CUM AR FI REACŢIONAT STALIN?

Filmul britanic Archangel a fost produs în 2005. Cele mai interesante informaţii despre el ţin de scara datelor premierei în diferite tări. În anul producerii n-a fost difuzat decât în UK. La 19 şi 20 martie. S-a filmat foarte repede. Între 17 septembrie şi 5 decembrie 2004. Unde? Încă mult mai interesant: în hotelul Ukraina, din Moskova şi la Riga. În Letonia. Producător: Compania de Dramă BBC. Scenariul – dock Clement, după romanul lui Robert Harris. Regia John Jones. La fel de interesant cuplul actorilor care interpretează rolurile principale: Daniel Craig şi Yekaterina Rednikova. Protagonistul nu e altul decât… cel mai recent James Bond. Ceea ce bate spre subtilul humor britanic. Căci personajul, profesorul Fluke Kelso (nu se precizează dacă e american sau britanic) n-are nimic de-a face cu genul James Bond, dar e pus situaţii cu un anume grad de similitudine. Iar actorul îi dă o nuanţă pe măsură. Nu dă pumni, nu trage cu pistolul, dar în jurul său cam asta se întâmplă. Revenind la generic, primele roluri sunt jucate aproape la egalitate de nume ruseşti şi anglo-saxone. Mai exact, toate personajele care sunt ruşi sunt jucate de actori cu nume ruseşti.

Să nu ne îndepărtăm de extrem de interesanta serie de date ale premierelor filmului. Trece aproape un an până ce filmul e difuzat înafara UK: 5 ianuarie 2006 în… Estonia. Ţară care-şo restabilise independenţa faţă de URSS la începutul anilor 90, admisă în UE în 2004. Cu un contencios dramatic în termeni istorici cu puterea rusă. Ceea ce nu pare întâmplător.

Apoi e lansat în Olanda, pe 10 ianuare, ca DVD. Pe 11 aprilie în Suedia. Abia pe 7 noiembrie (sic) în USA şi pe 8 decembrie în Japonia. Ca DVD. Pe 7 iulie 2007 în Finlanda. Şi peste încă mai mult de unan, pe 8 septembrie 2008 în Ungaria. Prima ieşire eurpeană din spaţiul skandinav. Tot în format DVD ajunge în Argentina (!) pe 28 octombrie 2008 şi abia pe 24 mai 2012 în Franţa. imdb.com nu oferă alte date. Putem adăuga difuzarea la TV în România pe 16/17 martie 2019. Fără a avea date statistice, pare a fi un film care a pătruns dincolo de ţara producătoare cu o viteză de difuzie neobişnuit de lentă. Ceea ce se adaugă bizareriilor până acum evidenţiate din fişa imdb.com.

Tot departe de banal. Imdb.com menţionează 3 filme cu acelaşi titlu. În ordine cronolgică, Guy Maddin, regizat pe scenariu propriu, 1990, Canada. Cu elemente de fantastic. Acţiunea se petrece în acelaşi oraş port Arkhangelsk, din nordul Rusiei, în timpul războiului civil. Personajele fiind anglo-saxone. Şi 2002, cu 2 regizori cu nume poloneze, actori cu nume anglo-saxone, fără nici un fel de amănunte.

Titlul te-ar duce la cuvântul arhanghel. Termen din eşalonul imediat superior îngerilor. Numele oraşului rusesc e probabil să fi fost adoptat pe această linie. Întrebarea e dacă oraşul implicat în acţiunea filmului, putând fi, la urma urmei, oricare oraş din nordul îndepărtat al Rusiei, e ales pentru semnificaţia subliminală ironică a numelui său. Căci nu prea pare o alegere întâmplătoare. Personajul care se afirmă în ultima parte a filmului, e văzut ca un arhanghel de o mulţime abil manipulată şi ca un antiarhanghel de puterea constituită. Căci se dovedeşte a fi… un fiu natural al lui Stalin.

Înainte de a povesti, rezumativ, acţiunea, să precizez cea mai stranie coincidenţă. Lucrat, deci, în ultima parte a lui 2004, lansat în 2005 exclusiv în UK, filmul dialogheaza, cumva, la mare distanţă, cu un eveniment derulat în Rusia. Unde acţiunea filmului se derulează, la rândul ei. În 2005, Vladimir Vladimirovici Putin, de curând reales preşedinte al Federaţiei Ruse, a convocat un congres al istoricilor ruşi. Le-a ţinut o cuvântare, cu iz şi rost de ukaz. Tineretul rus nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. Ştirea n-a ţinut, atunc, prima pagină mai mult de o zi. A fost iute lăsată să fie acoperită de ştirile curente. Doar un mic număr de receptori a fost atent. Nu discutăm acum despre semnificaţia profundă a ştirii. Cei care au frisonat în 2000, când un Eltsyne decrepit, reales la rândul său la mare luptă cu Ghenadi Ziuganov, candidatul partidului comunist, şi-a cumpărat imunitatea numindu-l pe Putin în funcţie n-au uitat ştirea.

Ciudat, deşi ştirea a trecut aproape neobservată, a fost valorificată de… un scriitor. Radu Ţuculescu a inserat-o în al doilea său roman din noua serie: Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească – Polirom, 2009). Desigur, pe fondul ignorării publice a ştirii de care vorbim, amănuntul putea fi receptat – de critică şi de public -, ca un element de ficţiune literară. Cum critica nu s-a referit la amănunt, aşa a fost el şi interpretat.

Dar romanul face în aceşti ultimi ani o nouă carieră. E tradus, lansat şi publicat în mai multe limbi. Pomenim dar 2: italiană şi germană. Fără nici o intentie, pur întâmplător, limbile ţărilor aflate, la vremea respectivă, în război cu Stalin. Nu posed nici un feed-back asupra receptării amănuntului în discuţie în spaţiile lingvistice ale traducerii romanului. Doar pot presupune, statistic, că va fi existat un mic procent dintre cititorii de italiană şi de germană, cărora ştirea despre ukazul lui Putin nu le-a scăpat. Dintre aceştia, foarte, foarte puţini vor fi sesizat că aparentul element de ficţiune literară e o ştire media reală. Mai ales că linia de comportament a noului ţar e congruentă cu ukazul respectiv.

Are acest amănunt de-a face cu filmul? Categoric nu. Deoarece romanul pe baza căruia s-a tras scenariul filmului a apărut, ca ficţiune politică, în 1998. Iar filmul a fost făcut, cum spuneam, în anul anterior congresului istoricilor ruşi. Nu există nici o legătură directă. Dar există o legătură subterană. Puterea oficială a Rusiei, este, în film, difuză. Impersonală. De atfel Putin însuşi era, la finele lui 2004, foarte departe de personajul care e acum. Chiar faţă de personajul care e de cel puţin 10 ani. Nu cunosc romanul, dar pot presupune că scenariul va fi accentuat unele nuanţe, va fi estompat, poate, altele şi chiar va fi introdus nuanţe noi. Definitorii pentru atmosfera rusească de la prezentul producerii filmului şi chiar sugerând unele elemente vag anticipative. De altfel nimic mai firesc. Doar se spune că Rusia este ţara cu trecutul cel mai imprevizibil.

Mai există o informaţie corelabilă cu mult discutatul congres şi ukaz. Proaspătă. Căutând exemple mai apropiate ale reusctări cultului lui Stalin, dau peste un articol semnat, în România Liberă, de un anume Mihai Voican, citat de un website: https://www.money.ro/putin-il-transforma-in-erou-pe-sangerosul-dictator-stalin-vinovat-de-moartea-a-milioane-de-oameni/. Data articolului e 04.08.2017. Dar un film cu titlui Să-l vezi pe Stalin nu există. Articolul e în sensul ukazului. Şi spune în clar că cineaştii consacraţi au declinat oferta Ministerului (rus al) culturii şi un buget generos. Căutarea pe numele regizorului, Kim Druzhinin dă filmul Tancuri, cu premiera pe 26 aprilie 2018! Eroarea e mai probabil să aparţină websitului care citează articolul,iar nu imdb.com. în rest, fişa filmului, cu toată sărăcia informaţiilor, corespunde datelor din articol. Oar filmul pare din familia sutelor de filme de propagandă comandate în timpul războiului de Stalin însuşi. A se comanda şi a se produce în 2018 un film de propagandă ieftină, omagiindu-l pe Stalin, consangvin cu cele comandate în 1943-44-45 de Stalin însuşi e simptomul cel mai relevant al atmosferei Rusiei lui Putin în prezentul viu.

În ce măsură are rost această paranteză? Nu interesează pdv al autorului articolului. Numai cititorii vor decide.

Să revenim, aşadar, la film. Un universitar american ţine o conferinţă despre Stalin. Se presupune a se întâmpla la Moscova. În sală irump protestatari. Delegaţia oaspeţilor americani se pregăteşte de plecare. Conferenţiarul e abordat de un bătrân, cu aspect mototolit. Care se laudă a deţine un secret major. Pe ecran se derulează povestea. Bătrânul a fost şoferul lui Beria. Liderul serviciului represiv al lui Stalin. Vedem scena morţii lui Stalin. Foarte puţin modificată, faţă de cum o ştim, din numeroare relatări. Beria ia din buzunarul unui Stalin muribund o cheie. Beria fiind împuşcat în lupta pentru preluarea puterii, şoferul devine ţintă a noilor stăpâni. E trimis în gulag, supravieţuieşte, ajunge după zeci de ani în postura deţinătorului secretului clamat.

Acţiunea de împleteşte pe 3 planuri, într-un larg montaj paralel. Cercetările istoricului, încercările lipsite de brutalitate ale FSB de a-l expedia peste ocean şi acţiunile politicianului de „opoziţie”, fost ofiţer superior KGB. O replică a ofiţerului FSB, Suvorin (care raportează unui superior general) e emblemtică: M-am săturat total, profesore, de indivizi ca tine, care ne scormonesc trecutul şi de cei ca Mamontov, care fac zei din monştri. Fineţea ofiţerului FSB şi mentalitatea sa limpede, presupus a fi împărtăşită la toate nivelele serviciilor, mutatis mutandis ale regimului la care filmul se refera doar implicit, e o pledoarie subtilă, aproape subliminală, în favoarea regimului. Care regim? Eltsyne în roman, cel care învinsese candidatul comunist la ultimele alegeri, Putin, cel proaspăt reales la momentul producerii filmului? Sigur nu Putin cel actual. Mamontov încarnează eternul lider nostalgic. Schematizat în multe filme americane de actiune, la nivel comercial. Decelabil mai serios tratat aici.

Fluke Kelso, istoricul american, provocat să rezolve misterul, îşi asociază fiica fostului şofer. La primul contact cu ea află că bătrânul a fost ucis. Banuielile duc, atât din partea echipei ad hoc Kelso & Zinaida, cât şi din partea lui Suvorin, spre Mamontov. Se presupune că cine n-a livrat secretul în 53 şi a rezistat gulagului a tăcut şi acum. Liderul comunist crede că secretul păzit e un jurnal al lui Stalin, vânat şi îngropt de Beria. Se dovedeşte că e mult mai rău. E jurnalul unei komsomoliste din Arhangelsk, cerută de Stalin să-i servească micul dejun. Care e întoarsa acasă însărcinată. Moare după naştere. Copilul lui Stalin e smuls părinţilor fetei şi crescut în apropiere de oraşul nordic. Trioul (echipei Kelso & Zinaida i se alătură un jurnalist american, care vânează lovitura reportajului senzaţional) ajunge la coliba celui devenit vânător, educat ca emul primitiv al candidatului nostalgic. De-a lungul etapelor drumului (regizorul se fereşte de orice conotaţie initiatică conferită investigatiei) cei doi occidentali (nu foarte ciudat, mentalitatea fiicei bătrânului păstrător al tainei, se apropie de realismu acestora) iau contact cu Rusia adâncă. Ce trăieşte influenţa corupţiei pe care occidentalizarea superficială mafiotică precum o agresiune funciară). Pat germinativ fertil pentru nostalgia stalinistă şi stalinizantă.

Intervine, brutal, armata. Secretul existenţei acestui Caliban sui generis a ajuns problemă de seciritate naţională. Deşi ruşii au alt termen. Te întrebi dacă cei 2 occidentali n-au fost folosiţi dept câini de vânătoare. Dar Caliban rade detaşamentul militar, jurnalistul şi ofiţerul FSB mor, după ce primul îşi expediase reportajul via satelit. Cuplul americano-rus scapă cu trenul, dar cade în capcană. În acelaşi tren e Mamontov du stafful. Le confiscă jurnalul, de care nu mai are nevoie. Abia acum îşi dezvăluie anvergura. Îl lansează pe Caliban, proaspăt bărbierit, cu mustaţă gen Stalin. Zinaida refuză să se dizolve în peisaj şi, în timp de Kelso e terciuit de haidamacii lui Mamontov împuşcă Stalinul fabricat. Pentru tata, şopteşte. Tată care o detesta şi pe care-l detestase. Finalul finalului: prin supraimpresie, pe fondul scărilor unde stafful regizoral al preluări puterii pe valul mişcării populare, un citat cutremurător din Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin

Final îndeajuns de tare ca să arunce, oarecum, în derizoriu, comentarii analitice. Totusi, obligaţia de cronicar e fără drept de apel.

Ar fi marşat Stalin, la montajul ăsta? Mi se pare cel puţin îndoielnic. Din 2 motive. El n-a dorit, de fapt, puterea globală, cu partea lucidă. Care, ca la orice mare criminal, era foarte tare. Cât era în viaţă ştia ca n-are, totuşi, resurse, iar ca imperiul să-i supravieţuiască doar se prefăcea că-l interesează. Ce-şi dorea, aşa cum îl înţeleg acum, după acest film de ficţiune şi după zeci de cărţi citite despre el, ar fi fost să poată trăi la nesfârşit, nu ca lider mondial, ci ca deţinător al puterii absolute globale. Un surogat de putere – a altora – folosind un surogat de Stalin, o marionetă animalică (altfel n-ar fi supravieţuit) ar fi fost tot ce i-ar fi repugnat. Dincolo de o tentaţie epidermică, pe care ştia că ar fi putut-o controla. Al doilea motiv e că, fiind blestemat de mama sa (cel mai greu blestem dn câte pot funcţiona), era funciarmente incapabil de orice sentiment uman faţă de proprii copii. Pe Iakov a refuzat să-l recupereze într-un schimb de prizonieri, pe nepoţii de la Svetlana i-a obligat, prin educaţie, nu ci forţa, să-şi renege mama, sub pretextul că, evadând în Occident, devenise trădătoare. Nu mai contează nici al treilea, nici cei eventual neştiuţi. Are probabil că, în condiţiile ficţiunii, nepotul dn Arhangelsk a supravieţuit fiindu-i ascuns. Nu mai discutăm de cele 2 soţii.

Atunci filmul n-are nici o treabă cu fantoma lui Stalin. E o parabolă pur sânge. Ruşii au toată dreptatea să dispreţuiască dilmele americane despre ruşi. Nu sunt autentice, din perspectiva lor. Un film ca Nopţile albe, altfel decent, îl vor acuza de tezism antirus. Şi vor greşi foarte puţin. Poate cu excepţia celor care-l ascultau pe Vladimir Vysovski. Reversul medaliei, Concertul lui Radu Mihăileanu, nu e, de fapt, politic. Ciudăţenia Arhanghelului e că, dacă n-ai cunoaşte genericul şi ai vedea o versiune vorbită integral în rusă a zice că e rusesc. În fond a fost terminat înainte de finisarea magnificentului serial al lui Vladimir Bortko după Bulgakov.

Dar ciudăţenia merge mai departe. După 12 ani, întreaga Rusie (despre ale cărei reacţii la filmul nostru n-am găsit referinţe) se supără rău de tot, la nivel oficial, la apariţia comediei negre Moartea lui Stalin (Armando Iannucci, coproducţie a 5 ţări occidentale). Nu l-am văzut, dar îi înţeleg pe ruşi. Sunt extrem de sensibili, iar linia pe care le-a imprimat-o ţarul Putin le accentuează sensibilitatea. Nici nu folosesc alte cuvinte. Enevoie de geniul lui Radu Mihăileanu ca să le declanşezi alte resorturi. Şi nici nu e sigur că la 809 an după acel film să mai reacţioneze la fel acum, dacă l-ar vedea în premieră.

Probleme de regie n-am de gând să discut. M-am referit la fineţea montajului paralel care domină filmul. E de apreciat ideea interesantă de a-l distrbui în rolul profesorului Kelso pe actorul de acum al lui James Bond. Al cărui facies are vagi trăsari ruseşti (mai puţin nasul cârn). Dar cel mai interesant e că Stalin e jucat de actorul georgian care se ilustrase in rol dublu (tată şi fiu) în Căinţa lui Tenghiz Abuladze (1984).