decât una în Alaska. M-am dezumflat când, acţiunea petrecându-se în România, am fost aproape şocat văzând nivelul execrabil al documentării. Oare şi sierra Leone era la fel de aiurea cum era drescisă? Cu timpul am realizat că publicul ţintă al seriei era submediocru. Dar am continuat să consum marfa. Aşa ieftine, romanele erau o ferestruică spre lumea largă. Oricum eroul repetiviv era pitoresc. SAS. Son Altesse Serenisimme. În fond nici Dumas père, pe care-l savuram pe întrecute, nu era mai breaz. Ba chiar de la un moment dat mi-am dat seama că şi părintele lui SAS scria cu negri.

Ce-i drept, de la o vreme, de când aventurile prinţului austriac devenind la îndemână, le-am abandonat.

Obiceiul de-a respecta, mulţi ani inconştient, aforismul lui Blaga – literatura nu se citeşre, se reciteşre – a avut o ecepţie majoră. N-am recitit clasicii policierului. De fapt nici pe autorii moderni, de pildă pe John Le Carré. Dar pot reciti, când oboseala se poate trata cu destindere, ficţiunea politică modernă.

Sunt mai puţin de 20 de ani de când am descoperit un scriitor american care a scris numai political fiction: Tom Clancy. A debutat în 1984, cu Vânoarea lui Octombrie Roşu. Dincolo de intrigă, bazată pe suspense, tehnica narativă, păstrată ulterior în toate romanele, altfel deloc originală, folosită de mai toţi autorii romanelor de acţiune, împrumută montajul cinematografic. Acţiuni paralele, derulate în secvenţe/fragmente de câteva pagini, ceea ce conferă dinamism construcţiei. Dar marca de identitate e o neobişnuită cunoaştere a culturii militare. Dacă un astfel de scris e familiar unui public relativ restrâns, al profesioniştilor, scriitorul a scos de la început în afara mediului definit de complexul militaro-industrial, efectul major, care i-a asigurat succesul. Marele public se trezeşte mai informat asupra unui mediu care devenise oarecum impopular, mai ales în urma războiului din Vietnam.

Am folosit, pentru a plasa genul promovat de Tom Clancy în spaţiul literaturii americane populare termenul generic political fiction. Dar mass media americană foloseşte un termen mai precis şi, dece să nu recunoaştem, destul de exact: techno-thriller. Atribuind scriitorului invenţia acestei categorii de produse literare de consum. Păstrând proporţiile, formula creată de Tom Clancy ar fi înrudită, de departe, cu seria cinematografică Rambo. De altfel, 4 din primele romane au fost ecranizate cu destul succes. Un al cincilea, produs în anul următor decesului scriitorului, foloseşte schema deja tradiţională şi personajul generic Jack Ryan. Dar diferenţa esenţială, în favoarea seriei lansate de Tom Clancy, e tocmai densitatea de noţiuni miltare. Seria Rambo, oricum spectaculară, e de duzină.

E greu de apreciat care ar fi fost destinul genului lansat de Tom Clancy fără un amănunt care oriicum i-a netezit calea. Romanul de debut, apărut în perioada de vârf a războiului rece, ar fi avut oricum succes în USA şi, posibil, în lumea occidentală. Punctual, cea mai mare parte a romanelor, dacă nu toate, au fost traduse în franceză. Nu am date concrete, dar e de presupus că n-a fost singura limbă occidentală în care romanele s-au tradus.

Invenţia care justifică termenul techno-thriller i-ar fi accentuat succesul. Dar nu ştim care ar fi fost destinul pe termen lung al genului. S-a întâmplat ca Ronald Reagan, un preşedinte cowboy, să citească romanul. A fost impresionat. Se suprapunea, politic, pe mentalitatea lui. Densitatea de termeni miltari a adăugat la accentuarea impresiei. Legenda spune ca ar fi şi comentat în mediul intim. Ba chiar că ar fi afirmat, în respectivul mediu, că ar mai citi şi alte cărţi de gen. Se non e vero, ebben trovato. În statele unite, cererea pieţii are ponderea ei. Tot fără a poseda tate, exemplific cu cazul Isaac asimov. Editura Doubleday, cu care ajunsese să colaboreze, i-a cerut scriitorului, pe baza studiului de piaţă, să continue, în anii 80, saga Fundaţia, scrisă iniţial la începutul anilor 40. Nu trebuie să înţelegem legenda impresiei lui Ragan mot-à-mot. Pur şi simplu scriitorul a nimerit un context favorabil în epoca Reagan. Fapt e că următoarele 2 romane l-au mai prins pe acesta preşedinte: Jocuri patriotice – 1987 (ecranizat în 1992, cu Harrison Ford ca Jack Ryan) şi mai ales Cardinalul de la Kremlin – 1988.

Despre acest roman am mai scris, cum am mai scris în general despre Tom Clancy. Cele de mai sus joacă, acum, un soi de introducere în context. Ajung curând şi la subiect.

Scriind despre câteva romane româneşti am introdus o formulă cu rol de figură de stil: cititorul neozeelandez. Sursele unor personaje din respectivele romane îmi erau lesne de identificat. Evident, nu numai mie. Categoria de cititori care-şi dădeau seama care era sursa personajului P, lectura producea un spor de amuzament. Dar cititorul meu neozeelandez, presupunând că citea în româneşte, lua totul ca ficţiune. M-am întrebat dacă în literatura altor neamuri efectul funcţionează. Dece nu? În logică inversă, cititorul român al romanelor din Saga Ryan, exemplu luat în principiu la întâmplare, se poate situa în ipostaza cititorului neozeelandez. eventuale elemente caracterologice ale unor personaje din saga Ryan ar putea avea una sau mai multe surse. Inaccesibile, în lipsa cunoaşterii realităţii americane. Că nici citiorul american, antrenat de dinamica narativă, nu se gândeşte la aşa ceva e evident, dar lipsit de importanţă.

Ei, bine, cred că am găsit un asemenea personaj. În romanul Ţintă marcată (Locked On, 2011) apare un personaj secundar Paul Laska. Născut în Praga, participând la mişcarea din 1968, susţinându-l pe Alexsnder Dubcek, arestat şi anchetat de un agent KGB şi-a trădat colegii şi a reuşit să emigreze în Statele Unite anul următor. Unde, afirmat în mediul bancar, devine miliardar. Consecvent oscilaţiilor, susţine activ mişcarea progresistă şi stânga globală. În campania electorală ce se derulează, îl susţine pe preşedintele în exerciţiu Edward Kealty, dar mai ales cu intenţia de a-l distruge pe Jack Ryan, contracandidatul său.

Cu cine seamănă Paul Laska? Cu George Soros. Născut la Budapesta, în loc de Praga, susţinător fervent al globalismului progresist, la fel de apolitic în esenţă. Unul din cei mai mai eficienţi finanţişti. E adevărat că e adversar al Statelor Unite indiferent de culoarea oricărei administraţii, pe când Jack Ryan, personajul de ficţiune, după o viaţă în Intelligence şi detestând în fons lumea politică, se văzuse obligat să candideze din partea Partidului Republican. Amănunt asupra căruia romancierul a judecat logic, galeria de personaje din jurul lui Rayn Sr., prezente progresiv în mai multe romane din serie, au o structură implicit conservatoare. Probabil e unul din motivele care l-au atras pe Ronnie Reagan la lectura romanului de debut. Deşi în acel roman nu apare nici cea mai firavă referire la dimensiunea politică internă a personajelor. Nici măcar nu se ştie de pe ce parte a ajuns la Casa Albă preşedintele din acel roman.

Bref, dacă Jack Ryan Sr candidează în Ţintă marcată din partea republicanilor e un amănunt de conjunctură, gestul romancierului dovedeşte o consecvenţă intuitivă pe termen lung.

Bun, dar oare similitudinea dintre personajul de ficţiune Laska şi (prea) realul soros nu e forţată? Mulţi dintre cititorii acestui artcol ar spune că da. În fond miliardarii americani au o pronunţată propensiune pentru globalismul progresist. Dar… miliardarii din generaţi actuală sunt prea tineri pentru a da un model, iar generaţia seculară nu provine din Europa de Est. rothschilzii provin din Frankfurt.

Apropierea modelelor de, oare, deliberată? Personal nu cred. Personajul Laska e unul de-a dreptul reuşit, dar autorul n-avea dece să fie intereat a-I fabrica o origine dincolo de Primăvara de la Praga. El e foarte bine definit de observaţia lapidară a unui personaj efemer: Laska a fost şi rămâne împotriva oricărei ţări în care trăieşte. Dar mai ales e că acest roman nu e scris sxclusiv de Tom clancy, ci în colaborare cu Mark Greaney. Acesta din urmă a scris şi câteva cărţi cu aceeaşi schemă după decesul lui Clancy.

Dincolo de cazul acestui personaj care, în epilogul care respectă regula de fier a oricărei poveşti americane – cu atât mai mult una de ficţiune politică – anume happy end-ul, e singurul care supravieţuieşte dintre băieţii răi, îmi vine în minte alt simptom al realităţii, deci şi al ficţiunii. Aparent fanatismul islamic n-are nimic comun cu globalismul progresist. afar ă de faptul că forţa celui de-al foilea se serveşte, nu odată, de aberaţia primului. Lectura acestui cel mai recent roman din saga Ryan începe să-mi schiţeze contutul unei intuiţii: ambele simptome sunt manifestări ale acelaşi maladii umane.

Într-un articol publicat ca prefaţă la un volum de proză, Horia Gârbea foloseşte ca argument într-un raţionament bazat pe cubul lui Rubik, faptul că pentru a colora o hartă sunt suficiente 4 culori. Faptul e adevărat. Pentru rigoare, mai trebuie adăugate 3 condiţii: primo, harta trebuie să fie pe o suprafaţă euclidiană; secundo, ţările trebuie să fie conexe (dintr-o singură bucată, fără exclave; terzio, vârfurile (punctele) unde se întâlnesc mai multe ţări nu se consideră graniţă [1]. Scriitorul a provocat pe autorul respectivului volum să scrie o povestire care să aibă la bază acest fapt matematic. Autorul a reflectat şi a ajuns la concluzia că e preferabilă o istorie, oricât de succintă, a acestui fapt, incluv demontrarea lui, unei ficţiuni, oricât de atrăgătoare, care ar fi pierdut inerent dimensiunea documentară a faptului. Mai ales deoarece această istorie datează de mai bine de un secol şi jumătate.

În 1852, un geograf din Edinburg l-a informat pe mai tânărul său prieten, Francis Guthrie, student la matematică, că poate folosi cel mult 4 culori pentru a desena o hartă împărţită în regiuni, astfel ca două regiuni cu o graniţă comună să nu aibă aceeaşi culoare. Geograful susţinea că procedeul e folosit îb profesia sa, datorită economicităţii. Studentul matematician a sesizat aspectul matematic al procedeului, a încercat să-l demonstreze, fără succes. A fost prima menţionare în istoria matematicii a proprietăţii. [2]

La scurt timp, profesorul londonez de matematică August De Morgan încercat, tot fără succes, o demonstrare. Problema a ajuns de interes public şi matematicianul A. Cayley a propus-o Societăţii Matematice din Londra. În aşteptarea unei demonstraţii, conjectură a fost denumită teoremă, termen folosit şi azi. Apoi, avocatul A. B. Kempe a publicat în 1879, un articol în care afirmă a fi demontrat teorema. În 1890 Percyy J. Heawood demontrează, printr-un contraexemplu din teoria grafurilor, pe care algoritmul lui Kempe nu se poate aplica, eroarea demonstraţiei lui Kempe.

Demonstraţia a fost, în sfârşit, făcută abia în 1976, de doi americani: K. Appel şi W. Haken. Aceştia au utilizat în înşiruirea de algoritmi, un calculator programabil. Astfel, Teorema celor patru culori de prima teoremă din istoria matematicii demonstrată cu ajutorul calculatorului. [3]. Validitatea demonstraţiei e contestată, deoarece nu poate fi verificată decât tot prin rularea unui program pe alt calculator. Existând posibilitatea, oricât de rară, a apariţiei unei erori viitoare în respectivul program verificator [4]

Am cunoscut, cu destui ani în urmă, un student la matematică, de fapt absolvent, care-şi alesese ca subiect l lucrării de licenţă Teorema celor patru culori. Am avut şi ocazia să citesc, ulterior absolvirii studentului, acea lucrare. Trebue să mărturisesc că, dacă partea matematică n-avea ce căuta în acest articol, care trebuie să se rezume la esenţial, partea istorică este cu foarte mult mai amănunţită decât textul meu.

Nota bene: [1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Teorema_celor_patru_culori

[2] https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/Teorema_celor_4_culori

[3] https://www.academia.edu/13920260/TEOREMA_CELOR_4_CULORI_TEOREMA_CELOR_4_CULORI_DE_LA_ISTORIE_LA_DE_LA_ISTORIE_LA_MATEMATIC_MATEMATIC_%C4%82_%C4%82

]4] https://teoremacelorpatruculori.blogspot.com/

În aşteptarea unei cărţi promise, amân alte subiecte de fond, pentru încă un intermezzo. Mă gândeam la un soi de glumă, o cronică a unei cărţi proprii. Am renunţat. Era prea de tot. est modus in rebus. Dar am rămas oarecum în zonă. Voi povesti despre relaţia mea cu personajele feminine ale filmelor analizate în acea carte. Care carte se intitulează Ȋn căutarea poveştii bis. Editura Şcoala ardeleană, 2016. Semnificaţia titlului e transparentă pentru cinefili şi nu-I voi ofensa explicitând-o pentru cititori non cinefili.

Articolul se adresează, prin definiţie, celor care au citit cartea. Este, însă, inteligibil şi fără această precondiţie. Cititorii care au interes mai accentuat în cinema, şi cartea îî face curioşi pe neve, îmi pot scrie. Adresa mea e în profilul FB.

Aşadar: Primul film este Le toubib. Pierre Granier-Deferre, 1979. Personajul se numeşte Harmony, interpretat de Veronique Jeannot. Cronicar asumat, am încercat maximum de neutralitate. Acest personaj însă l-am privit cu ochii toubibului. Dacă se constată o anume doză de căldură, e cea a personajului jucat de Alain Delon.

Al doilea e The January Man, Pat O’Connor, 1989. Există două personaje feminine. Unul cu rol mai restrâns, jucat de Susan Sarandon. Cel principal e jucat de Mary Elisabeth Mastrantonio (lady Marian din Robin Hood prinţul hoţilor). Filmul fiind un policier, l-am tratat neutru.

Al treilea nici nu are personaje feminine. Hunt for Red Oktober, John McTiernant, 1990 e ecranizarea romanului de debut al lui Tom Clancy (apreciat de Ronald Reagan, ceea ce a contribuit la succesul scriitorului în dezvoltarea personajului său generic)

În schimb al patrulea film are din plin. Sunt  subliniae limitele a două filmedupă Nabokov. Ambele intitulate firesc Lolita. Stanley Kubrik, 1962 şi Adrian Lyne, 1996. Diferenţa de notorietate – şi calitate – a regizorilor nu prea diferenţiază calitatea filmelor. Personajul e jucat în filmul lui Kubrick de Sue Lion (care avea să exlodeze peste 2 ani în Noaptea igoanei). Aici modestă. Mie nu mi-a spus nimic. În al doilea film e jucat de Dominique Swain, mai degrabă potrivită pentru a juca starlede de mâna a doua. Nimic vibrant. Afară de Jeremy Irons, care se zbate ca peştele pe uscat în al doilea film în rolul lui Humbert. Dece oare m-am apucat de subiectul ăsta? Totuşi Melanie Griffith în rolul secundar al mamei adolescentei, convinge.

Secetă în materie şi în RKO 281, Benjamin Ross 1999, povestea nu foarte entuziasmandă, dar pasabilă, a dramei stârnite de spectacolul radiofonic a lui Orson Welles tânăr după romanul oarecum SciFi al lui H. G. Wlls.

Urmează Căpitanul Jack, Robert Young, 1999. 4 personaje femnine. Două senecte, participante la expediţia eroului, o funcţionară portuară (Gemma Jones) care-l simpatizează pe erou şi-l ajută discret şi ciudata tânără Tess, activistă de mediu (Sadie Frost, a doua pe generic), punct focal al interacţiunilor mai mult sau mai puţin conflictuale între personaje. Distribuirea unei actriţe atrăgătoare în acesr rol nodal e o justă alegere a regiei.

Dogma, Kevin Smith, 1999 are 3 personaje feminine. Cel episodic nu merită atenţie. Protagoonista e Linda Fiorentino, perfect adecvată personajului, deşi fusese soluţia regizorală oarecum de rezervă, numai deoarece cântăreaţa canadiană Alanis Morisette nu era disponibilă la vremea filmărilor. Aceasta din urmă apare totuşi în final, în rolul secundar al unui Dumnezeu feminin.

Articolul următor trece rapid în revistă câteva filme al căror erou shakespearianul dulce prinţ, pentru a se opri la originala producţie a lui Campbell Scott (2000) coregizor cu Eric simonson, al cărui scenariu adaptează piesa slui shakespeare. La acea dată corectitudinea politică ieşise, graţie mai ales primului preşedinte Hippy, al cărui dublu mandat comai se termina, din mediul universitar, pentru a invada deocamdată America. Dar încă departe de extinderea transatlantică ultraagresivă actuală. Încât distribuţia multirasială (premieră în câmpul cine-teatral le linie de Hamlet), interesantă în sine, apare ca un experiment original. Cu valenţe expresive. Titlul articolului e cel al unui poem al lui Carl Sandburg.

Blair Brown oferă o Getrude credibilă temperamental. Dar cloul filmului e distribuirea LiseiGay Hamilton în rolul unei Ophelii mulatră, concepută nuanţatc a sclavă. Originalitatea distribuţiei merge la consecinţa logică. Laertes (Roger Guenveur Smith), ca frate al Opheliei, e un tip oacheş mediteranean, iar părintele lor, Polonius, un negru 100% (Roscoe Lee Browne), conceput cu humor ca portret de butler de casă mare. Sigur că atracţia delicat-sensibilă a Opheliei e în rezonanţă cu concepţia scenarist-regizorală.

Tandemul Snow dogs, Brian Levant, 2002 & Eight below, Frank Marshall, 2006, sre câte un personaj femin de fiecare. Ca personaje secundare. Ce altcev în filme despre câinii polari? Afară de episodia apariţie a mamei eroului, în primul film, Joanna Bacalso, al cărei personaj aduce doza sentimentală care colorează farmaceutic naraţiunea. În al doilea, un rol cu pondere asemănătoare face Wendy Crewson, ca pilot de elicopter. Fără ele, filmele ar fi rămas cam aceleaş.

The Devil and Daniel Webster oferă o altă originalitate. Nu neapărat premieră. Un diavol feminin. Jennifer Love Hewitt. Ca diavol, nu poate fi lipsit de ispită, iar actriţa, foarte tânără la momentul filmărilor, corespunde cerinţelor. O spun obiectiv. Altfel deloc genul meu.

Dar dece spun că un diavol feminin nu e o premieră? În 1973, Roger Vadim face un film intitulat Dacă Don Juan ar fi fost femeie, cu soţia de atunci, sex simbolul Brigitte Bardot. Filmul are subtile nuanţe de horror. Unicat în cariera actriţei, a cărei carieră bate spre comedie uşoară.

Sub titlul Lecturi cinematografice, o trecere în revistă a unor filme şi seriale pornind de la romanul Mândrie şi prejudecată, de Jane Austen. Clasicul roman e plin de personaje feminine. În jurulcelor 5 fiice ale familiei Bennet, orbitează destule altele. Nu le voi comenta pe toate. S-ar dilua mesajul articolului.  

În ecranizarea canonică, din 1940, Greer Carson, în Elisabeth Bennet îi dă replica lui sir Laurence Olivier. Cum n-am văzut filmul nu am bază să sesizez echilbrul prestaţiilor. N-am văzut nici ecranizarea din 1980.  În paranteză, precizarea că nu fac deosebire, aici, între lung meetraj şi miniserial. Le iau la pachet. In continuarea parantezei, amintesc unul din marile gafuri ale cinematografiei. Când se discuta de ecranizarea clebrului roman al Dnei Margaret Mitchel (acum probabil la doi paşi de prohibiire, cu absurda acuză de incorectitudine politică), romanciera îl vedea în rolul Rhet Butler pe… Groucho Marx! Dece amintesc? Cred că din ecranizările mai mult sau mai puţin contemporane, dacă nu cumva din toate, Jane Austen ar fi optat, virtual, pentru ediţia din 1995. Americana Jennifer Ehle e, ca facies şi joc, mai britanică şi mai de epocă decât… dar să nu anticipăm. Şi beneficiază şi de un partener pe măsură de genialul actor Colin Firth. Un Mr Darcy izvorât direct din paginile romanului.

Am mai spus-o – şi, vorba de efect culeasă din armată (peste 5 zile vine jubileul începerii acesteia), dacă n-am spus-o o repet (sic), din momentul în care m-am trezit cinefil, văd filmele cu dublă privire. Frust-instictuală şi analitic-obiectivantă. Cu rare excepţii. Cele de mai sus sunt rezultatul privirii obiectivante.

Dar… e momentul să mărturisesc, rostl şi motivul alegereii acestui subiect e privirea cu care văd actriţa din cel mai recent film bazat pe romanul citat. Scriind, la vremea sa, în cartea din care culeg acum fişele filmelor, mă întrebam cum va fi reuşit incredibil de atragătoarea Keira Knightley să redea inteligenţa personajului considerat unanim ca deşteqapta familiei. Prea frumoasă ca şa poată fi bănuită de inteligenţă, risc să provoc contraziceri vehemente din zona feministă. Ei, bine, à mon avis reuşeşte. Cu rafinament. Şi-l atrage abil în joc şi pe partener. Matthew Macfayden, ca Mr Darcy poate nu e laurence Olivier, nici Colin Firth, dar devine electrizat în secvenţele alături de parteneră.

Dar, ca actriţă, Chira Chiralina noastră (sic), cum o numea un prieten şugubăţ, dă examenul de diplomă în dialogul de calibru cu Donald Sutherland, actor de anvrgură, capabil de exprimare într-un registru pe 2-3 octave. Acuma sigur că o secvenţă cu dialog emoţional tată-fiică, mai ales plasată în final, e o garanţie scenaristică.

Master I Margarita. Serialul monumental al lui Vladimir Bortko. Personajul iubitei Maestrului e epocal. De la scriitor cetire. Conceput regizoral cu asupra de măsură şi interpretat… pe măsură de Anna Kovalchuk. Personajele feminine episodice, subreta nostimă a Margaretei şi coechipiera lui Woland, Hella (pronunţia rusească de Gella).

Dacă subiectul artiicolului n-ar fi (fost) personajele feminine l-aş fi plasat în vânrf la mare distanţă de celelalte personaje – din sursa literară şi în serial – pe Woland.

The Lake House, Alejandro Agresti, 2006. Un cuplu de actori care au mai jucat împreună. Personajul feminin e jucat de Sandra Bullock. Care nu seamănă cu ea însăşi în oricare două imagini diferite. De la urâţică, la seducătoare. Aici personajul e e medic, iar ficţiunea filmului – cei doi protagnişti dialoghează, dar sunt separaţi de 2 ani în timp – metaforă a conflictului între atracţia mutuală descoperită spontan şi zidul incomunicabilităţii.

Vantage point, Peter Travis, 2008. Thriller cu o constructie originală. Spectatorului i se oferă, în segmente progresive, fiecare adăugând câteva cadre care continuă relatarea precedentei, fiecare iustrând viziunea altui personaj. Puţine personaje feminine, articulate în puncte focale ale intrigii.

Sigourney Weaver e realizatoarea unui post TV care acoperă evenimentul global, mereu egală cu ea însăşi, obişnuită cu redarea tensiunii momentelor acute ale acţiunilor. Humor paradoxal, actriţa israeliană Ayelet Zurer interpretează cu aplomb o teroristă probabil hispanică. În rol episodic retrâns (două secvenţe, a doua ilustrând moartea personajului) americanca de origine dominican-portoricană Zoe Saldana. În rol mai convenţional, să nu spun plat, oricum ultrascurt, mexicana Dolores Heredia. De fapt un singur rol principal, deţinut de Dennis Quaid.

Einstein and Eddington, Philip Martin 2008. Despre film am scris pe larg în cartee sursă, nu insist. Cele două personaje feminine, cu roluri secundare catalitice, sunt interpretate de Rebecca Hall – Winnie, sora lui Eddington şi Jodhy May – Elsa Einstein. Personaj episodic, Lucy Cohu – Mileva Einstein, prezentă conjuntural doar câteva cadre. Mai important personajul surorii astrofizicianului britanic. Rol ceva mai articulat în canavaua structurii logice a naraţiunii. De remarcat vaga asemănare somatică a celor două femei apropiate de cei doi savanţi. Rezultat probabil al abilităţii filmărilor. Jocul ambelor actriţe, remarcabil.

Le conceert, Radu Mihăileanu, 2009. Iarăşi nu reiau cronica extinsă din carte. Unul din motivele articolului, care e un soi de joacă, e invitaţia fără faasoane a lecturii. Melanie Laurent face un rol dublu. Principa, ca vilonistă ce interpreteză concertul de Ceakiovski şi rolul episodic al fostei violoniste moarte în Siberia, după distrugerea orchestrei Bolşoi în 1980. Cum violonista era fiica acesteia (ceea se dezvăluie abia în lunga secvenţă finală), distribuirea actriţei şi în acest minirol e logică.

Un personaj secundar deloc lipsit de importanţă e impresara protectoare a violonistei. Deducem că a crescut-o pe aceasta după exfiltrarea la limită din URSS. Interpreta, Miou Miou, valorifică foarte bine faciesul imobil şi expresiv al personajului. În rol secundar conjunctural, de mică întindere, Anna Kamenkova o interpreteză pe soţia dirijorului. Oricum rolurile majore sunt ale personajelor masculine.

Midnight in Paris, Woody Allen, 2011. Orice film de Woody Allen nu poate fi lippsit de personaj feminine. Rachel McAdams e logodnica eroului – de care se desparte în final. Kathy Bates e scritoarea consacrată ca critic din anii fantaşti 1920. Marion Cotilard e Adriana. Film cu o colecţie bogată în personaje, majoritatea episodice, prin forţa lucrurilor. Aş mai remaca-o pe Alison Pill, ca Zelda Fitzgerald, doar datorită personajului. Şi… n-o poţ ignora pe Carla Bruni, într-o scurtissimă apariţie, custode de muzeu parizian.

Noruvei no mori, Tran Anh Hung, 2010. Personajul principal e însăsi povestea. Cel secundar de maximă relevanţă e furtunoasa agitaţe a peisajului natural. O frază din cronică spune că pentru ochiul european, fetele japoneze de 20 de ani sunt interşanjabile. Exageram. Între Rinko Kikuchi – Naoko şi Kiko Mizuhara – Midori, nici vorbă de asemănare. Cum nu e loc de similitudine între personaje. Idem pentru toate personajele feminine şi actriţele care le construiesc. O altă eroare în cronică, titlul japonez e traducerea mot-à-mot a celor occidentale, francez sau anglo-american. Nu şiam la data cronicii pe blog, an inserat cronica în carte neglijent. Explicaţia îmi pare la îndemână. Citisem romanul în franceză cu mult înainte de vizionarea ecreanizării. Ambele mi-au declanşat fireasca reactie emoţională. Am acceptat rezenţa capitolului în carte tocmai pentru a admite ponderea emoţională. Care, în linii mari, n-a împietat, totuşi, asupra analizei.

Tematica articolului nu are nimic de-a face cu capitolul final al cărţii, un compendiu al filmelor despre WW II făcute după cărţi de gen traduse în română. Sunt, se va vedea la lectură ca sunt destule.

Vladimir Vladimirovici Putin a devenit subiectul unui număr crescând de cărţi. Care au atras atenţia unui număr crescând de cititori. Personal mi-am adjudecat câteva, despre care voi spune, mai jos, câteva cuvinte. În pagina ziarului pe care-l deschid zilnic, numărul cărţilor semnalate e mai mare. Până la întreruperea prezenţei la cele două târguri bucureştene de carte, Bookfest la începutul lui iunie şi gaudeamus, la finele lui noiembrie, datorată iniţial pandemiei, apoi insurmontabilelor dificultăţi de mers, am urmărit cele două evenimente de la deschiderea lor, în primii ani de după 90. Prin ambasadori, la ediţia actuală Bookfest, mi-am făcut o idee relativ relevantă asupra ofertei actuale. Numărul cărţilor care orbitează în jurul personajului Putin e încă mai mare. Iar prin anticariate – a căror ofertă o consult, fără a cumpăra, sunt şi mai multe.

Bref, noul ţar creşte în poziţia de focar orbtal în universul cărţii. Fie şi doar a celor în limba română. Aşadar, cele câteva pe care mi le-am adjudecat, la care le adaug pe cele pe care le-am citit, împrumutate ad hoc (stricto sensu), au un coeficient relativ de reprezentativitate.

Plasez pe primul plan două titluri relativ recente. Putin, obsesia imperiului şi Rusia, o ecuaţie complicată. Autor profesorul universitar Armand Goşu. Doctor în rusistică. Cu titlul aferent obţinut între 1995-1998 la Universitatea din Moscova. Acum predă istoria Rusiei la Universitatea din Bucureşti. A doua carte cunoaşte imediat o a doua ediţie revăzută şi adăugită. Ambele sunt produsul editurii Polirom.

Dacă adăugăm informaţiilor extrase din lectura celor două cărţi (nu sunt singurele sale opere publicate), pe cele difuzate direct în câteva dialoguri televizate, găsibile pe youtube, îl putem considera pe autor o sursă de prim rang în ce priveşte personajul Putin, cel care a devenit, progresiv, un focar gravitaţional major.

Profesorul A.G. nu e singurul portretist al lui V.V.P. dar e autorul celui mai veridic şi sintetic portret. Conform A.G. Putin e nu precocupat, ci obsedat de propriul loc nu major, ci esenţial în istorie. El se crede, nu doar se consideră urmaşul direct al liniei Alexandr Nevski, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Stalin. Evită să se refere la Ecaterina cea Mare. Oare nu consideră că aceasta a fost o conducătoare mai eficientă decât cei înşiraţi? Sau se jenează considerând-o mai puţin demnă decât marii lideri? Nu cred că are o problemă cu originea ei germană şi protestantă convertită. Dece? Deoarece e discutabil dacă ştie.

În articolul http://tilici.blog/dezbatere-online/ am putut identifica geopolitica lui Dughin. Nu e singura. Teoriile geopolitice ale intelighenţiei ruseşti sunt prezentate în lucrarea Geopolitica spaţiului exsovietic între hegemonia Rusiei şi structurile euro-atlantice, a dr. Oana Simion, editura ISPRI, 2013. Studiul profesionist, amănunţit, e deosebit de util în principiu. Din păcate ras în urmă cu 10 ani. Interval imens faţă de dinamica geopolitică globală. Din aceşti 10 ani, ultimele 15-16 luni (articolul e publicat aici pe 12 iunie 2023) au trecut de la declanşarea războiului Rusiei împotriva Ukrainei. Tabloul global s-a schimbat radical faţă de momentul publicării studiului exhaustiv citat, valabil la momentul publicării. Între timp, evident, teoria Eurasiei a lui Dughin a devenit quasioficială. Cum discursul public al lui Putin preia această teorie, investirea academicianului ca mentor al neoţarului capătă consistenţă.

Obsesia istorică a lui Putin e similară flagrant cu cea cunoscută românilor din anii 70-80. Nicolae Ceauşescu a fost singurul lider al sistemului colonial sovietic care o cultiva cu osârdie. Ascultându-l pe Putin şi cunoscând dramatic primitivismul mental al exliderului român, putem lesne să atribuim o mentalitate înrudită măruntului maior KGB cu funcţie în ex RDG.

Lansat nefericit de Boris Elţîn în ultimul său an de mandat, ca protecţie imunitară, un individ cu o atare mentalitate primitivă nu putea parveni, odată ajuns la puterea globală, decât crezându-se Alexandr Nevski.

Vedem aici o asemănare, oricum relativă, cu întâlnirea din 1919 dintre complexatul arhitect ratat austriac dramaturgul la fel de ratat Dietrich Eckart. Din care s-a născut funestul concept de fuehrer.  

Am spus Nevski, pentru rezonanţa istorică. Putin n-a lăsat să se înţeleagă că e urmaşul lui Stalin. Ci, indirect, că e un messia care poate duce mai departe opera lui Stalin. Abia în 2005, dedat cu instrumentele puterii, convoacă un congres al istoricilor, unde dă ukazul: tineretul nostru nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. Mai târziu, când era premier, în rocadele cu Dmitri Medvdev, a declarat, citat de France presse, şlefuindu-şi exprimarea: Uniunea Sovietica a fost “Marea Rusie”, iar destramarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut.

Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia şi apoi a atacat Occidentul. Katherine Belton. Versiune românească de Gabriel Tudor, Editura Litera, martie 2022.

Ediţia originală, apărută în 2021, e apreciată ca cea mai bună carte a anului de The Economist, Financial Times, New Statesman, The Telegraph, best seeler de către Sunday Times.

Cartea i-a enervat pe miliardarii ruşi, care au dat în judecată autoarea şi editura. https://spotmedia.ro/stiri/magazin-si-stiinta/oamenii-lui-putin-cartea-care-i-a-enervat-pe-miliardarii-rusi-acestia-au-dat-in-judecata-autoarea-si-editura

Autoarea este jurnalistă de investigatii şi fosta corespondenta la Moscova. Ea dezvaluie povestea nespusa despre cum Vladimir Putin si un mic grup de kaghebisti din jurul lui au ajuns la putere si si-au jefuit tara. Sapand pana in adancurile operatiunilor Kremlinului lui Putin, Belton acceseaza jucatori-cheie din interior pentru a dezvalui cum i-a inlocuit Putin pe afaceristii independenti ai epocii Eltin cu noua generatie de oligarhi loiali, care in schimb au distrus economia Rusiei si sistemul sau legal si au extins influenta Kremlinului in Statele Unite si in Europa. Rezultatul este o expunere teribila si lamuritoare despre revansa luata de KGB – o poveste care incepe in ceata prabusirii URSS, cand retelele de operativi au putut sifona miliarde de dolari din intreprinderile de stat si sa-si mute prada in Occident. Putin si aliatii lui si-au finalizat mai apoi planul, reafirmand puterea Rusiei in timp ce preluau controlul asupra economiei ruse, suprimand vocile independente si lansand operatiuni de influenta sub acoperire in strainatate.

Mergand de la Moscova la Londra si in Elvetia, apoi pana in Brighton Beach din Brooklyn si adunand o distributie de personaje colorate pe masura, Oamenii lui Putin este povestea completa a modului in care s-au sfarsit sperantele de construire a unei noi Rusii, cu consecinte dramatice pentru locuitorii ei si, din ce in ce mai mult, pentru intreaga lume.

Oamenii lui Putin va deveni cu siguranta relatarea cea mai importanta despre Putin si putinism. – Anne Applebaum, The Atlantic

Aceasta carte zguduitoare, imaculat documentata, este fara indoiala cel mai bun volum scris despre Putin, despre oamenii din jurul lui si poate chiar despre Rusia contemporana insasi, in ultimele trei decenii. – Peter Frankopan, The Financial Times

Cartea lui Catherine Belton are un ritm alert, este documentata cu minutie si este plina de date necunoscute pana acum – sau cunoscute de mai putina lume… Este cel mai bun exemplu de carte scrisa de un jurnalist, cu ochi pentru o poveste bine condusa si personaje impresionante si din fericire ferita de teoretizari academice. Si ce povesti are de spus Belton… – Owen Matthews, Spectator

Luand urma banilor si scufundandu-se adanc in mlastina afacerilor necurate, Belton a recompus o imagine terifianta a unui regim criminalizat ale carui metode seamana mai mult cu ale mafiei decat cu ale unui stat. – Arkadi Ostrovski, The Sunday Times

Belton isi populeaza panoplia de companii-fantoma si de defenestrari fatale cu personaje captivante… Expune fara odihna un regim criminal care se revarsa dincolo de granitele sale. – Stephen Kotkin, Times Literary Supplement

Putin şi putinismul. Francoise Thom. Versiune românească de Adina arvatu, Humanitas, 2020.

Autoarea este stralucita elevă a lui Alain Besançon și fiica matematicianului René Thom, autorul teoriei catastrofelor, a fost de foarte tânără perfect pregatită pentru sovietologie. Agrégée de rusă, a cunoscut direct „socialismul real“, prin lungi stagii la Moscova (un an la universitate, trei ani la Editura MIR) și nenumărate călătorii în tot fostul imperiu. Françoise Thom s-a impus astfel printre autoritățile mondiale din domeniul studiilor ruse și sovietice, numărându-se, alături de mentorul ei, printre rarii occidentali care au înțeles misterele ascensiunii lui Gorbaciov și ale prăbușirii comunismului de stat. A predat în învățământul secundar, apoi la Université de Paris X – Nanterre, înainte de a-și începe cariera la Sorbona, unde se ocupă de istorie contemporană, cu accent pe istoria relațiilor internaționale și a războiului rece. A debutat cu o carte despre derivele sovietizante ale învățământului francez (L’ecole des barbares, Julliard, Paris, 1985, în colaborare cu Isabelle Stal). La langue de bois (Julliard, Paris, 1987) este o versiune prescurtată a tezei sale de doctorat, pregatită sub îndrumarea lui Alain Besançon. S-a impus cu Le moment Gorbatchev (Hachette/Pluriel, Paris, 1989; ediție adusă la zi, 1991), lucrare excepțional documentată și lipsită de iluzii (poate de aceea autoarea a fost concediată de criptocomunistul director al Institutului de Polemologie la care lucra). Alte scrieri: Les Fins du communisme (1994; trad. rom. 1996), Beria: Le Janus du Kremlin (2013), Géopolitique de la Russie (2016, în colaborare cu Jean‑Sylvestre Mongrenier).

Cartea cercetătoarei Oana Simion e un demers teoretic. Ultimele două sunt concrete. Cărţile profesorului Goşu nu sunt clasificabile din acest punct de vedere. În ordinea recomandabilităţii le consider, însă, prioritare.

Portretele in extenso ale celor două autoare ale ultimelor două cărţi prezentate au rostul de a dezvolta tabloul literaturii de gen. a cărei actualitate şi interes nu e necesar a fi demonstrat

Nu ştiu dacă voi mai achiziţiona altele de gen. oricum vor fi exclusiv ebook.

Au îndiguit, într-un scurt interval – 1856-1867 – imperiul rus. Fă ră a şti unul de celălalt şi, mai mult, fiecare în numele altei puteri.

Primul, Ion Ghica. Prezentat pe larg în numărul care va apărea în 15 iunie 2023 al publicaţiei trimestriale online www.Egophobia.ro, ca autor al Scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aflat din 1848 la Constantinopol, ca trimis al guvernului provizoriu de la Bucureşti, este numit de sultan, în 1853, la recomandarea ambasadorului englez Stratford Canning de Redcliffe în funcţia de principe (bey în turcă) al insulei Samos. Şi-a exercitat funcţia până în 1859, la 3 ani după sfârşitul războiului Crimeii.

Principala activitate în insulă, dincolo de obiectivele de dezvoltare, a fost stârpirea pirateriei din zona locală a arhipelagului grecesc. O acţiune de asanare economică, dar mai ales strategică. Obiectivul pirateriei greceşti era marina militară anglo-franceză, care opera împotriva celei ruseşti, în faza navală a războiului Crimeii. Stârpind pirateria grecească, beyul de Samos a acţionat în favoarea aliaţilor antiruşi. Către finele lui 1855 cea mai mare parte a piraţilor greci s-a predat forţelor beyului.

Slăbit în urma războiului, în plan militar, economico-financiar şi strategic, imperiul rus, ajuns la maxima extindere spaţială, se temea că ar putea pierde nu doar Alaska, ci şi teritoriile de pe coasta apuseană a Americii de Nord în favoarea Angliei, adversar direct în războiul Crimeii. Generalul american Gheorghe Pomuţ, născut român, dar participant la revoluţia de la 1848 de partea lui Kossuth, a condus tratativele financiare cu imperiul rus pentru cumpărarea Alaskăi. Vezi www.revistaneuma.ro 7-8 pe 2022, rubrica “Colţul lui Yorik”

Preţul tranzacţiei a fost 7.2 milioane dolari. La valoarea actuală ar fi cam 100,000. Oricum o sumă mică.

Cum spuneam, cei doi români care, prin acţiunile lor, au adus contribuţii importante împotriva imperiului rus. Fără nici o coordonare mutuală, fără a se cunoaşte şi fiecare în numele altei puteri. Impreriul Otoman, aflat atunci în război împotriva imperiului rus – Ion Ghica, atunci bey al insulei Samos, respectiv Gheorghe Pomuţ, general şi diplomat american de origine româno-maghiară.

Sunt faptele mai mult sau mai puţin paralele ale celor doi români o cât de insignifiantă revanşă simbolică pentru cele 13 fapte de ocupaţie militară de teritorii româneşti de către imperiul rus, sub toate formele sale, ţaristă, bolşevică, stalinistă etc? Ce au comun aceste forme istorice este linia geopolitică.

Răspunsul tehnic e, evident, negativ. Întâi de toate faptele celor doi români sunt disjuncte din toate punctele de vedere, mai puţin cel cronologic. Apoi, în plan geopolitic, consecinţele directe ale celor două momente de slăbiciune imperială, rămân nesemnificative.

Singura conexiune e valabilă exclusiv pentru noi, ca români. Şi exclusiv în plan simbolic.

Este aceast microamănunt istoric de ignorat? Pentru noi, ca români, nu.

Se vorbeşte mult despre corupţie. Mai ales după 1989. Nu exista corupţie înainte? Ba bine că nu! Dar nu se putea vorbi deschis. Se practica la toate nivelele. Cum am defin corupţia? Ca un sistem de gesturi cu scopul de a ocoli nrme legale. Dar este legea? O convenţie. O regulă a jocului social. Stabilită fie de către un sistem insistuţional – de la parlament naţional sau federal la consiliu sătesc. Ales, ca principiu. Expresie, tot ca principiu, a voinţei colective. Fie de către voinţa liberă a unui personaj din vârful piramidei sociale. Autocrat de jure sau de facto. În limbaj comun, un dictator.

Limbajul formal al sistemelor de decizie populara au preluat anticul termen democraţie de la structura socială ateniană din vremea lui Solon. Democraţie directă selectivă. Problema e că formal şi teocraţia iraniană şi autocraţia rusă sunt, formal, democraţii.

Dincolo de mecanismele de fond, corupţia, ca concept, e considerată subiectiv. Pentru propaganda şi chiar pentru mentalul indus al zonei marxistoide, lumea zisă liberă e considerată coruptă.

Să ne reîntoarcem la subiect. Corupţia. Praxa demonstrează că e mai răspândită în sistemele autoritare. Formal democratice sau sincer dictatoriale. Rigiditatea acestora multiplică nevoia publică de a ocoli legea.

Recursul la societatea predecembristă din România e banal. Chiar dacă perspectiva înţelegerii lui la scară mare e extrem de limitată. Distorsiunea înţelegerii realităţii predecembriste e surprinzător de mare chiar la intelectualitatea ce se acomodase, de bine, de rau, la sistem. Şi cu precădere la partea acesteia care a emigrat mai mult după 90. Fără a ofensa acest segment, ca grup şi ca individualităţi cunoscute punctual.

Aşadar voi apela la un exemplu extrem de vechi al utilizării paradoxale a corupţiei.

Pentru a face inteligibil exemplul ce urmează să-l dezvolt, socot necesar a sublinia o caracteristică particulară a dezvoltării sistemelor de guvernare în Anglia postmedievală. Oameni practici, englezii au evitat/renunţat la concepte social-politice abstracre. Aproape toate conceptele de gen care au funcţionat în istoria de după dizolvarea elitei normande în lumea anglosaxonă au apărut empiric. Prin metoda încercare-şi eroare. Exemplul cel mai elocvent şi semnificativ e Robert Walople.

Pentru contextualizare amintesc că binecuvântatei mele generaţii, născute după WW II, I s-a predat istoria stalinist-rolleristă. Conform căreia aşa zisa orânduire feudală se sfârşea la 1642. Un moment de fapt nesemnificativ din războaiele civile dintre rege şi parlament. Chiar restauraţia post Cromwell a inchis o paranteză. Am aflat cu oarecare uimire că istoriografia britanică socoteşte 1688 o mare revoluţie. Dar un moment mai important de ruptură a fost stingerea stuarţilor (între care putem admite licenţa includerii cuplului Wlhelm-Maria). Primii regi hanovrieni (instalaţi conform Act of Settlement, 1701) au fost, întâi de toate, străini. Deşi strănepot direct al lui Iacob I, George I cunoştea vag constituţia britanică şi deloc limba engleză. A renunţat curând să participe la Consiliul miniştrilor, pe care se presupune că-l prezida. Fu înlocuit de Robert Walpole, din 1721 prim lord al trezoreriei. Prestigiul şi competenţa acestuia acumulară treptat atribuţiile exercitate. Funţia de Prim Ministru nu exista în nici o lege, dar financiarul o exercită de facto. se retrase în 1742, când fu respins de Camera Comunelor, al cărei lider era. Fără a fi obligat legal. Astfel se inventă spontan guvernul responsabil faţă de parlament. Care acum funcţionează în majoritatea ţărilor.

Ce legătură are Walpole cu corupţia? Mai multe. În 1720 izbucni febra spaculaţiilor acţiunilor companiei South Sea Bubble. Mulţi englezi sărăciră brusc. Deşi Walpole îşi vându discret şi oportun acţiunile achiziţionate la cote joase atrase atenţia asupra riscului speculaţiilor printr-o serie de discursuri. Prudenţa sa fu apreciată public drept înţelepciune şi autoritatea sa crescu. Fu o perioadă de creştere a prosperităţii, avantajată şi de pacea externă. Nederanjată de corupţia unor miniştri. Era spiritul vremii, iar liderul avu arta de a lucra economic cu materialul clientului. Partidul Whig, care s-a menţinut o lungă perioadă la putere valorificând sistemul electoral, ce permitea manevrarea aşa numitelor târguri putrede – cu puţini alegători – a fost expresia corupţiei generalizate la nivel politic. Chiar el mai sstrălucit dintre urmaşii lui Walpole, William Pitt, un politician incoruptibil, şi-a inceput cariera în Camera Comunelor ca deputat al unui oraş – Old Sarum – fără alegători. Walpole a condus prin corupţie deoarece nu avea un instrument mai eficace.

Nu vreau să se înţeleagă că epoca lui Walpole ar fi un argument în favoarea corupţiei. O maladie social-politică în sine, corupţia a avut uneori, rare ori, în istorie, urmări favorabile dezvoltării. Când a fost utilizată cu bun simţ. Care, la inventatorul empiric al guvernelor responsabile faţă de parlamente, atingea geniul.

După retragerea din 1742, Walpole a intrat în Camera lorzilor, ca primul duce de Orford. Titlul îi fusese conferit în 1725 (ca Prim Ministru de facto al lui George II servise ca sir Robert. A mai trăit până în 1745. Şi-a putut privi opera cu seninătate.

Dintre cei 6 copii, Horace Walpole a avut o carieră politică limitată decent şi a fost şi un scriitor de limitată avergură.

Pe Cosaşu nu nu-l ia nimeni, glosează cu reflex jurnalistic Cătălin Tolontan, autorul unui sensibil editorial, primul care anunţă care anunţă decesul lui Radu Cosaşu. Tânărul de 92 de ani. Tocmai încărcasem articolul pentru mâine, pe blog. Până să fac manevrele inerente reprogramării articolului, pentru a elibera data de azi pentru reacţia proprie, văd altă reacţie, la fel de promptă, a lui Daniel Cristea-Enache. Simultan, reacţia lui Răzvan Penescu, liderul portalului cultural LiterNet.ro.

Cine ştie câte alte reacţii voi înregistra până mâine, când va apărea, pe blog, propria reacţie?

Cine şi ce a fost/este, pentru mine, Radu Cosaşu?

A fost autorul Cronicii de trei secunde, din formatul practic uitat, al revistei Flacăra. În câteva zeci de semne grafice conexa, surprinzător, explodarea unui primus în Alaska cu deturnarea unui elefant în Thailanda.

De fapt cu o lună-două înainte, descopeream, în acea vară explozivă a lui 68, în revista noastră de partid (cinefil) şi de stat (la coadă pentru biletele studenţeşti la cinema), o semnătură nouă, singura care pricepeam ce scrie.

Abia peste 3 ani, am savuat Un august pe un bloc de gheaţă, o carte surprinzător de antipliciseală. Peste alte câteva zeci urmând să aflu, de la autor, că acea carte fusese reacţia scriitorului la ce se întâmplase în august al acelui 68.

Am savurat cartea cât de cât en connaîseur, căci în 69 mă regalasem cu cronicile sportive semnate Belphegor. Ale aceluiaşi scriitor. Cel cu cronicile de trei secunde.

Primul roman, Maimuţele personale, venea pe un teren pregătit petru instalrea noilor culturi de primăvară însămânţate toamna.

Cronica de cinema din România Literară… păşeam cătinel, copăcel, prin Viaţa în filmele de cinema…

Nuvelele…

Trecură anii. Îl descoperii în Dilema. Cu o rubrică chisnovatică: din vieaţa unui extremism de centru.

Îmi veni rândul şi debutai, ca redactor de carte, la LiterNet.ro, să provoc un telefon transatlantic, care-l felicita pentru a-şi fi proiectat deja străvechiul August pe un bloc de gheaţă, în universul internautic. Se închidea pentru ambii un cerc. Răzvan Penescu a pomenit-o azi, în jocul lui Zucky…

Radu Cosaşu afirma, prin anii 90, că nu dă interviuri. A mai dat. Dar îi mulţumesc ca a oferit, tot Liternetului, un dublu interviu, acum fix 20 de ani:

S-a întâmplat că a treia carte pregătită pentru Editura LiterNet.ro n-a mai pututu apărea. Pe a doua, inventată împreună cu scriitorul, a pomenit-o Răzvan.

Interacţiunea de fond am avut şansa şi privilegiul de a o avea cu scriitorul a fost prilejuită de ideea mea creaţă de a-I solicita, cu împrumut, dreptul de a folosi, ca titlu al primei mele cărţi de cinema, titlul unui articol dinamitard al Dsale, publicat în urmă cu 40 de ani. Tandemul solicitare/răspuns fu montat în loc de prefaţă la acea carte. Titlul oferit generos, preluat ca titl al acelei prime cărţi confraterne, este Finalul cel mai dificil, supravieţuirea.

De atunci au mai trecut 12 ani…

Fugit, irreparabile, tempus…

Dar pe Radu cosaş nu nil ia nimeni.

Un scurt dialog în reţeaua de socializare în care activez, bazat pe relatarea interlocutorului de a fi revăzut un film celebru mă îndeamnă să reiau, după multă vreme, câteva reflecţii pe marginea biografiei autorului respectivului film.

Fiu al pictorului Arseni Tarkovski, nici celebru nici anonim, Andrei Tarkovski (1932, Zavrajîe, Rusia – 1986, Paris) înmormântat în cimitirului ortodox din Sainte Geneviève des Bois, rezervat iniţial ruşilor albi.

În 1960 încheie studiile cinematografice cu scurt metrajul Compresorul şi vioara (scenariu propriu, coscenarist viitorul regizor Andrei Mihalkov-Koncealovski. Filmografia sa e concentrată:

Copilăria lui Ivan (1962, premiat la Festivalul de la Veneţia). Tema filmului este maturizarea prematură a copilului și tragica distrugere a universului copilăriei, realitatea văzută prin ochii unui copil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul se bazează pe două metafore antagonice: râul luminos, cu melancolica sa curgere, care reprezintă viața fericită de odinioară, și copacul înnegrit de flăcări, ars, simbol al morții, care apare în ultimul cadru. Sunt prezentate peripețiile din spatele liniilor inamice ale unui băiat orfan, sătul de atâta mizerie și dornic de a răzbuna moartea părinților săi. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Tarkovski#Tabel_cronologic)

Andrei Rubliov (1966) al doilea film al regizorului, cunoaște primele dificultăți reale în relațiile cu autoritățile. Iată ce îi reproșa, de pildă, primul secretar de partid al Moscovei: „La sfârșitul filmului dvs., Andrei Arsenievici, ploua pe icoanele lui Rubliov: voiați să spuneți prin asta că și acum, ca și în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorții?”. După prima premieră, în sala Uniunii Cineaştilor, al cărei membru era, a apărut pe ecrane doar în 1971, din cauza autorităților sovietice. Într-o societate de cultură atee, lipsită de un realism spiritual autentic, orice portiță de evadare de sub teroarea gândirii comuniste, era de bun augur pentru societatea sovietică. (ibid). În 1969 participa la Cannes, în afară de concurs şi primeşte premiul FIPRESCI. Timp de un an rulează în patru cinematografe din Paris. Apoi, cea de-a doua premieră a filmului are loc la Dom Kino (Casa Cineaştior din Moscova). În Romănia filmul a fost difuzat în 1973.

Paranteză: fenomenul e cunoscut în imperiu. O operă de artă e difuzată intern aba după succesul ei extern. De atfel, din 1967 lucra la fimul Oglinda. Între timp lucrase ca coscenarist la trei filme care vor fi difuzate în 1968: Serghei Lazo, O şansă dintr-o mie, Taşkent, oraşul pâinii. Realizate de regizori diferiţi. În acelaşi an termină scenariul la Oglinda şi începe scenariul la Solaris.

Solaris. 1972. Întâlnire a doi mari artişti. Polonezul Stanislaw Lem, al cărui roman eponim – tradus în română de Teofil Roll – a stat la baza scenariului, elaborat de romancier în colaborare cu cineastul.

În documentare am dat peste afirmaţia cuiva că filmul respectă mot-à-mot romanul. E şi nu e adevărat. În film e exclus tocmai capitolul final, Bătrânul mimoid. În schimb secvenţa finală a filmului sugerează un paradox. Că intreaga acţiune narată s-a întâmplat în ficţiune.

Filmul a fost primit impresionant de publicul sovietic. În schimb a fost difuzat doar în 1978 în Franţa şi in 1980 în Anglia. Un efect invers faţă de situaţia manifestată cu Rubliov. Posibil datorită unei diferenţe de recepţie a publicului aposean faţă de operele SciFi din Est. Cele de calitate scapă atenţiei. Nu e mai mult de o ipoteză.

Oglinda (1975). Acest film-eseu autobiografic graviteaza in jurul imaginii obsedante a mamei, o mama enigmatica, apropiata si indiferenta totodata, care nu explica nimic copiilor lasandu-i sa descopere singuri lumea cu senzatiile ei, ca un imens labirint….Regimul l-a primit cu rezervă, la limita ostilităţii.

Călăuza (1979). Adaptare, ma mult sau mai puţin liberă după nuvela Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugatski. Autorii au colaborat cu regizorul la scenariu. Rezultă că au fost de acord cu diferenţele. Forma finală a scenariului e a 11-a propusă de autorii nuvelei. Iar fimu nu mai are nimic cu versiunea literară.

Apreciez ca din multele analize scrise despre film, cea mai completă este https://www.crestinortodox.ro/editoriale/calauza-filmul-andrei-tarkovsky-141532.html

Analiza de faţă – unul din mai multele motive pentru care a selectat-o, e exprimaată de https://www.crestinortodox.ro/parinti/andrei-tarkovsky-filmul-rugaciune-96969.html

Nostalgia (1983) Un scriitor rus, Gorceakov, pleacă pe urmele unui compatriot, un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea, în scopul scrierii biografiei acestuia. Ajutat de o traducătoare, Eugenia, cu care consumase o poveste de dragoste, el parcurge Italia de nord, de la Roma la Arezzo. Dorul de casă, de Rusia natală macină sufletul lui Gorceakov, paralizându-i orice putere de acțiune, dar și inițiativa de întoarcere acasă. Peregrinările lui alternează între o capelă pictată de Piero della Francesca, Roma și zona piscinei termale a Sfintei Catherina, în care pensionarii hotelului din apropiere vin să se scalde. În acest loc Gorceakov îl descoperă pe Domenico, fost profesor de matematică, un mistic aproape nebun, care meditează la sensul existenței. Cei doi împărtășesc convingeri comune asupra tragediei civilizației; în plus, simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă curajul de a acționa. Împrietenindu-se, Domenico îl ajută pe Gorceakov să-și depășească nesiguranța interioară și îi dezvăluie taina unui ritual expiator. Apoi pleacă la Roma pentru a-și da foc, demonstrativ, în piața Capitoliului; în timp ce se stropește cu benzină pe statuia lui Marc Aureliu, Domenico predică mulțimii impasibile adunate la „spectacol” despre sensul uitat al existenței, despre alienarea și lipsa de credință în care s-a afundat omenirea. Ascultând sfatul lui Domenico, Gorceakov traversează bazinul toscan, ținând o lumânare aprinsă în mâini. Ritualul e repetat cu răbdare, până când scriitorul reușește să atingă peretele opus al piscinei, păstrând flacăra aprinsă. Gorceakov își depășește starea de neputință interioară, dar rămâne prizonier al exilului. Filmul pare a avertiza gestul exilului asumat de regizor peste un an.

Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă. Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/nostalgia-lui-tarkovski-bonus-secventa-rara-cu-cineastul-rus-mergand-pe-stradă (Ionuţ Mareş)

Sacrificiul (1986) Ultimul film al, Andrei Tarkovski, Sacrificiul este o splendidă alegorie despre regasirea spiritualitatii într-o lume sufocata de valori materiale şi violenta. Personajul principal este Alexander, un fost actor cu inclinatie spre filosofie, actualmente jurnalist care are o viziune pesimista despre viata. De ziua sa, înconjurat de familie şi de prietenii apropiati, Alexander se duce pe o însula pentru a se bucura n linişte.

Premii.

Leul de aur, 1962

Premiile David di donatello, 1980, 1982

Premiul Festivalului de Film de la Cannes 1983

Premiul BAFTA (1988 –  postum)

Mai multe premii interne

Conjuncţie cu alţi cineaşti de notorietate. Tarkovski e singurul regizor care a făcut – nu de unul singur – mai multe scenarii decât filme. Cele mai multe împreună cu regizorul Andrei Mihalkov-Koncealovski, coleg de generaţie. Cei doi regizori fraţi au renunţat la câte un nume. Unul a rămas Nikita Mihalkov, celălalt a rămas Andrei Koncealovski. Nu sunt singurele diferenţe. Ultima e imensă. Nikita Mihalkov a devenit consilierul lui… Putin

Rezumatul articolului: https://www.agerpres.ro/documentare/2021/12/29/documentar-35-de-ani-de-la-moartea-regizorului-rus-andrei-tarkovski–838728

Alocuţiune ţinută de regretatul coleg Ioan Corcoţoi la întzlnirea de 40 de ani a promoţiei Fizică70

Pentru că, probabil, am lipsit de la parastasele cu dare de seamă, o să vă spun o foarte scurtă şi amuzantă istorie.

Eroul istorioarei, Stanislaw ULAM, s-a născut ca cetăţean polonez, într-o zi de marţi 13 aprilie 1909, în oraşul german Lemberg, în Galiţia, adică Lwow, acum în Ukraina. În prima tinereţe a fost elevul cunoscutului mathematician ucrainean Ştefan Banach, care promisese în 1939 că va învăţa limba ukraineană, dar se pare că nu a apucat până în 1945.

Eroul istorioarei, Stanislaw ULAM, a încetat din viaţă într-o zi de duminică 13 mai din anul lui Orwell (1984), în oraşul American Santa Fe, din New Mexico, US, ca cetăţean American.

În 1968 longevivul Hans Bethe (şi el născut în oraşul german Strassbourg, acum în Franţa) îi spunea biografului său:

          După ce bomba cu hidrogen a fost făcută, reporterii au început să-l numească pe Edward Teller, maghiar evreu, tatăl bombei cu hidrogen. Voi şoca istoria spunând că este mai exact că Stanislaw Ulam este tatăl, pentru că el a oferit sămânţa şi că Edward Teller este mama, pentru că el a rămas cu copulul. În ce mă priveşte, presupun că eu am fost moaşa.

Laureatul premiului Nobel pentru economie, matematicianul Paul Samuelson (1969) a fost odată provocat de către amicul său Stanislaw Ulam cu întrebarea: “precizaţi care este teoria, din toate ştiinţele sociale, care este simultan adevărată şi ne triviala”.

Abia peste câţiva ani, Paul Samuelson a crezut că răspunsul corect este: teoria avantajului comparativ (1815), a lui David Ricardo şi a argumentat:

Faptul că teoria avantajului comparativ este logic adevărată nu trebuie să fie argumentat în faţa unui matematician. În schimb, faptul că este ne-trivială este atestat de miile de oameni importanţi şi inteligenţi care nu au fost niciodată capabili să înţeleagă teoria pentru ei înşişi, sau măcar să o creadă atunci când aceasta le-a fost explicată în amănunt.

Probabil că nici unul din cei de faţă nu este în stare să-l contrazică!

Presupun că cel puţin cei doi ştiuţi de mine, din această sală, care au folosit teoria avantajului comparativ, au făcut-o fără a avea habar de existenţa ei. Felicitări, Nae!. Felicitări, Radu!

Dlui profesor Bogdan Suceavă

Textul de faţă e urmarea unei conversaţii cu Dl Profesor Bogdan Suceavă şi cu specialistul internautic Dan Romaşcanu. De la intrebarea dacă datorăm ceva unei entităţi cuprinzătoare, să zicem ţara, problema devine cum ne definim. Discuţia ar fi meritat dezvoltată. În continuare propun o replică proprie, pe tema dacă, ce şi cui datorăm.

Am afirmat că mă defines ca român. Dece? Deoarece limba mea natală e singura în care mă mişc natural. Dar, dacă m-aş mişca la fel de lejer şi în polona m-aş putea considera şi polonez? Nu. Ce mi-ar lipsi? Litratura poloneză, cultura poloeză, istoria polonezilor. Dar mai ales  şimtul lor unic. Cât îl mai au.

Ce au comun sentimentul meu de român cu sentimentul lor de polonezi? Mie mi-e clar. Dar mi-a devenit clar foarte târziu. Când m-am curăţat de istoria rollerist-stalinistă care-mi fusese impusă şi am înlocuit-o, treptat, cu o istorie verificabilă şi coerentă. M-am socotit cu adevărat român când am realizat că limba mea natală e aceea a unui set de populaţii în configuraţii variabile care au fost ocupate de 13 (treisprezece) ori în istorie. De imperiul rus, aflat în diferite formate: ţarist, bolşevic, stalnist, poststalinist etc. Sentimentul polonez, adânc faţă de Rusia şi ruşi e a unei naţii a cărei statalitate a fost desfiinţată brutal în 1795 cu contribuţia Rusiei imperiale, a trait supusă şi şi-a recuperate cu forte proprii statalitatea în 1918, administrând armatei roşii a lui Budionyi singura înfrângere.

Pe de altă parte, am informaţii că sentientul polonez se diluează. Din păcate chiar cel Baltic.

Dar să revin. Ce simt ca român? Un distilat puseu emotional, când o străveche prietenă, Dr. Carmen Vlăduţiu, postează câte un peisaj cu zona mea natală. Dar asta-i un rezidiu instinctual. Aşadar. Cui sunt dator?

Părinţilor. LIMBII NATALE. Învăţătorilor. Unor profesori, până la nivelul adecvat. Cărţilor. Celor care te-au citit şi au scris depre tine. Unor prieteni. Dar nu în ultimul rând copiilor tăi.

Iar aici începe humorul imanent. Am avut doi învăţători respectabili, în clasele primare. Fie odihniţi. Cum mi-am plătit datoria fată de ei? Concret. L-am popularizat pe fiu lor. Absolvent de conservator, interpret de muzică de belcanto şi de muzică popular. O satisfacţie intimă.

Profesorul I. C. Petrea, regretatul şef al disciplinei fizica macromoleculelor, din facultate, fusese… professor de liceu al mamei mele. Fie şi ea odihnită.

Datoria faţă de limba natală e imprescriptibilă.

Iată, un mod ocolit de a-mi plăti datoria faţă de cee ace a fost Şcoala Ardeleană, monument national formativ: mi-am publicat cea mai bună carte la Editura… Şcoala ardeleană.

Dintre cei care au scris depre cărţile mele, selectez cele mai importante două nume: Andrea H. Hedeş, Horia Gârbea. Evident şi eu scriu uşor şi cu plăcere despre cărţile lor.

Ultima datorie, singura esenţială, rămâne întotdeauna neplătită. Şi trebuie să trăim cu asta.