DEOCAMDATĂ ATÂT

Acesta este un pamflet. Formă cerută de acuitatea subiectului, lăsând libertatea terminologiei neacademice.
Până în 1943, partidul comunist român era secţie a kominternului şi se numea partidul comuniştilor din România. Desfiinţarea formală, de ochii aliaţilor euroatlantici, de către monstrul Stalin, a instituţiei, a schimbat numele grupusculului în cel purtat de atunci şi până în 48, apoi din 65 până în 89. Şi care număra, la ora 16 a zilei de 23 august 44, cam 800 de membri, dintre care jumătate erau agenţi acoperiţi ai Siguranţei. Ceea ce n-a împiedicat aplicarea presupuselor şi iresponsabilelor acorduri de procentaje. Încât în următorii 3 ani de instalare progresivă, pe termen lung, la putere, între alte mijloace de presiune, cozile de topor ale ocupantului colonial au folosit manifestaţii de stradă la care au participat un număr surprinzător de participant. Inexpplicabil în raport cu rezultatele reale ale alegerilor din toamna lui 46, dar în deplin acord cu cele oficiale, stabilite pe baza principiului stalinist voi votaţi, noi numărăm.
Pe 14 iunie 90 şi în zilele următoare era imposibil să nu-ţi aminteşti de cele de mai sus când vedeai figuri patibulare îngăimând agramat, în faţa camerelor televiziunii autointitulate libere, că posesorii de bate, dirijaţi de posesori de echipamente minereşti bine calcate, de nu se vedeau gradele, că veniseră să apere democraţia şi drepturile omului. Şi că găsiseră la peneleu şi la peneţeu maşini de făcut dolari.
E imposibil să nu-ţi aminteşti ambele momente când posturile de televiziune dau imagini cu manifestări de mânie proletară împotriva parlamentului, acuzat, simultan, vehement şi polifonic, de actualul şi de fostul preşedinte, de şefa noului Gestapo, numit DNA, că refuză să joace rolul marii adunări naţionale, aprobând, tembel, gregar, automat şi nediferenţiat, solicitările procuroreşti. Ciudat, dar semnificativ, manifestanţii strigă lozinci antiguvernamentale. Şi explicit, împotriva premierului. Ceea ce face transparente sursele organizatorice ale manifestărilor. E firesc ca politica agresivă a monstruoasei coaliţii între partidul expreşedintelui şi partidul trădător, baza politicăa alesului preşedinte, care vrea să schimbe majoritatea parlamentară, pentru a prelua, precum precedentul, întreaga putere? În teorie da, o tendinţă politică, oricât de imorală, să aibă suporteri şi în stradă. În preactică, tabloul se bazează pe două elemente conjugate. Nivelul sub orice critică al instruirii politice a majorităţii populaţiei şi profesionalismul propagandei. Postacii sumei diferitelor component, chipurile rivale, ale structurilor exprezidenţiale, plătiţi cu bani negri sunt emblematici. Dar, oare, structurile astea sunt doar ex…? Mai mulot decât îndoielnic. Câtă vreme, cu o singură excepţie, discursul noului preşedinte la raportul annual al CSM, toaste mişcările acestuia sunt strict consonante cu discursul de care ne-am săturat 10 ani, în strict aceeaşi logică distorsionată.
Cel mai proaspăt exemplu e condamnarea vehementă, prelungită în reclamarea la Curtea Constituţională, de către noul preşedinte, recentului vot din senat, ca răspuns constitutional, legal şi firesc la solicitarea DNA de arestare a doi parlamentari, cumulând funcţia de exminiştri. Din păcate atitudinea aberantă în materie e prelungită în reacţia unor ambasade. Ignoranţă sau rea credinţă? Sau ambele?
Iar în timpul ăsta expreşedintele, care a făcut mofturi revoltătoare, refuzând 6 oferte guvernamentale ca locuinţă legală după epuizarea mandatelor (în emblematic contrast cu modestia şi discreţia, ambele fireşti, ale celor doi precedenţi preşedinţi postdecembrişti), se mută la… Scroviştea. Să ne înţelegem. Domeniul, folosit de pingelică pentru a găzdui omologi politici, e proprietatea legală a RAPPS. Dar se află în sfera de control a… preşedinţiei. Prin urmare, cetăţeanul expreşedinte nu se putea muta cu un convoi de maşini pe domeniul de 2600 hectare fără OK de la RAPPS, implicit de la guvern, regia făcând parte, legal, din sfera de control a guvernului şi fără OK de la actualul preşedinte. Mutarea pe domeniul Scroviştei e pretextată de reparaţiile care se efectuează la vila unde locuise, mai mult sau mai puţin abuziv, Dna profesor universitar Mioara Roman şi pe care expreşedintele a acceptat-o formal ca locuinţă de expreşedinte.
O bună parte dintre cititorii blogului meu au opinii opuse alor mele. Căci, la nuanţă, e de presupus că diferenţe e firesc săexiste cu toţi. Aceştia mă vor întreba, cu un ton posibil iritat, dece atribui partidului care şi-a pierdut identitatea, oferind numele său istoric, struţocămilei politice construite prin fuziunea cu cel pe care-l combătuseră în cei 7 ani anteriori trădării, epitetul de trădător. Simplu: a rupt unilateral alianţa pe care marea majoritate a populaţiai o aştepta. Care să contracareze în plan politic tendinţele hegemoniste ale expreşedintelui. Simultan, a ieşit de la guvernare. Până aici e ceva întâlnit în politică. Dar gestul a fost resimţit ca o trădare de către majoritatea nemaiîntâlnită din 90, în decembrie 2012, drept componentă a alianţei antiprezidenţiale. Dar nu s-au oprit aici. Au participat la europarlamentarele din primăvara lui 2014 pe mesajul propriei identităţi. Imediat după care preşedintele lor a anunţat trecerea din partidul European ALDE, din care făcea parte, în PPE. Cei 5 europarlamentari aleşi au contribuit, astfel, nu decisiv, la menţinerea majorităţii partidului fără noimă şi doctrină. După ce şi-au trădat grupul European, purtător de identitate politică, au anunţat fuziunea cu adversarii politici de până mai ieri. Răsturnând majorităţi locale constituite la alegerile locale din 2012, sub mesajul alianţei antiprezidenţiale. Fără de care mesaj n-ar fi câştigat poziţiile pe care acum le-au oferit… adversarilor. Şi-au schimbat cam forţat preşedintele, definit drept candidat al noii struţocămile politice. Care, beneficiind pe d eo parte de propaganda profesionistă migălos structurată, din care armata postacilor, plătiţi cu bani negri, n-a fost cea mai neglijabilă rotiţă, dar şi de erorile tactice ale restului fostei alianţe, rămasă la guvernare, s-a trezit preşedinte. Iar acuma vrea să repete gestul precedentului în funcţie, răsturnând majoritatea parlamentară, pentru a-şi impune un govern propriu.
Cum se poate face schimbarea majorităţii? Păi numai prin 2 metode: racolarea de parlamentari din actuala majoritate, fie nemulţiumiţi, fie cârtiţe (caraghiosul cuplu Geoană – Vanghelie), fie prin şantaj (expreşedintele a recunoscut cinic că posedă informaţii despre întreg spectrul politic), fie victime ale noului Gestapo, binomul DNA & SRI. Acelaşi scop al expreşedintelui, aceleaşi metode, aceleaşi instrumente. Dacă asta nu semnifică identitate de esenţă cu expreşedintele, deci o continuitate a sistemului de putere, atunci… Desigur, nuanţele sunt diferite, mai ales stilistic, dar, e, de fapt, aceeaşi Mărie, cu… aceeaşi pălărie. Anticipasem identitatea de fond, anunţată de evoluţia partidului trădător pe parcursul anului electoral 2014. Nu anticipasem, e drept, rezultatul. Dar acum trebuie să trăim cu el. Un motiv în plus pentru a nu renunţa. Dacă încetăm să respirăm, pierim. Daca încetăm să luptăm, lumea va pieri, spunea, în memorabilul film Casablanca, personajul Viktor Lászlo.
În penultimul an al păgubosului Jimmy Peanuts, americanii încercaseră formula somozismul fără Somoza. Un fiasco, au venit la putere comuniştii, cu o a doua Cubă sub nas, în Nicaragua. Băsismul fără Băsescu? Doar aparent. Anchetarea, de formă, a unor personaje din sistemul de putere al expreşedintelui scoate, e drept, la iveală, amploarea fenomenului mafiotic. În 99, expremierul Radu Vasile, fie odihnit, spunea că în românia n-ar mai fi nimic de furat. Sancta simplicitas! În următorii 4 ani, ai guvernului Năstase, s-a furat mai mult. Dar în cei 10 ani următori, constituirea şi consolidarea sistemului de putere personală, amploarea furtului a atins cote inimaginabile. Iar beneficiari n-au fost doar mafioţii recuperaţi de la adversari. Aceştia au fost doar eşalonul primar. Care oricum n-ar fi funcţionat decât sub protecţia politică a regimului celor 10 ani. Ci miezul fierbinte al sistemului mafiotic, din jurul expreşedintelui. Atât ca acumulare, cât, mai ales, ca bani negri cotizaţi în campaniile electorale ale acestuia. În primul rând cea a realegerii dubioase din 2009.
Deocamdată să lamurim problema jalnicelor manifestatii ratate impotriva parlamentului. Nu e de aşteptat din partea preşedintelui ales să aiba habar de sistemul legislativ. Nici din partea aşa zisului său partid, pe care l-am numit o monstruoasă coaliţie la zi să nu-şi manifeste reaua credinţă în materie. Deocamdată nu putem discuta serios decât în cadrul constitutional şi legislativ. Puterile statului trebuie săfie într-un echilibri flexibil, dar echilibru. Legislatorul a prevăzut judicios nevoia acceptării, de către parlament, a solicitării organelor de anchetă (care nu se confundă şi nu trebuie confundate cu justiţia, în ciuda dozei de strâmbătate a acesteia, care ii socoteşte pe procurori între magistrate) la diferite nivele (cercetare penală, arestare preventive). Nu e vorba de nici un fel de superimunitate, ci de o elementară măsură procedurală de protecţie faţă de posiblele abuzuri ale respecitvelor organe (procurorii – la noi). România e departe de a avea monopol în privinţa asta. În constituţiile europene, nivelul de protecţie al demnitarilor în general şi a parlamentarilor în particular, împotriva abuzurilor judiciare, se află la diferite nivele. Există şi ţări în care nivelul de protecţie e superior celui din România. Nu mă întrebaţi care anume, reţin informaţia din declaraţii publice ale unor oameni competenţi în materie şi bănui că informaţia, pe lângă că e plauzibilă, firească, presupun că e şi accesibilă pe diferite websituri oficiale de gen. Nimic mai demagogic şi mai distructiv decât pretenţia ca parlamentul să aprobe automat toate solicitările noului Gestapo, venite pe bandă rulantă. Că această demoagogie e expresia toxicului cocktail de ignoranţă şi rea credinţă, că credibilitatea ei de un public şi mai ignorant şi ameţit de propaganda, e clar şi net, ca un clanaret.
Un amănunt semnificativ. Fără a discuta în contextul afinităţilor elective de orice semn faţă de pitorescul personaj Gigi Becali, codmanarea lui abuzivă e la fel de evidentă. Nu mai intru în amănunte, cine e curios n-are decât să folosească instituţia comentariului pe blog şi să întrebe. Dar abia acum, la 2 ani distanţă, cuiva i-a scăpat un motiv suplimentar faţă de implicarea personajului între adversari urmăriţi cu ură de expreşedinte şi trataţi ca atare de justiţia obedientă. Personajul ar fi cumpărat de la machidonii care solicitau degeaba restituirea proprietăţilor funciare louate cu japca de regimul comunist. Altfel zis, s-ar fi înscris de facto în masa samsarilor imobiliari. Evident nu pentru a sponsoriza campanii electorale, ci pentru a-şi ajuta conaţionalii. Dar marii mafioţi ai restituirilor supraevaluate i-ar fi cerut o sumă de ordinal dezilor de milioane de euro pentru a nu-l raşcheta. Acum comentatorii îşi aduc aminte că, la vremea cuvenită, gura slobodă a individului ar fi făcut public şantajul. Şi atunci, după 3 achitări consecutive, pânăla ÎCCJ, completul de 3 judecători (cu 3 voturi la 0), deodată completul de 5 judecători la acelaşi nivel îl condamnă cu 3-2. Gazeta sporturilor publicase lista celor 5 şi, din ce ştiam, scorul era previzibil. Nu mai e un secret câţi şi care judecători de la acest nivel suprem îl au pe naşu-n suflet. Acum ne amintim câte personaje din lumea fotbalului au strecurat, în aceşti 2 ani, că omul plăteşte pentru gura lui spartă. Ei, bine, ieri, întrebat direct de jurlanişti, la ieşirea din biserică, în ultima zi de premisie (e foarte posibil ca azi decizia tribunalului din Constanţa săfie defavorabilă eliberării lui condiţionate), despre subiect, omul a jucat teatrul tipic cu care ne-a obişnuit: nu ştiu nimic! Acum sunt gheirghe Becali, nu mai sunt George. Nu mă interesează. Cine ştie caror mafioţi le vor fi sfost “restituite” proprietăţile machidonilor…
Ca să citez un clasic al cărui portret fusese dat jos de pe peretele claselor şcolare taman înainte să intru în clasa întâia – deocamdată atât. Vom reveni, la un moment sau altul. După alte filme…