a vaincre sans péril on triomphe sans gloire

To love deeply in one direction makes us more loving in all the others

  • Acasa
  • Carti in format pdf
  • Galerie foto
  • Liternet
    • Radio Liternet
  • Unde am mai scris
  • Despre autor
28
Feb

PUTIN, CA ADENOID HINKEL

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Pe fondul evenimentelor majore, o premieră sinistră de la aparenta încheiere a războiului rece, a continua cronicile literare ar fi o dovadă de afazie. Ca unul care a notat, la momentul promovării politice a fostului maior KGB V. V. Putin, reacţia de spaimă îngheţată nu doar a vocilor publice ale respectivului present, dar şi a unora dintre artizanii stalinişti ai sistemului represiv (îmi aduc aminte de faciesul cadaveric al lui Nicolae Pleşiţă), am simţit nevoia de a menţine atent un braţ de caracatiţă.

Peste câţiva ani, în 2005, ales de curând preşedinte, Putin a convocat un congress al istoricilor din Federaţia Rusă sub patronajul funcţiei sale. Tineretul nostrum nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal, ci un mare erou rus. Sic! Cu excepţia unui romancier român, care a inserat momentul într-un roman tradus ulterior în mai multe limbi, declaraţia de principiu a trecut neobservată. N-am întâlnit nici o analiză politică, de va fi existat vreuna, aici sau aiurea.

Peste ani, liderul revanşard a făcut o declaraţie incomparabil mai explicită: Desfiinţarea URSS a fost cel mai tragic eveniment geopolitic din istorie. Rumori publice? Cel mult în surdină. N-ar fi fost nevoie de un exces de luciditate pentru a considera declaraţia drept ceea ce era: un program politic pe termen nedefinit.

Prin forţa lucrurilor, articolul de faţă e scris moment cu moment. Alura de analiză omogenă e necesară, pentru a contura un model. Stilul reportaj ar fi mai viu, poate mai emotional, dar rostul e de a sublinia coerenţa unui fenomen maim ult decât major.

Înainte de a intra direct în materie, vreau să precizez un aspect aparent secundar. Apparent fără legură cu războiul explicit lansat îndimneaţ de 24.02. Un proverb sovietic spune că Rusia e o ţară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil. Aparent ţinta e regimul communist totalitar. Iertat fie pleonasmul. De fapt esenţa butadei e profund rusească. Vezi neobişnuit de lucida analiză a lui Arghezi, în calitatea de journalist a poetului: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tudor-arghezi-intre-europeni-si-rusi-e-o-diferenta-ca-de-la-ied-la-hipopotam. N-am citit cartea lui Mark Galeotti O scurtă istorie a Rusiei de la cneazzul Rurik la Vladimir Putin (Humanitas 2021), dar lista  în recomndcărţilor sale îl recomandă ca un specialist la zi ce-l depăşeşte pe Zbigniew Bezezinski. Despre ce e vorba? De câţi vani propaganda rusă rescrie ofensiv isotria WW II, promovând ideea că occidental ar fi fos salvat de Armata Roşie. Tonele de literature de gen, trduse începând din 1964, oricum uitate de publicul generatiei mele, aflată pe ducă, pot fi aruncate la gunoi. Propaganda actuală, avantajată de supracomunicare, copiază propaganda stalinistă. S-o recunoaştem, propaganda e popular în mediul publicului rus, daar nu accesta e ţinta. Datoria celor care mai ştiu e de a o contracara.

Dar sfârşitul războiuui rece e o idee falsă. Nu faptul că ieri 24 a început un râboi fierbinte e contrargumentul. Ci rescierea tenace, falsă, a WW II e pr şi simplu un act de război rece.

Vocea cea mai exacta a momentului e a unui erou al timpurilor noastre. Fostul campion Mondial de şah, rusul de origine armeano-evreiască Garri Kasparov, emigrat la NY City. El atrage atenţia asupra călcâiului achilian al grupului de multimiliardari din jurul lui Putin. Îşi ţin banii în occidetul pe care-l dispreţuiesc. https://www.gsp.ro/gsp-special/stiri-extrasport/care-spune-garry-kasparov-care-ar-fi-marea-slabiciune-a-lui-putin-655783.html

Războiul, oricum un fenomen indezirabil, mai mult sau mai puţin irational, are totuşi legi. Trupele de mercenari ale lui Putin poartă uniforme fără insemne. Legal, Federaţia rusă nu le recunoaşte, nu-şi asumă existenţa lor. Federaţia? Preşedintele ales al acesteia. E o formă incalificabilă de minciună. Cu rea credinţă. Pariul său e transparent. Fie îşi realizează proiectul de reconstituire, în doi paşi, a URSS – de la a cărei înfiinţare legală se împlineşte exact un secol -, în care caz noua-vechea Uniune va fi treptat recunoscută de comunitatea interneţională, iar viturerarea verbal de zi se va dovedi egală cu zero. Fie proiectul îi va fi zădărnicit cumva. Iar întreg decontul l-ar plăti el. Nu grupul de mutimiliardari legaţi organic de el. Care ar găsi căi de conservare a puterii financiare. Mă rog, cu pierderi suportabile.

Rolul acestora e de a fi surse de putere. Să observăm că un caϊd de anvergura lui Roman Abramovici nu încape în primul strat al aşa numiţilor olgarhi susţinători ai lui şi susţinuţi de Putin. Ar avea numai 14 miliarde USD. Un rol secundar e sa finanteze trupele neoficiale, mercenarii fără insemne pe uniforme. Să nu-I confundam cu trupele spetznaz, care sunt oficiale. Dar rolul major e de a fi acumulat reserve imense  de bani depusi în bănci interne, imune la sancţiuni internaţionale. Rămâne de văzut în ce măsură aşa ceva e tehnic posibil. E parerea unor experţi în finanţe, inclusive români. De presupus că sunt mai competenţi decât Kasparov. Următoarele momente – luni, săptămâni, chiar zile – vor da o idee. Dacă sancţiunile economico-financiare vor fi aplicate serios, nu vor fi sabotate de interese punctuale ale marelui capital. Şi dacă, applicate cinstit, vor da sau nu rezultate. Comentatorii la care am avut access până azi 25 spun că Putin pregăteşte acest moment de 15-17 ani. Adică exact de la decaraţia din 2005.

Probabil următorul eveniment important, chestiune de ore, va fi desfiinţarea guvernului ukrainean. Pentru instalarea unui guvern prorus, în care-mi voi schiţa impresiilecare, în teorie, se presupune că ar înceta agresiunea convenţională a armatei ruse, ar fi nevoie de paşi formali. Oricât de acceleraţi, nu s-ar putea produce instantaneu. Până atunci, o paranteză, în care-mi voi schiţa impresiile momentului. Rezistenţa ukraineană e nulă. Reacţia negative a populaţiei ruse, paidă. Controlată lejer de sistemul represiv. Aparent mai eficace decât cel stalinist şi cel brejnevist. Reacţia occidentului, pe cat de vocală, pe atât de neconvingătoare.

Şi iată că dinainte chiar de complete cucerire a Kievului, China şi India (principalul debuşeu economic al Rusiei) cer telefonic negocieri cu preşeuntele actor al Ukrainei. Putin se declară de acord, cu condiţia să se discute la Minsk. Să aibă dreptate cei care spun că războiul e cacealma? Ar fi împotriva coerenţei planului lui Putin.

26 dimineaţa. Kievul încă nu e ocupat complet, Volodimir Zelenski e încă liber şi în funcţie, un bloc de locuinţe din Kiev distrus de o rachetă rusească. Ieri, in prima zi de refugiu, 17,000 au intrat în România, angajată să prieia până la 500,000 refugiaţi. Mircea Lucescu, antrenorul român al echipei Dinamo Kiev, revenit cu echipa din cantonamentul turcesca, a ajuns în tară. Ani de zile antrenase pe Shakhtar Doneţk. Voi continua să notez cursul evenimentelor, pe fondul derulării planului lui Putin.

ă

Ce urmează, presupunând inevitabila finalizare a primului pas? Evident, Republica Moldova. Controlată de armata rusă cantonată în fâşia transnistreană, lipsită de resurse, lipsită de acoperire politică, cu populaţie oscilantă. România ar fi astfel încercuită. Ungaria, deşi membră NATO, e practic prietenă cu Putin şi aflată în furibundă campanie de denunţare a secularului tratat de la Trianon. Bulgaria, care în teorie prelungeşte spre sud flancul estic al NATO, a avut şi are atitudini ambigue. Ergo, înainte de asumarea confruntării effective cu NATO pentru ţările baltice, Putin va lansa o ofensivă hibridă asupra României. Fake News, ofensivă cibernetică, ofensivă politică. Pentru Putin, România e cel mai sensibil punct al flancului estic al NATO. Deci primul obiectiv strategic după fidelizarea Republicii Moldova. Totodată, un punct de atenţie pentru NATO. Capacitatea de rezistenţă româneasca la presiuni multiple pare cel puţin îndoielnică. Rezistenţa Poloniei a fost şi e de cu totul alt calibru. Despre ţările baltice mai târziu.

O latură din ce în ce mai important a războiului în general e războiul cybernetic. Parte a războiului psihologic. Fiecare tabără dezinformează in interes propriu. Dacă pe plan militar conventional superioritatea armatei ruse e cu totul disproporţionată, să nu uităm că ukrainenii sunt printre cei mai buni hackeri, egali cu cei ruşi. Încă n-au apărut ştiri despre activitatea primilor, dar a apărut o ştire despre o grupare internaţională de hacker numita Anonymus. Care ameninţă clanul Putin (+mafioti multimiliardari) cu aruncarea pe piaţa a unor secrete dezechilibrante. Imposibil nu e. depinde ce tabără va fi lansat şi acest posibil Fake new.

În altă ordine, catastrofa globală ne mai permite şi nouă, nişte nimeni în drum, să mai aflăm noutăţi despre tehnologia militară. Iată o rachetă cu efect local (bătaie 10-12 m) care provoacă absorbţia brutală a oxigenului inclusiv din buncăre. Proiectată şi realizată anume pentru guerilla urbană. Nu-I o noutate că Putin s-a pregătit minuţios ani de zile.

Apărarea ukraineană pare de un comic amatoristic. Azi 26, ora 16, apare ştirea că puţinii soldaţi locali urmează a fi completaţi cu deţinuţi. Eliberabili dacă supravieţuiesc. Evident, voluntar. Partizanii lui Stalin în WW II păreau, comparative, profesionişti.

Un punct sensibil în apărarea băştinaşilor e determinarea actorului preşedinte de a refuza oferta americaă de a fi extras in Kiev, cu destinaţia USA. Sensibil deoare el însuşi e conştient că e o ţintă a lui Putin. Să ne amintim de ultradeterminarea luptătorilor ceceni din anii 90. Pe 21 aprilie 1996, generalui Dzhokhar Dudayev, liderul cecen, a fost ucis de o rachetă care-l locaizase când vorbea la un telefon prin satelit. Să fim serioşi. În 26 de ani, petru tehnologia actuală trebuie să fie floare la ureche uciderea de la distanţă a unui adversar. E de mirare că Volodimir Zelenskiy mai trăieşte. Glumind, nu foarte mult, meaforic, ai zice ca Putin nu l-a ucis încă pe actorul care intepretează, destul de authentic, rolul de preşedinte, dorind să-l plimbe într-o cuşcă, precum Temerlan pe Bayazid Ilderim, în urmă cu 620 de ani.

Care e scorul după 3 zile de la declanşarea furibundă a ofensivei împotriva Ukrainei încercuite de armata rusă? Kievul e pe cale să cadă. Întârzierea e nesemnificativă, la un plan urmărit de 17 ani. Reacţia negative a populaţiei ruse e, deocamdată, controlata de forţele repressive. Ieri au fost arestaţi peste 3000 de manifestanţi. Închisorile ruseşti pot găzdui mult mai mulţi. Nu va fi nevoie de reinstalarea gulagărelor, situaţia  se schimbă  de la oră la oră pe plan global. Reacţia Occidentului e departe de fermitatea vitală. Putin şi grupul multimiardarilor susţinători sunt imunizaţi împotriva deconectării Rusiei de la sistemul international de plăţi SWIFT. Singura mişcare cât de cât semificativă e activarea forţei NATO de reacţie rapidă.

Putin a declarant că dacă e ca Rusia să dispară, dec ear mai exista lumea? Aluzia e inedita şi sinistră. În 45 de ani de război rece stabilitatea lumii a funcţionat pe baza conceptului Distrugere mutual asigurată. Putin lasă impresia ca nu mai e interest de aşa ceva. Prefer şantajul nuclear, ca război al nervilor.

27.02 dimineaţa. Kievul încă incomplete ocupat. Un pilot American veteran a detectat trafic electronic codificat pe frecvenţele bombardierelor strategice ruseşti cu arme nucleare la bord. Deci sunt mişcate.

Luni 28 dimineaţa. Căderea Kievului iminentă. Dar… încă nu. Iată două articole ale momentului: https://playtech.ro/stiri/cei-mai-bogati-rusi-mesaj-de-ultima-ora-pentru-vladimir-putin-in-plin-razboi-cu-ucraina-479000?utm_source=GSP+LINK&utm_medium=website

Şi https://playtech.ro/stiri/alarme-in-kiev-orasul-e-incercuit-in-a-cincea-noapte-de-razboi-rusia-ucraina-informatii-de-ultima-ora-479129

Dar mai ales, o voce competentă: https://playtech.ro/stiri/alarme-in-kiev-orasul-e-incercuit-in-a-cincea-noapte-de-razboi-rusia-ucraina-informatii-de-ultima-ora-479129

Este acest Putin o ediţie nouă a lui Stalin? Nu. Acest Putin, în sensul că Putin de azi, e ca Adenoid Hinkel, personajul lui Chaplin, care se juca cu golbul pământesc. Mult inferior lui Nero cântând în timp ce privea spectacolul Romei incendiate. Dar mult mai periculos. Cât mai e suportat de generali.

no comment
21
Feb

ARHEOLOGIE LITERARĂ

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Textul de mai jos nu-mi aparţine. E scris de regretata mea soră de Steaua lui David. A fost scris în urmă cu multi ani, ca un pamflet adresat unui e-grup. Care a dispărut, ca toate e-grupurile, odată dominaţia reţelelor de socilizare. Majoritatea surselor personajelor n u mai există. Sau am pierdut orice legătură cu cele care, poate, mai există. Cei foarte puţini care, citin textul, vor recunoaşte atmosfera descrisă şi unele personaje, sper că se vor amuza.

Dece îl inserez acum pe blog, când atâtea cestuni arzătoare sunt la ordinea zilei? Am dat întâmplător de el. Subiectle de fierbinte actualitate vor aştepta.

AVENTURILE INTERNETICE ALE CORNELIEI

Salut, am văzut lumină şi-am intrat. Asta a fost primul pas făcut de Cornelia în lumea internetică română.

Scârţ, puteai să te faci că nu vezi lumina şi să treci mai departe… a fost prima replică. Personajul replicativ era Jeddy, temutul zmeu internetic, făcătorul de rele, intrigantul şi scârba consacrată a cercurilor cvasi-intelectuale  româneşti, populate la vremea respectivă de “foşti” de tot felul şi de “viitori” idem. Personajul Jeddy, decedat între timp, spre uşurarea lumii virtuale şi a participanţilor la ea, a putut fi înlocuit numai şi numai de un personaj mai tânăr, însă la fel de odios, dacă nu chiar mai odios, celebrul Gelu, care, neavând nivelul intelectual (de invidiat, altfel) a lui Jeddy şi nici iscusinţa limbii alături numitului e plin de complexe ca o păşune de căpuşe după ce-a trecut o turmă de oi jegoase şi flămânde (Nu ştiu exact care este legătura între flămânde şi jegoase, dar aşa mi-a venit şi n-am să schimb frumuseţe de comparaţie numai de dragul de-a o explica. Gelu este odios de-a dreptul, nu fiindcă vrea să fie odios, ca Jeddy, ci fiindcă s-a născut odios şi defectele de caracter, o dată cu vârsta devin adevărate boli psihice. Bine, trecem mai departe. Cea de-a doua replică a fost: După virgulă se pune o pauză. Asta era madam Vucea, inteligenta profă de gramatică, comentatoare la un ex post de radio anti-comunist, fostă vedetă, fostă, fostă, fostă, la momentul respectiv bătătoare de cap cu normă întreagă şi femeie fatală în drum spre apus de carieră.

Dacă replica lui Jeddy a amuzat-o pe Cornelia, apoi replica arogantă a dirigintei a scos-o din sărite: Auzi cucoană, dacă nu-ţi place unde-i virgula, schimb-o cu mâna ta şi nu bate capul  fu răspunsul. N-am venit aici să iau lecţii de gramatică, ci să vorbesc cu oamenii. Dacă nu-ţi place mutra mea, n-ai decât să nu mă priveşti din profil.

Zbang!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Comunitatea virtuală a tăcut, înlemnită. Cineeeeeeee-şi permite să loveasca-n şefa de clasă? Cine-şi permite să se obrăznicească? Cine eşti tu? – s-a înălţat un cor de broaşte skyzofrenizate.

Da’ cine sunteţi voi, a glăsuit intrusa. Ia să vă prezentaţi şi vă zic şi io de mine, cine m-a fătat şi unde, de ce anume şi care-i scopul meu în viaţă. Ceea ce pot să vă spun, pentru început, este că nu m-au fătat să mă futeţi voi la cap.

Zbag-zbang. Şeful de trib, măreţul, s-a trezit să pună lucrurile, la punct: În lista asta, în cencaclul ăsta (iiiiiiiiiiii, am uitat să zic, nu era listă de discuţii doamne iartă-mă, era CENACLUL MEDUZA) nu se vorbeşte aşa, nu se folosesc cuvinte vulgare, nu se face atac la persoană nu se înjură şi nu se ţipă la oameni. Aha, a răspuns Cornelia cu înţelegere, adică eu nu sunt o persoană, eu pot fi atacată de vaca aia inteligentă care-şi dă aere? Exasperat, dar şi amuzat, moderatorul a afirmat că nimeni n-a fost atacat pâna ce Cornelia nu i-a atacat şi că-n general este un cenaclu de oameni cumscade, care scriu literatură şi se ocupă de critica literară.

După ce corul antic şi-a manifestat oprobiul faţă de tânara generaţie lipsită de respect elementar şi Cornelia a fost obligată să le produca o minioperă literară care să dovedească rostul păstrării ei pe un cenaclu onorabil care nu este de loc o casă de curve virtuală, cum a afirmat pârâta, operă literară care-a fost o combinaţie reuşită între căţeluş cu părul lins şi un yankeu la curtea regelui Ludovic al IV-lea, liniştea a revenit la zbuciumatul cenaclu. Lucrurile se desfăşurau aproape normal pentru o listă românească, cu vechituri şi glume proaste, linsuri în cur, rivalităţi la mâna doamnelor, explozii ale lui Jeddy, fie de vulgaritate, fie de nebunie pură, lacrimi de deziluzie şi comentariiiii, infinite comentarii despre foaie verde şi-un lemn tuns/ce-am fost eu şi ce-am ajuns. Cum spuneam, lucrurile se desfăşurau aproape normal, când, brusc, simţi Cornelia o schimbare ciudată de comportament. Femeile începură să-i facă un fel de curte rea, în vreme ce bărbaţii o atacară mai pe de-aproape, mai pe de departe. Singurii neutri rămaseră Jeddy, care, de fapt, nu era neutru, ci rău şi nebun, în mod constant şi moderatorul listei (o să vorbesc de el mai încolo), un poet în devenire, beţiv şi muieratico-nehotarât-erotic-peste măsură şi la fel de refulat.

Femeile erau fosta cântareaţă, celebra ziaristă, celebra zâna zânelor şi o alta, cu mult simţ al umorului, fată grozavă, puţin ţaţă puţin intelectuală, gură-mare, mamă a doi copii şi bucătăreasă convenţională, o doctoriţă româncă stabilită-n Canada, pe numele ei mic şi conspirativ Veta. Tot felul de versuri franţuzeşti romantice erau răspunsul la tâmpeniile aberante ale Corneliei şi tot felul de reproşuri de iubire înşelată veneau ca răspunsuri la gemetele ei de neînţelegere. În vremea asta bărbaţii care nu se certau cu Jeddy, cavaleri servanţi ai fostei zâne şi altii, aşa-n doru lelii înjurau printre dinţi şi mârâiau la gard, muşcând din când în când ulucii, dând să sară-n gâtul Corneliei, a cărei înţelegere şi imaginaţie păreau depăşite de evenimente. Dacă la atacuri putea oricând răspunde cu plăcere şi chiar o făcea, băgându-l şi rasbăgându-l pe ungurul Szabo în toate găurile posibile ale decedatei lui mame, îi era imposibil să facă faţă atacurilor amoroase ale femeilor şi când i se cita din Lamartine făcea crize de isterie combinată cu criză de scădere bruscă a zahărului (ceea ce-i acelaşi lucru-n fond), devenind violentă şi fără maneră. Ce-aveţi fă, cu mine, vi se pare că arăt ca Jean Gabin din profilu îndepărtat şi-ascund o pulă-n poşeţică, sau sunteţi turbate total?

Cel care-a făcut oarecum ordine-n dezordine a fost moderatorul, în particular i-a declarat Corneliei că stilul ei seamănă perfect cu stilul cocoşesc-ironico-săgetotor-băşcălios al unui celebru personaj de pe listele româneşti, cuceritor şi părăsitor de inimi muiereşti, care-avusese amor cu zâna şi amor morganatic cu canadiana. Aia, de dragul lui şi-n lipsa lui, a încercat să se sinucidă cu apă de ploaie şi el, moderatorul, trebuise să încheie conflictul stând pe telefon călare vreme de-o noapte-ntreagă să nu se sinucidă nebuna şi să înţeleagă cavalerul rătăcitor că va fi cauza orfanităţii a doi plozi şi văduviei unui soţ iubitor şi devotat.

Povestea ar putea fi grozav de lungă, dar urma să fie numai o introducere, introducerea într-o viaţă ciudată şi aparte a internetului de limba română de unde, adunând într-o oală personaje care aveau să o urmărescă pe Cornelia vreme de câţiva ani buni, se aleg până la urmă două personaje, aşezate la capete diferite ale scării umane, la capătul binelui suprem şi-al supremului uman şi la capătul murdăriei şi josniciei omeneşti. Şi, dacă despre rău sunt puţine cuvinte de spus, despre bine sunt aşa de multe că o nuvelă fie ea cât de lungă n-ar curpinde şi-ar trebui un roman, sau un roman fluviu sau un fluviu pur şi simplu şi asta ar fi prea mult. Nu şi inutil.

Epopeea Meduza a ieşit din interesul fetei noastre şi a urmat alte şi alte liste româneşti, majoritatea populate însă de cam acealeaşi personaje. Zâna-zânelor, Veta, celebrul crai de la curtea veche pe care avea să-l cunoască până la urmă personal şi cu care avea să fie oarecum şi cu intermitenţe prietenă, în răstimpuri îşi scoateau ochii, ba chiar Cornelia s-a crezut îndrăgostită de el o vreme şi-a scris că-i un fel de iubire amânată şi pusă de-o parte cumva, până ce pârâtul a dat de câteva ori cu bâta-n baltă că i-a trecut Corneliei cheful să mai creadă poveşti nemuritoare. Jeddy, nelipsitul şi maniacul, un oarecare Emanuel, fire lunecoasă şi scârboasă de codoş cu curu-n două luntre, personaj care de nenumărate ori avea să ţeasă intrigi, să ducă mesaje de colo-colo şi să scârbească pe multă lume chiar mai rău decât reuşea s-o facă celebrul Jeddy. Pe parcurs s-au alăturat şi alţii, dar mereu lângă cei vechi, nimic nu se schimbă pe listele româneşti, listele se schimbă între ele, unele se deschid, altele se închid, dar dai peste aceleaşi cărţi de joc. Cineva uneori bate cărţile, împarte pachetul în două, scoate sau adaugă, însă jocul rămâne constant şi pozele nu se schimbă. Regele-i rege, regina-i regină, asul este as, în vreme ce nebunul… se schimbă prin deces. Şi nebunii sunt cel mai uşor de înlocuit.

Promisesem să zic despre moderator. El a ajuns ceva pe undeva, a publicat poezie, e putin beţiv, puţin dement şi redactor la nu stiu ce revistă. În emanciparea literară a Corneliei însă a avut un rol destul de important. A învăţat-o să zică lucrurilor pe nume şi încă pe numele lor real. Că futut nu-i chiar un cuvânt groaznic dacă nu se referea la un act violent, dar, cum fiecare acţiune bună are şi-un revers negativ, Cornelia a realizat repede că poetul beţiv vroia s-o fută direct şi personal, pe-o cale sau alta, fie prin corespondenţă, fie direct, cu o ocazie şi că nereuşita îl va aduce-n stări de adevarată demenţă când avea să dea telefoane disperate şi injurioase sau avea să scrie e-mail-uri în care să te fut se repata de mii de ori. Nu, nu toţi cei de pe liste sau cenacluri erau demenţi, numai o parte. Şi se pare că partea asta a fost partea puternică a cunoştintelor eroinei noastre.

Toate astea se întâmplau în anul de graţie 1998 iarna şi Meduza s-a fleoşcăit total prin 1999. Sau Cornelia şi-a pierdut interesul pentru ea, ceea ce e cam acelaşi lucru. Într-o bună dimineaţă de vară, după ce-şi bătuse călcâiele pe diferite chaturi româneşti mai mult sau mai puţin vulgare şi cunoscuse o grămadă de persoane distinse, la gura cărora se băteau dracii şi turcii, înjurăturile şi blestemele, după ce căpătase mai mulţi viruşi de computer decât erau în total ultimii 25 de ani la Insititutul de virusologie din Tel-Aviv, deci într-o bună dimineaţă a primit Cornelia o invitaţie de participare la o nouă lista româno-evreiască numită rom-jews.

Curioasă, a acceptat înscrierea. Şi de cine-a dat? Normal, pleiada de zâne-doctoriţe-crai virtuali, Emanueli lipicioşi, nelipsitul Jeddy maniac şi câteva noi personaje care pe meduza nu apăruseră. Printre ele o doamnă ziaristă şi-al ei unchi, un tip elegant, cult, mare amator de femei, mare amator de literatură stiinţifico-fantastică, mare amator de discuţii intelectuale şi mai puţin intelectuale. Un tip despre care se spunea că ar fi avut la vremea respectivă peste 80 de ani, însă care judeca cu spiritul, mintea şi umorul unuia de maximum 30. Iniţiatorii listei celei noi erau Emanuel cel de tristă pomenire şi-un tip cumsecade, dar cam buimac de felul lui, plin de intenţii bune, pe care când intenţiona să şi le manifeste oarecum, era bietul de el pocnit aşa de zdravăn în cap de zăcea lat şi-n linişte vreme de cam 10 zile. Rami… Neînfricatul Jeddy făcea ravagii. Avea clienţii lui permanenţi, un inginer canadian tot român, fiu de profesor universitar celebru, tip cu un simţ al umorului deosebit, dar cu marele defect, în ochii lui Jeddy, că era, inginerul fiu de academician, întors la religie. Adică el fusese evreu laic şi-acuma devenise evreu religios. Jeddy, care avea un cui împotriva a orice şi-n special împotriva oricui i se năzărea, îl călărea pe religios din toate unghiurile şi acela se făcea că nu vede, sau nu-i păsa, sau îl trecea cu vederea, el, adică inginerul religios era printre iniţiatorii listei. Când se sătura să-l măcelărească pe religios şi pe doctoriţa din Canada, a cărei supremă vină era că lua apă-n gura şi astfel stropea rufele, Jeddy trecea la clienţi mai temporari, printre ei se număra Cornelia şi zâna-zânelor. Dar numai printre ei, fiindcă la rând de fapt veneau cu toţii şi nimeni nu scăpa nevătămat. Oamenii au început să se vânzolească, să reproşeze moderatorilor că de ce nu-l scot dracu pe Jeddy din listă şi moderatorii, cu toate că individul le statea ca un furuncul în cur, îl tolerau. Dulcele Emanuel chiar a declarat de bunăvoie şi nesilit de nimeni că-l păstrează pe Jeddy numai fiindcă el are curajul să le spună unora adevăruri pe care el, în sine, n-are curajul să le spună. Oricum lista părea să se ducă dracu, scandalurile se ţineau lanţ, toată lumea scuipa pe toată lumea şi-n rarele momente de relaxare Jeddy scuipa pe toată lumea şi ca o îmbunătăţire a situaţiei îi mai şi futea-n cur cu deosebită voie bună. Asta când spre satisfacţia unora, când spre satisfactia altora dintre participanţi.

Sătul de mâncat căcat, blândul om de treabă Rami şi-a luat într-o zi valiza, pretenii mai apropiaţi, şi-a luat inima-n dinţi şi soarta-n propriile-i mâini şi-a deschis o listă noua. Pe numele ei personal şi de familie Dizertaţii.

Dacă desfăşurarea istorică a evenimentelor e corectă sau nu habar n-am, s-ar putea să fie, s-ar putea sa nu fie, în mare cam aşa stă treaba şi e inutil să mă bateţi la cap după ce-o să public chestia asta şi să-mi spuneţi că aia a fost înaintea aleilalte şi dincolo s-a întâmplat altfel decât dincoace. Habar n-am, nu-mi pasă şi oricum astea sunt fapte cu aproximaţie, istoria are dreptul să greşească şi dacă n-are dreptul vă rog să comentaţi personal şi să completaţi, deoarece, mare parte dintre voi, cei ce citiţi asta rânjid sau muşcându-vă mustăţile (în cazul doamnelor barba) aţi fost martori oculari şi participanţi la tot bâlciul. Nu-i musai ca cine zic eu că-i un căcat să fie un căcat, dar e musai ca a puţit cândva macar, altfel nu văd de ce-ar fi un căcat. Şi tot aşa.

Pe scurt în Dizertaţii a început să fie vesel odată cu venirea noii generaţii. Mă rog, asta, noua generaţie, să n-o vedeţi ca pe-o ciurdă de căprioare sprinţar-ţopăitoare, cu plete-n vânt şi talie de viespe, nu, noua astă generaţie era carne de tun nouă, cineva care mai avea putere să se împotrivească, să dea din mâini, din picioare şi din alte organe, când cei vechi, patriarhii, scofâlciţi deja de intemperiile net virtuale, se sclifoseau şi se dădeau mari. Harry, un sculptor romantic şi cam sucit, faimoasa femeie Prospera, o tipă puţind de talent, dar nebună la tot capul, zmucită ca un cal arăbesc şi cu crize de isterie la fiecae trei paşi, înţeleapta bufniţă de-o tâmpenie crasă, căreia nu-i găsesc un nume, dar care când nu bocea jalnic se zgâlţâia filozofic pe craca ei uscată, şi bineînţeles cel dintâi şi neuitatul, specialul Gelu, de care povesteam întru început vorbind de rău contra bine sau bine contra rău. Porcul ăsta a intrat nu ştiu de unde şi nici Cornelia nu ştie, dar avea ceva, în faţa femeilor, un clenci deosebit, galant în cuvinte, curtezan înnăscut, om de lume şi, în special avea mereu o mână întinsă de ajutor pentru fiecare. Chitită să ia mei mult decât să dea, dar ce femeie rezistă la înşelătorul limbaj al laptelui şi a mierii, cine mai ştie limba sării în bucate?

Pe ardeleanul-bucureştean Laurenţiu i-a luat Corneliei un veac de zbuciumare să-l inţeleagă ce spune. Nu cum spune ci ce spune. I se părea că nu vorbeşte exact româneşte, ci un fel de limbă sucită, făcută din bucăţi de romane în care se mestecau Marquez cu Neruda şi Bolintineanu. Fermecător în felul lui, ardeleanul avea să-i devină prieten bun, corespondau ceva la modul: ce mai faci? bine! Şi se simţeau acoperiţi la capitolul amiciţie.

Toate bune şi frumoase, eu vă iubesc pe voi şi stăm de vorbă, despre internet, vaci albastre şi porci portocalii, dar telefoanele şi viaţa asta de zi cu zi mă cam cheamă. Nu-i pace sub măslini şi plouă-n rai, mai am şi-alte prietene în afară de Cornelia, una-i patoloaga, o să vă spun despre ea de-aici înainte, poate vă trece plictiseala. Aşa-i că v-aţi săturat de manera statică?

Şi eu, la muncă deci doamnelor, domnilor, domnişoarelor sau toate la un loc, viaţa-i o chestie deosebit de dură şi-aveţi mare grijă să nu vă cadă-n cap. Se mai întâmplă cum o să vedeţi mai jos, mai la stânga, mai la dreapta. Despre liste, mai vorbim noi, între timp mâncaţi-vă propriul ficat, sunteţi pe net, nu? Aveţi prieteni? Ar trebui să-i cunoaşteţi pe Cornelia, pe Hunyad, pe Mihai şi pe  Corsicanu, pe Sobol şi pe Etta, pe Laurenţiu şi pe Harry ca să spuneţi că aveţi. Aveţi duşmani? Pe dracu, pâna ce nu l-ati cunoscut pe Gelu habar n-aveţi ce-i ăla un duşman. Femei, dacă nu l-ati cunoscut pe Martin n-aţi cunoscut un bărbat, ascultaţi la mine şi nu bateţi capul. Mai vorbim noi despre asta. Iacă-i acum pe prietenii mei căzuti din cer:

Acu amicul Laurenţiu nu se multumeşte cu descrieri leşinate de liste româneşti, neeee, el e om molcom, îi place să-i vadă pe cei din jur rupându-se-n figuri, smulgânsu-şi coastele de nebunie sau de dragoste dezamăgită, fulguită, nestăpânită ori măcar neîmblânzită, sau aşa ceva. Omul ăsta nu înţelege că dragostea e ca războiul, dacă o lungeşti prea mult ajungi să nu mai ieşi din ea şi dacă vrei să faci un blitz krieg tot acolo ajungi. S-au mai văzut cazuri, adica ăsta, Sharon, a vrut să meargă în Liban 20 de km. Dom’le, da avea un tanc aşa de rapid, că nu şi-a dat seama când a ajuns la Beirut, i-au trebuit o grămadă de ani să iasă din căcat. Şi băiatul ăla, Hitler? A vrut să cucereasca lumea ca-n excursie modernă. Poate reuşea, dacă nu-i era frig. Asta-i şi cu dragostea, ori se grăbeşte, ori îi e prea frig, ori îi e prea cald, ori face ceva de se duce-n pizda măsii… Da pretenul meu Laurenţiu-i un ambiţios. El vrea ceva palpitant. Normal c-aş putea să-i trag un pumn în ochi, asta însă-i doar o soluţie temporară, pe-un ardelean, ca şi pe-un dinozaur, îl păleşte durerea peste cinşpe ani, şi-o să înceapă să urle când mi-o fi lumea mai dragă. Plus că se poate să-i vină ideea că rănit de moarte fiind, nu mai publică nimica din ce scriu, şi-atunci chiar am bulit-o.

Hai să-i dăm caesarului ce-i al laurenţiului, o poveste tâmpită de dragoste pasională, poate tace dracu din gură şi pot continua să vorbesc tâmpenii.

Într-una din listele de discuţii, Cornelia l-a cunoscut pe, na, cum paştele măsii să-i spun şi ăstuia, că dacă se prinde că-i el s-a dus ţărişoara noastră. Să-i zicem… Andrei. Ma rog, l-a cunoscut Cornelia pe Andrei ăsta, care stătea el in Belgia. Era de meserie chimist şi-şi schimbase meseria în computerist. Era şi puţin anormal la cap, dar cum nici Cornelia nu e normală, e cel mai bine. S-au bălăngănit ei cât s-au bălăngănit şi până la urmă s-au iubit, de la distanţă, prin corespondenţă şi prin telepatie. Discuţii peste discuţii, dorinţa mare şi fugeau feromonii pe net ca nebunii, de bâzâiau reţelele. Cam un an au frecat-o aşa, corespondând, însă a venit timpul să treaca şi la fapte. Cornelia are-un principiu sănătos, nu se deranjează pentru un mascul, fie el şi armăsarul municipal, decât maximum 3 km. Ce urma, era să vină Andrei din Belgia-n ţara de foc unde stătea ea. Zis şi făcut. A venit Andrei. S-au dus la hotel. Ce-au făcut la hotel? Din câte zice Cornelia, au cam încercat să se fută. Fără prea mare succes, dar cu multă şi deosebită bunavoinţă. Au încercat o zi şi-au încercat şi-n ziua a 2-a, am înţeles că au reuşit ceva prin ziua a treia. În ziua a 7-a Andrei a plecat în Belgia şi Cornelia, neobişnuită cu performanţe sub nivelul mării a rămas niţel buimăcită, niţel dezamăgită, niţel din toate cele. Da şi-a zis că factorul emoţional, factorul g factorul penis, mă rog, toţi factorii ăştia la un loc au făcut o treabă de tot căcatul şi merită să mai încerce.

Şi dă-i iar corespondenţă şi dă-i iar feromoni, să ferescă Dumnezeu. Şi-a călcat Cornelia pe inimă şi s-a dus în Belgia. Iar un fel de sex, dar nu chiar sex. Până la urmă femeia a fost nevoită să admită că tipu n-are destulă dotare şi n-are nici ştiinţa necesară să completeze lipsurile. Belgia e o ţară frumoasă, dar nu să vadă peisaje venise ea acolo şi mai era şi-un frig câinesc. Trebuia să stea mai mult în pat, şi ce dracu să caute-n pat dacă acolo era Andrei, care n-avea nimic important de căutat în pat dacă nu era cazul să doarmă. A văzut Cornelia Belgia şi s-a cărat înapoi dezamăgită şi nu prea, dar necazul n-a întârziat să vină. Andrei voia să se însoare cu ea. Na, beleaua. Toate ca toate, dar căsătorie? Asta era deja prea mult. Cornelia voia să fugă cât o ţineau picioarele, sau, cum se zice, dar n-avea cum şi n-avea nici unde. Telefoanele sunau, inboxul era plin de scrisori nebune de dragoste şi femeia a hotarât că o fugă în Egipt ar fi singura soluţie de supraviatuire. Dar nu se putea fugi-n Egipt. N-a mai răspuns la telefoane, n-a mai răspuns la e-mailuri, a închis computerul şi-a făcut pe moarta. V-ar place să se fi terminat aşa? Şi mie, dar nu aşa s-a terminat. Într-o bună dimineaţă a hotarât Cornelia să-i spună Andreiului că totul s-a terminat, că ea nu mai vrea să continue, ca la-la-la şi tra-tra-tra. Nu ştiu ce-o fi fost în capul ei nebun, doar ştia ca ăla-i zmucit şi-o să faca absolut inversul decât ar fi făcut orice persoana normală. S-a trezit eu el în ţară, dând telefoane din cinci în cinci minute. Pâna la urmă a fost nevoită să-i răspundă şi să accepte întâlnirea. Dar i-a specificat la telefon că se vor întâlni numai ca să se departă. Mă rog, v-am spus ca asta-i nebună la cap? Spus. V-am spus că nici el nu era întreg? V-am spus. Acu ce vreţi? O împăcare supremă cu muci, lacrimi, proteză de penis şi-o nuntă ca-n poveşti?

O despărţire jalnică cu aceeaşi muci, lacrimi şi batiste fâlfâind pe geamul avionului în zbor plus promisiunea strigată-n megafon o să rămânem prieteni pe vecie? N-a fost aşa şi nici aşa şi nici aşa. S-a dus Cornelia la hotel ca zâna-zânelor, plină de intenţii bune şi a întâlnit un Andrei furios, care i-a reproşat că i-a “furat” doi ani din viaţa lui bogată şi frumoasă, ani în care ar fi putut să cunoască o fată cumsecade, să se însoare şi să aibă copiii lui! Cornelia, nervozată, i-a declarat că o fată cumsecade ar fi putut găsi una din alea care stau la colţ şi primesc bani să zică că se fut şi sa fie mulţumite că fac un ban cinstit, dar copii n-ar fi putut să aibă că n-avea sculele nesare practicării unui astfel de amănunt anatomic, care se numeste pentrare. Din una-n alta, Andrei, care pe lângă că era coleric şi isteric, era şi nebun la cap (nu văd de ce tre să repet, ca v-am mai spus-o de câteva ori) a scos cuţitu şi-a sărit la Cornelia. Asta, Cornelia, era deja şi ea destul de nervozată de situaţie şi n-a stat să-i taie nebunu gâtu, a dus numa mâna la pept aşa spre coaste, a scos flinta şi i-a tras un glonde-n mâna cu cuţitu. Andrei a căzut pe jos şi-a început să guiţe c-a murit. Totul s-a umplut de sânge şi la uşa camerei au început sa bată ca la foc. În imposibilitatea de-a face altceva, Cornelia a deschis uşa, oamenii au dat buzna-n camera însângerată şi cum ea fâlfâia cu pistolul explicând c-a fost atacată înainte de-a tras în vita zăcândă, toţi s-au retras spre uşă ameninţând cu poliţia.

Ce poliţie-n pizda mamii voastre, io-s poliţia. Animalu’ aici prezent m-a lovit cu cuţitu’ (avea o tăiatură pe braţ) şi io, în legitimă apărare, i-am tras un glonte, să nu mă omoare. Pricepeţi?  zbieră Cornelia, fâlfâind nervoasă pistolul.

Daaaaaaaaaa a exclamat publicul spectator, numa pune jos arma aia că noi suntem victime absolut nevinovate.

Cornelia a aruncat arma pe pat. Între timp a apărut şi poliţia locală, anunţată că-s focuri de armă-n bietul hotel, pe malul mării, în care, în afară de futaiuri inocente şi maximum o păruială între îndrăgostiţi beţi nu s-a întâmplat niciodată nimica. Maiorul, când a văzut cine-i “criminalu”, era cât pe ce să capete din nou cancer la colon.

Ce mama dracului ai? Eşti plictisită? De ce tragi în populaţia paşnica, zbieră el. Taci idiotule, asta nu-i populaţie paşnică, animalu m-a tăiat cu cuţitu că am vrut să-l părăsesc. Astea nu-s manere să le foloseşti c-o duamnă.

Da de când dracu eşti tu o doamnă? Eşti o vacă, ţi-am zis că n-ai ce căuta cu asta? Acu n-ai decât să mănânci căcat.

Între timp, Andrei sângera pe podea şi toată lumea, în loc să cheme ambulanţa sau ceva, se amuza de discuţia aprinsă între cei doi dovediţi politişti. Chemaţi dracu ceva, să ia tâmpitul de-aicea, strigă maiorul. Tu, s-a întors el spre Cornelia, dă aici arma şi legitimaţia şi  bagă-te-n maşină până nu-ţi pun cătuşe la mâini să te scot ca pe mafia rusesească.

Aşa că să terminăm povestea, Andrei a fost spitalizat şi s-a ajuns cu el la un compromis, că nu se depune împotriva lui plângere de atac armat, dacă el nu depune plângere de rănire. S-a cărat în Belgia şi de-atunci Cornelia, care-a primit o suspendare de 2 săptămâni şi-o săpuneală straşnică, n-a mai auzit de el. Care-i morala? Da ce, voi n-aveţi morală personală?

Da, Cornelia a învăţat că nu trebuie să-şi mai facă de lucru cu impotenţi virtuali. Nici măcar reali. S-a lăsat însă de amoruri de la distanţă? Da, de la distanţe mari, s-a apucat însă de amoruri nereuşite de la distanţe mici. Dar asta-i o cu totul altă poveste.

Printre personajele absolut antipatice Corneliei, pe discutii era şi-o anume Cella, scriitoare bună de altfel dar atinsă de filoxera amărelii sufleteşti şi-un fel de puritanism antedeluvian, depăşindu-l pe cel al zânei-zânelor (care, de altfel, nu era de loc puritană, fiindcă aşa cum îi povestise moderatorul poet, zâna îi trăgea niste beţii straşnice, cu dansat pe masă cu ţâţele goale, de stătea vaca-n cornu’ stâng, dând din copita dreaptă de entuziasm sporit) Cella se burzuluia de fiecare dată când ceva nu-i plăcea, bălăngănindu-se între aere de fetiţă alintată şi cu ciorapi trei sferturi şi bunicuţă jignită-n glanda purităţii, când cineva-i spune că organul ăla de sub chiloţi mai foloseşte şi la altceva decât la făcut pipi, eventual la sex. Cuvânt interzis categoric pe Dizertaţii, fiind fie de tristă amintire, fie o chestie vulgară, de care n-ai voie să pomeneşti. Ce-a spus Cornelia, ce-a replicat Cella nu reţin, dar a ieşit un circ asa de mare că Cella şi-a luat păpuşile şi-a închis taraba, da nu aşa, numa pe Dizertaţii, a închis-o de tot, pe net, şi-a închis site-ul personal, mă rog, sinucidere generală şi totală. Restul de listă (o mare majoritate) s-au ridicat, cu mic, cu mare-n apărarea Cellei, în special vajnicul Gelu, care coaie n-are, da se face ca are unele foarte mari şi pietroase. Necazul cu el e că, atunci când îi ceri să le şi arate, se face că nu-i acolo, sau că nu e el, ori alte variante imposibile. Prietena pe vremea aia a Corneliei, Matina pe numele conspirativ, îndraznise şi ea să deschidă gura în apărarea Corneliei şi-au pleznit-o aşa de tare, c-a căzut jos de pe listă. Adica şi-a luat, pur şi simplu, cracii la spinare. De două ori enervată, Cornelia le-a comunicat combatanţilor câteva păreri personale asupra stării lor fizice şi psihice, numindu-i împăiaţi, sclerozaţi şi băgându-i, cu alte cuvinte, desigur, în alea mamelor lor. După ce valul ăsta a trecut şi s-au mai liniştit puţin spiritele, Rami a venit cu ideea genială de-a aduce pe Dizertaţii un alt personaj sinistru, iar comparată cu Gelu, Bambina e un înger, dar necomparată cu el e o caracatiţă internetică cu braţe întinse-n toate direcţiile şi cu ventuze pe un milion de computere, intrigantă de clasă şi cu şcoală, Bambina poate să distrugă orice relaţii inter-umane care nu-s bazate pe şcoala de dans şi manere elegante de la Podu roşu. Între timp Matina deschisese o nouă listă, Miţabaston pe numele ei şi făcuse invitaţii. Din devotament faţă de Dizertaţii unii n-au venit, din perversitate a venit Emanuel şi-au venit apoi oameni străini, la vremea aia, de listele mari româneşti. N-am să-i numesc,  n-are rost acum, va veni timpul şi pentru asta.

Ce-a ramas din Miţabaston acum, în stadiul ăsta, sunt şapte oameni, deosebiţi şi lista e ca salonul unei familii tradiţionale.

Dizertaţiile au traversat nişte zgâlţâieli pe cinste. O fătucă deşteaptă şi-un preten al ei nu ştiu cu ce i-au lovit în orgoliu pe câţiva dintre cei bătrâni şi consacraţi în a avea mereu dreptate. Da, îmi amintesc, era vorba de-un poet, fata a citat ceva din patimile lui Iisus, ovăzu s-a umflat într-un grup masiv de evrei. Ăştia-s tâmpiţi la cap, e ca-n povestea cu dinozaurii şi religioaşii, Iisus n-a existat şi cu asta basta, dacă scrii c-a existat crapă dracu-n figuri şi încep să se zbânţuie. Au făcut-o pe fătucă de tot căcatul, asta nu-i dusă la biserică şi nici la moschee, nici la sinagogă, cred ca le-a futut, elegant, muma-n cur şi lorzii de ţion şi-au schimbat scutecele, şi-au luat biberoanele şi s-au cărat demonstrativ. Cine-s lorzii, păi doi: unu-i Gelu, cel de sinistră amintire, pudelu dom’le, el futadore mentale, celălalt e un scofâlcit, care din când în când are legătură cu realitatea, dar rar de tot şi-atunci impactul îl bagă-n depresie totală.

Când moderatorul ăla mai colţos a hotarăt să apeleze la Cornelia să revină pe Dizertaţii a început războiul gog-magog, s-au adunat toate fetele bătrâne dansatoare pe masă şi toţi pudelii fără coaie împreună cu toţi senilii şi toate divorţatele, proaspat măritatele, nefututele şi răsfututele şi vreme de o săptămână au corespondat şi-au bodogănit, au înjurat şiu-au ameninţat. Ori noi-ori ea. Moderatorul de pe meduza s-a cărat înjurând în aceeaşi măsura curva şi pe celălalt moderator, care, săracu, n-are nici o vină. În final, pudelu şi-a luat turma şi căpuşele şi-au deschis o listă a lor. Cred că sunt fericiţi acolo şi or să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi după principiul “câinele nu mănâncă carne de câine”. În rest, poate să-i ia şi dracu, asta aşa, între noi fiind vorba, că dracu e şi el cineva cu instinct de conservare. Dac-aş sta să mă gândesc, n-o fi imposibil ca o parte din cei care s-au dus după ei să fie oameni cumsecade şi de bună credinţă, dar cine mă poate obliga să stau să mă gândesc, cânt am atâta treabă pe cap şi, mai ales, cine i-o fi obligat pe oamenii presupuşi cumsecade să se ia ca turma după măgar?

Cornelia a reapărut pe Dizertaţii şi-a fost, măi tată, o linişte o vreme, de le-au intrat tuturor chiloţii-n cur de cum îşi ţineau răsuflarea. Dupa aia, încet, încet, şi-au revenit. Faza mişto a fost că Cella a început să scrie mesaje disperate, că vrea ea să fie moderatoare, a fost altă vâlvă, dar a trecut şi asta, după câteva zile.

Faza cea mai rea a fost când Martin, influenţat de putorile fleoşcăite, s-a supărat pe Cornelia, ea, Cornelia fusese una din marile iubiri ale lui Martin şi Cornelia l-a iubit în aceeaşi măsură. S-au spălat şi frecat în perioada aia nasol de tot, dar undeva, în sufletul amândoura tot nu se schimbase nimic, ca la orice pereche de îndrăgostiţi, izbucnirile de  ceartă fac numai să se întărească iubirea, dar de data asta n-a fost să fie aşa. Max s-a dus la spital, sa-l remaieze, a revenit, a mai scris câte ceva şi-apoi a murit. Lovitura a zgâlţâit pe toata lumea, de pe toate listele şi n-are rost acum să povestesc ce măgarii s-au mai întâmplat dupa moartea lui, cu amintirile lui şi cuvintele sau gândurile scrise de oameni pentru el. Ar micşora imaginea lui Martin în contextul în care pe mare parte din oamenii ăia i-a iubit şi respectat, dar, de fapt Martin a iubit şi respectat toţi oamenii, în general şi pe fiecare-n parte. Asta-i una din calităţile de om. Pus vis-à-vis de Gelu, Martin era un om, celalalt este un contra-om. Nu cunosc termenul, dar cred c-ar trebui să existe.

Listele româneşti se înmulţesc, rămân în viaţă numai cele care merită să rămână sau cele ai caror oameni merită să aibă un loc unde să scrie, şi rândurile astea, cu binele şi răul din ele, le dau omagiu şi dragoste, zeflemea  şi ironie, putere sau slăbiciune, tuturor celor care iubesc aceste liste, care se îmbogăţesc din viaţa lor şi îmbogăţesc pe alţii prin viaţa lor. Mai scuip rândurile astea pe cei care n-ar avea dreptul să fie printre oamenii de pe liste, de niciunde, dar cum eu nu pot să hotărăsc cine merită să fie unde, decât din punctul meu de vedere îngust, limitat şi subiectiv, nu scuip pe nimeni, să se scuipe singuri uitându-se-n oglindă. Dacă nu, apoi sa mă pupe-n cur.

Acu mi-e somn. Lumina rămâne aprinsă, pentru că oricine vrea să intre, e binevenit. Normal că la un moment dat, poate să ia un bocanc în cap, o carte de telefon sau o înjurătură groaznică. Poate să le şi întoarcă. Aşa-i viaţa, c’est comme ça la vie, o vită.

Mă apropii de final şi trebuie să explic ultimul motiv de enervare. Dracu m-o fi pus, cine altul, să-i cer părerea laurenţiului cel pătrat la minte, despre sprinţara poveste personală a aventurii internetice. Nu vă puteţi închipui cât de scârbos îmi luă ardeleanul la bani mărunţi bunătate de veselă tarantelă, pfuiaaa! Ia mai dă-l şi pe ăsta-n măsa, ce dacă el crede că l-aş fi nedreptăţit pe ăla şi pe ailaltă? El e autorul sau eu? Eu sunt şi scriu ce vreau şi ce cred eu.

Şi totuşi…

Şi totuşi ştiind cât sunt de stăpână pe poveste, mă urmăreşte un gând pe care nici chiar eu, oricât mă simt de capabilă să mi se fâlfâie de tot şi de toate, nu-l pot ţine sub pinten, sau sub şenilă: povestea aventurii internetice a Corneliei e marcată de două morţi. Mai mult sau mai puţin întâmplător, doi bărbaţi. Unul dement, malefic, distructiv, dar inteligent, puternic, cult şi, în felul lui un băiat de caracter, chiar daca un caracter infect, iar celălalt um bărbat cum toate femeile ar vrea să întâlnească măcar odată-n viaţă, singurul care în tumultoasa mea existenţă, mi-a dovedit că ştie să se poarte cu femeile, să le admire, să le iubească şi să le pună în valoare. Un bărbat la care nu ştiai ce să admiri mai întâi, mintea, sufletul, prestanţa sau înţelepciunea.

Cu toate astea, prietenilor mei Cornelia (nu asta ci alta), lui Corsicanu şi Mihai, Sobolului, lui Garry şi Raoul, Dinei, curajoasei Cristina şi vijelioasei Josepha, enigmaticei Soledad şi lapidarului Niki, rarului Tzutzu şi temporarului Marian, lui Etta şi rabinului Antinous, cel sfânt, lui Liciniu şi altora, pe care-i uit că-s hăbăucă, dedic aceasta slabă şi neînsemnată scriere (psst, nu mă pârâţi lui Negruzzi).

Salut.

Ozana

PS: Orice asemănare cu personaje, întâmplări, fapte este absolut întâmplatoare, nulă şi neavenită.

no comment
8
Jun

CENTENAR CENZURAT

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Eseu, Pamflet, Remember

Sistemul de tratate Versailles: între puterile învingătoare în primul război mondial şi ţările învinse. Germania a semnat, în formatul republicii de la Weimar, pe 28 iunie 1919, iar Liga Naţiunilor a ratificat pe 10 ianuarie 1920. Cum centrul de greutate al articolului e semnificaţia juridică pentru ţara noastră a centenarului semnării tratatului de la Trianon, voi trece peste consecinţele tratatului cu Germania, oricât de importante au fost. Considerând republicile Austria şi Ungaria ca state succesoare ale fostului Imperiu Habsbuèrgic, numit atunci Austro-ungar, s-au încheiat tratate separate cu acestea. Tratatul cu Austria s-a semnat la Saint German-en-Laye, de Austria şi 17 state, pe 10 septembrie 1919. Lipsea semnătura României, care nu putea accepta clauze impuse asupra statutului minoritaţilor. României i s-a impus un ultimatum, care a dus la demisia guvernului Ion I. C. Brătianu (26 septembrie), apoi g-ral Arthur Văitoianu (30 noiembrie). Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod (numit prim-ministru a doua zi, 1 decembrie) a semnat, în numele României, tratatul pe 10 decembrie. Prin care hotărârea din 28 noiembrie 1918 a fost consfinţită juridic. Această succesiune mai are şi alt dedesupt, la care mă voi referi pe parcursul articolului. Să nu omitem şi coincidenţa istorică. Mica localitate, situată la nord-vest de Paris, în apropiere, a fost sediul OB Vest, comandamentul secţiunii apusene a Wehrmacht în al doilea război mondial. Tratatul cu Bulgaria, care a consfinţit, printre altele, frontiera cu România conform păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, în 1913, a fost semnat la Neuilly, pe 27 noiembrie 1919. Tratatul de la Sèvres, 10 august 1920, cu Imperiul Otoman, înlocuit ulterior de cele cu statele succesorale, n-a avut prevederi referitoare la România.

Tratatul de la Trianon, cu Ungaria, s-a semnat pe 4 iunie 1920. La destul timp după reglementarea relaţiilor taberei învingătoare cu Puterile Centrale europene. Dece aşa de târziu? Între timp Ungaria riscase aplicarea metodei care se voia mondială, pentru a-şi lua revanşa. Cedând puterea unui guvern bolşevic. Printr-o pseudolovită de stat. Cronologic al doilea după cel al lui Lenin. Cu scopul strategic al strangulării României abia constituită între cele două forţe bolşevice. În caz de succes urmând a extinde fenomenul bolşevic într-o Europă epuizată de război. Mult mai puţin cunoscută a fost efemera republică bolşevică bavareză, lichidată pe 3 mai 1919. România a ezitat să lanseze contraofensiva în Transilvania atacata de armata roşie a lui Bela Kun, fiind ţinută în lesă de lideshipul anglofrancez. Dar dezlănţuirea în Ungaria, a terorii roşii, regimul reproducând modelul leninist, i-au adus o imensă impopularitate. Pe care a încercat s-o compenseze cu stimularea naţionalismului, de care niciodată maghiarii n-u dus lipsă. Armata roşie a lui Bela Kun a declanşat o altă ofensivă, împotriva altei creaţii a sistemului Versailles, Ceho-Slovacia. Încercând să recupereze teritorii din nord, în zona slovacă. Unde s-a instalat o altă republică sovietică efemeră.  

România ezita, Consiliul Interaliat ezita, atitudinea faţă de guvernul bolşevic era împărţită între fortele de la suprafaţă, bazate pe responsabilitatea faţă de echilibrul european şi altele, ocultate. Să ţinem seama de faptul esenţial că textele tuturor tratatelor de pace includeau definirea rolului proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor în gestionarea conflictelor dintre ţări. Instalat la 8/21 martie 1919, guvernul bolşevic declanşa ofensiva împotriva României la 20 iulie. Contraofensiva, declanşată unilateral (faţă de permisiunea Consiliului Suprem Interaliat) de armata română 4 zile mai târziu, a dus-o pe aceasta la Budapesta pe 4 august. Bela Kun, omul forte al republicii sovietelor (formal comisar al poporului pentru afaceri externe) a fugit pe 2 august la Viena. Arestat şi deţinut într-un lagăr până în iulie 1920, a fost obiectul unui schimb de prizonieri cu Rusia sovietică. Biografia interesantă a acestui personaj va fi schiţată într-un medalion ataşat acestui articol.

Iată cum şi dece negocierile de pace cu Ungaria au fost întârziate. De fapt întrerupte de interludiul guvernamental maghiar. Tratatul de pace între Puterile aliate învingătoare şi statul maghiar cosuccesor al dublei monarhii a fost semnat pe 4 iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles. Articolele 27-35 defineşte frontierele Ungariei, ca stat indepenent, cu statele vecine. La nord, Slovacia (componentă atunci a Ceho-Slovaciei, din 1993 statul independent Slovacia) şi Rutenia – tot Ceho-Slovacia, după WW II integrată în Ukraina. La est-sud-est Maramureş, Crişana, Transilvania, Banatul de nord est (ceea ce prefer să numesc România intracarpatină). La sud şi sud-est Croaţia, Slavonia, Banatul de sud-vest (Vojvodina, Timoc). Iar la vest, fâşia Burgenland fu atribuită republicii Austria. Dar populaţia oraşului Öldeburg (magh. Sopron) a decis, în urma unui plebiscit, pe 14 decembrie 1921, ca oraşul să rămână parte a Ungariei. Frontiera cu România  a fost foarte apropiată de cea stabilită iniţial de Consiliul suprem Interaliat. Anume le linia ferată Satu Mare – Oradea – Arad. Delimitarea în anii următori a frontierei încorporează această linie ferată, fiind situată imediat la vest de ea. Cum o zonă decelabil mai lată, până spre Tisa, avusese o componentă etnică românească difuză dar semnificativă şi cum politica de asimilare a tuturor minorităţilor a fost şi este o constantă a statului maghiar, de-a lungul istoriei, Ungaria postbelică a devenit unul din cele mai omogene etnic state europene. nu mai vorbim de situaţia actuală. În particular, minoritatea românească din Ungaria s-a redus la cel mult 50,000. Avantajul maghiar e că minoritatea maghiară din România e situată în zone relativ compacte. La fel cea din Slovacia. Nu şi în fosta Jugoslavie.

Memoria colectivă a maghiarimii percepe şi azi tratatul de la Trianon ca o catastrofă. Până la un punct sunt de înţeles. Deşi evit a opera cu istoria contrafactuală, nu e deloc greu de imaginat, ca ipoteză de lucru, că o Ungarie mare, definită, prin absurd, la nivelul dintre dualitate (1867) şi 1918, azi ar fi avut, prin asimilare tenace, aceeaşi omogenitate etnică precum statul actual, stabilit la Trianon. Poate că maghiarizarea ar fi avut mai puţin succes în sud, vâna sârbo-croată fiind comparabil de puternică, decât pe Someş. Dar am cunoscut destul de ruteni maghiarizaţi. Nu mai vorbesc de boemi, careşi spuneau pemi, adică cehi, apoi slovaci, italieni chiar. Dar nici un sârb maghiarizat.

Pentru români şi România Trianon are o importanţă majoră. A oferit bază juridică în dreptul internaţional hotărârii Marii Adunări de la Alba Iulia. Fără de care evenimentul care a angajat şi mobilizat resurse umane cu semnificativă reprezentativitate ale provinciei istorice vitregite un simplu pronounciamento. Simltan mai mult dar şi mai puţin cu moţiunea votată unanim de parlamentul României din 10 mai 1877. A fost cronologic un al treilea şi ultimul act cu aceeaşi semnificaţie după semnarea tratatului de la Neuilly, între puterile aliate şi Bulgaria, pe 27 noiembrie 1919 şi a tratatului de la Saint Germain-en-Laye. A cărui dată are o ambiguitate. 10 septembrie, când l-au semnat toate ţările implicate sau 10 decembrie, când l-a semnat România. Aş înclina spre a doua variantă.

A rămas descoprită tocmai prima unire cu ţara a unei provincii româneşti. Moldova dintre Prut şi Nistru, ocupată de Imperiul Ţarist în 1812, în urma trădării lui Manuk bey şi revenită la patria mamă prin hotărârea Sfatului Ţării la 27 martie 1918. După lovitura de stat, numită apoi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, primul act al lui Lenin a fost decretul asupra păcii. Dat imediat a doua zi după preluarea puterii. E 26 octombrie/8 noiembrie. Care a dus la pacea de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918. În urma încetării focului şi a armistiţiului din 15 decembrie. De fapt această grabă a fost consecinţa inţelegerilor secrete între kauserul Wilhelm II, prin intermediul serviciilor secrete ale Reichului, cu liderul bolşevic. Aflat la acea vreme în Elveţia. Sonsorizat generos de serviciile secrete germane. De unde a fost transportat în vagon plumbuit la Petrograd. În schimb, se angaja ca odată ajuns la putere, să încheie pace. Nu discutăm aici păcăleala pe care Reichul a suferit-o. căci, după abia ceva mai mult de jumătate de an, tratatul de la Brest-Litovsk a devenit caduc. A fost şi şansa României, tratatul de pace cu Germaniei anulând explicit juridic pacea de la Bucureşti. Din fericire nesemnată de regele Ferdinand. Bref, Rusia sovietică fiind retrasă unilateral din război n-a participat la tratatele de la Versailles. Era încurcată în războiul civil şi oricum n-avea nici un interes direct deocamdată. Consiliul Suprem Interaliat a purtat cu Rusia tratative oficioase reprezentând interesele României. Urmare a cărora s-a ajuns la înţelegerea mutuală că după instalarea în Rusia a unui guvern recunoscut de Liga Naţiunilor, urma să se desfăşoare tratative cu regatul României pentru stabilirea graniţei comune. Condiţia sine qua non  fiind a nu se contrazice decizia Sfatului Ţării de unire a părţii răpite în 1812 cu patria mamă. Cine-l cunoaşte cât de cât pe Lenin realizează că acesta n-a avut nici un moment de gând să respecte această înţelegere. După ce ratase distrugerea României cu mâna armatei roşii maghiare. După ce ratase şi o tentativă secretă de asasinare a regelui Ferdinand. Şi mai ales după ce refuzase înapoierea nefericitei depozitări la Moscova a tezaurului României. Sub pretextul sfruntat că, aparţinând poporului român, va fi înmânat unui eventual guvern al acestui popor. Şi, deloc de neglijat, după ratarea distrugerii României cu mâna armatei austro-ungaro germane în vara lui 1917. Când armata rusă, în plină descompunere, ca urmare a intensei activităţi a agitatorior bolşevici (plătiţi, via Lenin, de serviciile secrete germane) lăsaseră decoperită armata română în triunghiul morţii. Nu pun în discuţie buna credinţă a diplomaţiei aliaţilor, ci naivitatea lor.

Neacoperirea juridică a graniţei pe Nistru avea să fie plătită în varalui 1940, în 1944 şi la tratatul de pace după WW II. Şi, în fine, în 1975. Când Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki a statutl inviolabilitatea frontierelor. Acest instrument internţional a devenit între timp caduc după 1990. Dar a fost călcat între 1991-95, apoi în 1999 şi mai ales în 2014.

Nu discutăm că acum guvernul Orban Viktor denunţă fără jenă tratatul de la Trianon. Cine cunoaşte mentalitatea celor pe care acest premier îi condce nu se pot aştepta la altceva. Trebuie doar să completămm contenciosul bilateral cu episodul conflictului decis de Diktatul de la Viena (30 august 1940). Conform căruia partea de nord vest a României a fost ocupată manu militari de Ungaria condusă de amiralul Horthy. Cl care, ca regent, oferise, cu 5 ani înainte, regelui Carol II coroana Ungariei. Nimeni nu poate dovedi dacă bonam fidem sau nu. efectele pe teren ale diktatului au fost lichidate de facto pe 25 octombrie 1944 (coincidenţă, întâmplătoare sau nu, de ziua aniversară a regelui Mihai), când armata română, eliberând Careii, a acoperit recuperarea teritoriului cedat. Iar de jure la tratatul ulterior de pace. Evident, decizia a aparţinut lui Stalin. Care a menţinut-o în rezervă, drept condiţie a acceptării guvernului Petru Groza. 

Să revenim un moment la disputa asupra conditiilor cerute ultimativ României la negocierile aferente tratatului de la Saint Germain-en-Laye. După ocuparea şi anexarea teritoriului moldovean din Ţara de Sus, de către Austria, în 1774, în urma războiului ruso-turc (1786-1774), încheiat prin pacea de la Kuçuk-Kainargi, administraţia habsburgică a schimbat fundamental structura etnică, de cult şi în mai multe privinţe. Sunt de înţeles pretenţiile Austriei ca România, beneficiara juridică a renunţării la pretenţiile asupra acestei provincii (ridicată la rang de ducat dependent de coroana habsburgică), să respecte un set de condiţii. A căror formă explicită n-am găsit-o in spaţiu documentar accesibil. Dar care erau inacceptabile pentru România. Cum spuneam, ultimatumul pe care Consiliul Suprem Interaliat a forţat demisia prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei române la tratativele generale de pace. Cum s-a ajuns la numirea lui Vaida-Voevod ca prim-ministru? Omul politic transilvan, fost deputat în dieta de la Budapesta, fusese cooptat în delegaţie. În vara lui 1919 el a fost, de acord cu Brătianu şi, probabil şi cu binecuvântarea regelui Ferdinand, iniţiat şi acceptat ca membru al lojei Ernest Renan, aflată sub obedienţa Marelui orient al Franţei. Astfel a putut funcţiona ca interfaţă de comunicare cu o mare parte a delegaţilor, cu statut similar. Mai ales cu piesele grele, care decideau mai totul. Limbajul comun a facilitat soluţionarea asperităţilor şi Vaida-Voevod a putut semna, desigur cu acordul lui Brătianu şi Ferdinand, tratatul. Apartenenţa mai departe la lojă şi activitatea în cadrulacesteia rămân contriversate. Negate de omul politic, în conjunctra politică a anilor 30, confirmate de alte surse. Dar aceste aspecte se îndepărtează de tema articolului şi nu voi continua investigaţia.

Poziţia unui medalion ca cel anunţat, ca schiţă de portret al lui Bela Kun, ar fi la finele articolului. Ca addendum. Dat rostul articolului nu e atât dezvoltare temei centenarului care ne consfinţeşte juridic Marea Unire. Cât seia halucinantelor reacţii oficiale la acest centenar. Voi lăsa, aşadar, abordarea acestui subiect pentru final. Inserând addendumul biografic înainte de acest final.

Născut în 20 februarie 1886, la Hodod, satul Lele (zona Satu mare) ca Béla Cohen (magh. Kohn), după alţi autori la Cehul Silvaniei. În 1904 şi-a maghiarizat numele devenind Kun. Educat la colegiul din Zalău, apoi la Cluj. Unde a fost premiat pentru eseul despre Petőfi Sándor. Ca participant la război, a căzut prozonier în 1916. Într-un lagăr din Ural şi-a desăvârşit propensiunea de stânga din perioada clujană, devenind bolşevic. Eliberat după lovitura de staat a lui Lenin, a co-fondat grupul maghiar al partidului comunist, predecesor al partidului comunist maghiar. Deşi l-a cunoscut direct pe Lenin, şi-a găsit locul în aripa bolşevică ultraradicală, care dorea continuarea războiului, cu intenţia de a-l transforma în revoluţie bolşevică cel puţin europeană. Lenin nu era doar legat de angajamentele faţă de serviciile secrete germane, care-l şi sponsrau masiv, dar a văzut departe capcana în care avea să cadă Germania şi a mers pe drumul său. Începutul războiului civil l-a prins în Rusia plănuind luarea puterii în Ungaria. Unde s-a întors pe 16 noiembrie 1918. Cu bani de la bolşevici. Ajunse în închisoare, unde avea o paradoxală libertate de actiune. Ungaria primi o notă. De la lt-col Fernard Vix, care cerea retragerea oricăror forţe militare înăuntrul graniţelor stabilite de Consiliul Suprem Interaliat. În pregătirea tratatului de pace. Pe 19 martie. Refuz total. Demisia guvernului. Pe 21 e proclamată republica ungară a sovietelor. Ca ministru de externe, Béla Kun e omul forte. Ce-a urmat a fost narat mai sus. După schimbul de prizonieri din iulie 1920, între Austria şi Rusia sovietică, a fost trimis de partidul comunist rus în Crimeea. Unde a instalat aceeaşi teroare pe care o practicase în Ungaria. Cu aprobarea lui Lenin, fără îndoială.

Apoi, ca emul al lui Grigori Zinoviev, e trimis în Germania pe linie de Komintern. Campania, cunoscută ca Acţiunea martie (1921), se sfârşeşte cu eşec. Lenin însuşi îşi reproşează a fi atribuit responsabilităţi acestui în fond aventurier ceea ce va fi dus la ratarea revoluţiei bolşevice în Germania.

Până la arestarea sa, în 1937, de către NKWD, fiind denunţat ca troţkist, activitatea sa în cadrul Komintern a avut nu puţine schimbări de azimut. A fost executat după un tipic proces stalinist secret. A fost reabilitat în 1956, ca element punctual al destalinizării dirijate de Hruşciov.

Închei cu o listă absolut inimaginabilă. Evit cuvântul halucinantă, mult prea uzat de mass media de câţiva ani. Parlamentul votează, pe 13 mai, o lege privind ziua tratatului de la Trianon https://romania.europalibera.org/a/parlamentul-voteaz%C4%83-legea-ziua-tratatului-trianon-kelemen-hunor-pentru-maghiarii-din-rom%C3%A2nia-a-fost-o-triste%C8%9Be-enorm%C4%83-/30609626.html

Pe 19 o trimite preşedintelui, cu rugămintea e a fi promulgată înainte de 4 mai, centenarul semnării tratatului. Nici o reacţie. Dar pe 5 iunie preşedintele contestă legea la CCR!!!

De-ar fi numai atât, românii sunt obişnuiţi ci comportarea antinaţională a reşedintelui. Dar ministrul de externe interzice tuturor ambasadelor să facă orice gest care să amintească aniversarea centenarului!!! Acelaşi ordin inimaginabil pleacă spre toate filialele ICR!!! O emisiune filatelică ce notifică evenimentul e interzisă la difuzare!!! Asemnea ultraabsurdităţi nu pot fi decse exclusiv la nivelul statului român. Decizia generică trebuie să plece de la alt nivel. Faţă de care, începând de la eşalonul suprem, întreaga structură statală decidentă se vede a avea o atitudine umil pasivă. Las aprecierea analitică pe seama cititorilor. Repetând butada: cititorii mei, oricât de puţini, sunt mai inteligenţi decât ai lor.

2 comments
24
Dec

AL TREILEA ARTICOL

Posted by Radu I. Munteanu  Published in civica, Pamflet

Articolul de faţă e al patrulea pe tema centenarului. Două sunt publicate în cele 2 reviste la care colaborez. Al text, literar, e contribuţa mea la antologia de proză Neuma 2018, care trebuie să apară înainte de finele anului. În fine, tema merită tratată şi pe blogul personal. Din perspectivă diferită faţă de celelalte 2. Acum – o oglindă faţă în faţă. Ce s-a obţinut la finele lui 1918 faţă de ce se pierde acum, la un secol distanţă.

Din nenumăratele referiri publicate, de-a lungul anului centanar, la tema Marii Uniri, socot ca sinteza de maximă concentrare concluzia scriitorului Radu Sergiu Ruba. Pasajul e extras din serialul Faţa mai puţin vizibilă a Unirii din 1918, publicat de-a lungul mai multor numere ale revistei bimestriale Neuma. din care serial o parte e republicată în Antologia 1918. Ce-ar fi fost dacă…? – istorii contrafactuale (Editura Neuma, 2018):

Spre marea surpriză a lui Ionel Brătianu, la discutiile de pace de la Paris, România s-a confruntat cu ostilitatea aliaţilor săi… el a sesizat, însă, că esenţială pentru comunicarea între parteneri, mari sau mici, era apartenenta la francmasonerie… Alexandru Vaida Voievod a fost primit repede în loja Ernest Renan… a izbutit să determine semnarea unor tratate favorabile României.

…

Este interesant de observat că unirea nu a fost atât rezultatul tratatelor şi nici măcar rezultatul direct al participării României la război… Ea a reprezentat un act extraordinar de voinţă şi de conştiintă a opiniei publice din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, un curent pe care politicienii inteligenţi au ştiut să-l canalizeze spre ţintă… Au rămas ulterior multe de înfăptuit… 

Prea multe! S-au înfăptuit prea puţine.

Dar să raportam prezentul la acest moment maxim al istoriei naţionale. Scopul strategic al francmasoneriei, urmare logica a activităţii acesteia în secolul XIX (daca acesta e considerat secolul naţiunilor, se datorează în esenţă francmasoneriei), a fost desfiinţarea imperiilor europene. Scop atins formal în 3 cazuri din 4. A supravieţuit ce britanic (Canada, India, Australia, Noua Zeelandă au luptat alături de aliaţi în cel de-al doilea război mondal), apoi s-a convertit în Commonwealt. Reichul german a fost la un pas de a eşua în bolşevism, convertit în republica de la Weimar, apoi al treilea Reich a incendat Europa. Cel Otoman, multisecular, s-a convertit, graţie geniului lui Mustafa Kemal, zis Atatürk, în Turcia modernă, după ce s-a redus la teritoriul locuit majoritar de turci. Misiunea asumată de francmasonerie a eşuat, însă, în cel mai întins imperiu, care, în format bolşevic, a dominat Eurasia şi întreaga lume, pentru ca după năpârlirea din anii 90 să redevină cel mai puternic imperiu. Singurul imperiu desfiinţat a fost cel mitteleuropean. Deşi Austria a trecut prin Anschluss (1938), apoi prin ocuparea parţială de către armata roşie, iată că acum, fără un strop de petrol în subsolul propriu, controlează petrolul românesc, cât mai e. îşi conservă averea verde, pe seama chelirii, cât legale, cât paralegale, cât ilegale, a pădurilor României. Căreia îi dă lecţii insolente. Ungaria declară nepedepsită că nu recunoaşte tratatul de la Trianon, alianţa Kun – Lenin reînvie prin alianţa Orban Viktor – Putin, iar prin restituiri ilegale deţine, prin intermediul unor aşa zişi moştenitori, o bună parte din pământul transilvan, iar în scaunele foste secuieşti (foste deoarece secuii, după secole, se consideră acum maghiari) se joacă de-a pregătirea paramilitară.

Pot fi acuzaţi aceşti urmaşi ai imperiului mitteleuropean (Habsburgic, austro-ungar în ultima sa jumătate de secol) de succesul, prin strategii diferite, al revanşei lor pentru Marea Unire? Nu. Ci trebuie acuzaţi draconic factorii naţionali care permit aceste mişcări. În plan politico-economic pe de o parte, în plan subteran pe de alta.

Mai mult, iată cea mai recentă mişcare în fond antiromânească. Alianţa a 4 oraşe din vestul României: Timişoara, Arad, Cluj, Oradea. Sub o retorică lozincardă, de tendinţă separatist-nou europeană.

Unio Trium nationum (1437) e o formulă caducă. Şcoala Ardeleană, cu tot ce a însemnat aceasta ca trezirea conştiinţei naţionle în zona intracarpatină a românismului, a făcut-o, treptat dar consecvent, obsolete (ca să preluăm un termen neromânesc, dar perfect ca sens). De la Avram Iancu la adunarea de la Alba Iulia, drumul istorie a fost drept. În secolul trecut de la aceasta din urmă, cu precădere în ultimul său sfert, mişcarea nu de recul, ci de destructurare, dezgoleşte de substanţă, în măsură critică, sărbătorirea.

Dar se poate şi mai rău. În 732, între Tours şi Poitiers, Carol Martel (Ciocanul), bastardul majordomului Pepin Herstal, a oprit decisiv valul arabo-islamic. Pentru totdeauna? Vai, nu. Pentru doar 13 secole… Europa creştină şi-a urmat calea. Acum nu mai e creştină şi liderii ei globalişti întind singuri covorul în faţa noii năvăliri islamice…

no comment
10
Aug

EDIŢIE EXTRA-ORDINARĂ

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Dau din nou cuvântul prietenului Tibi Danciu. Cum articolul său e legat de mult prea discutatul miting al aşa zisei diaspore (dece nu a romanilor extrateritoriali sau a emigranţilor?) anunţat a se desfăşura azi, 10 august, cu obiective neclare, ambigui chiar, iar ediţia curentă, ordinară, de luni 13 augist are deja un subiect stabilit, public articolul prietenului meu azi. Dimineaţă. Fără a avea habar cum se va derula mult prea discutatul miting.
Organigrama simplificată a unei ipotetice discuții (inutile!) cu un ipotetic diasporez (și nu numai!), participant la ipoteticul miting din 10 august, de la București aka ipotetic Ghid de (self-)conversație ipotetică…

1. Sunteți de acord că esența democrației este VOTUL – universal, egal, direct, secret…?
Dacă nu… ești fascist!? Marș de-aici!
2. Dacă da, sunteți de părere că oamenii ar trebui OBLIGAȚI să voteze?
Dacă da… ești comunist!? Marș de-aici!
3. Dacă nu, ați votat la ULTIMELE alegeri parlamentare, din 2016? Întrebare strict personală!
4a. Dacă da, sunteți conștient că – mai ales în condițiile în care au fost așa puțini(!) cetățeni la vot – ați PIERDUT în mod clar alegerile? Fiindcă niciodată nu s-a vehiculat ideea că ar fi fost falsificate…
4b. Dacă nu, conștientizați că mai bine ați fi pierdut O ORĂ-DOUĂ (SAU CHIAR O ZI!) în acea duminică, în loc de foarte multe zile și nopți în Piața Victoriei și pe net?
5. Și – în AMBELE cazuri de mai sus! – că ”reparația” situației de fapt din acest moment este democratic să se facă la URMĂTOARELE alegeri, nu mai devreme, și tot prin VOT, nu prin alte metode (violente)? Marș de-aici!
Ce ar mai fi? Alte câteva… truisme(!?): că majoritatea parlamentară desemnează primul ministru și guvernul, nu strada sau președintele, că dispozițiile CCR se respectă întocmai și imediat, nu se citesc la nesfârșit, că procurorii nu pot ancheta guvernul pentru că dă ordonanțe și nu pot minți în conferințe de presă, că președintele trebuie să fie echidistant, nu să instige populația, că guvernatorul Bancii Naționale trebuie să țină cu românii, nu să fie contra guvernului, că minoritatea trebuie să se supună majorității (în sensul respectării legilor în vigoare) etc. etc. etc…

8.08.2018

adaug analiza post factum a autorului:

Evoluție sau involuție?

Precum alții de vârsta mea, pot face niște comparații între evenimente curente (recente, în desfășurare, iminente) și altele mai vechi – cu observația că și pe vremea respectivă aveam o etate care să-mi permită niște judecăți… nu doar să spun că am trăit sau am apucat acele vremuri! Vreau să cred că am și înțeles câte ceva – sau cel puțin am încercat!

Ce vreau să compar acum sunt fenomenele ”Piața Universității”, din 1990, respectiv ”Piața Victoriei”, din 2017-2018 (și poate mai urmează? – însă e mai probabil că nu, vom arăta și de ce).

Asemănări

  • Locul: o piață din capitală, unde să se poată aduna cât mai mulți oameni – dar să și stânjenească traficul, pentru a transmite și a impune ceva concetățenilor mai… ”fricoși”, ”nehotărâți”, ”manipulați”, ”imbecili” (aka neinstruiți)…
  • Participanți: în ambele cazuri, deși au început cu câteva zeci, respectiv sute-mii de persoane, numărul a crescut rapid, în doar câteva zile atingând o amploare nemaivăzută; câteva caracteristici (leit-motive) clamate ale participantului tipic / mediu: tineri, din mediul urban, cu instruire peste medie, plus câțiva mai ”bătrâni”, dar cu instruire maximă, artiști, oameni de cultură… cu două adaosuri în 2017, care nu prea puteau exista în 1990 – corporatiști, respectiv așa-numiții ”diasporezi” (cu altă ocazie voi protesta energic împotriva acestei sintagme, imbecilă la o primă vedere, dar extrem de insidioasă în fapt – și profund manipulatoare!
  • Vedete: nu au existat (cu o singură excepție semnalată dincolo, însă nesemnificativă / minoră!) ORGANIZATORI care să iasă la rampă, să-și asume conducerea manifestării; orice persoană publică a avut grijă să participe ”individual” (am venit și eu să iau parte la…) – comod, din punct de vedere legal: nu este nimeni răspunzător pentru durată(!), metode, curățenie etc. etc.
  • Slogan(e): s-a(u) repetat până la sațietate câteva cuvinte simple, dar alese cu grijă, pentru impact maxim înspre ”afara” dar și înspre ”înăuntrul” participanților – golanii, jos comunismul, rușii, ciuma roșie, corupție, penali, justiție… nu trebuie să fii paranoic pentru a suspecta anumite tehnici de manipulare în masă / război hibrid (aka psihotronic) – mai ales în primul caz, unde ”revoluția televizată” și ”teroriștii” erau chestiuni extrem de proaspete în mintea oricui!
  • Nucleu dur: au existat, în ambele cazuri, o categorie specială de ”participanți” – unii care au ”păzit” piața, oameni fără ocupație, cu rulote sau corturi, în greva foamei sau aprovizionați de ”binevoitori” (cu diverse arsenale, cu hrană)… oare cine i-a găsit, mobilizat, motivat? Din rândul acestora s-au evidențiat anumiți infractori sau chiar recidiviști, cu antecedente de violențe… Nu poți să nu te gândești în același sens la cine i-a găsit și adus la ”fața locului” pe Lee Harvey Ostwald sau Marinus van der Lubbe? Altfel, nivelul cultural, intelectual și de exprimare al acestor ”câini de pază” contrastează violent cu majoritatea participanților… iar determinarea și înverșunarea cu care repetă lozincile de serviciu, având în vedere și nivelul lor destul de coborât, ne duce… unde?
  • Profitori: partide politice, mai vechi sau recent (re)înființate, în ascensiune și în căutare de noi membri, dar și de vizibilitate, legitimare, suprafață, volum, consistență… clamând o participare ”individuală”, ca ”simpli cetățeni”, a membrilor marcanți, cu funcții – în fapt, cu intenția clară de a ”confisca” manifestarea (poate justificată, deoarece au ”ajutat” mai mult sau mai puțin subteran la organizare?) – pe principiul ”cui prodest” putem reflecta la multe, mai ales dacă suntem conștienți că teoria conspirației este de fapt o realitate cotidiană…
  • Deviații și derapaje: scandări injurioase sau numai nesimțite, ori chiar de-a dreptul morbide – dacă unele pot fi considerate ”spontane”, altele însă – caracterizate de anumite INFORMAȚII ori de anumite ”arsenale” sus-pomenite (”Iliescu, du-te-acasă, ai nevastă canceroasă”, spânzurători, lasere, proiectoare) – sunt cel puțin suspecte de a proveni de la niște provocatori meseriași… mai ales că s-a instigat la violență, inclusiv extremă… apoi participarea așa-numitelor ”galerii de fotbal” este încă un exemplu, cu cocteiluri Molotov și alte distrugeri. Tot deviații sunt și idei gen ”revoluția continuă” sau ”perpetuă”, alegerile anticipate (din 6 în 6 luni!)…

Deosebiri (unele, profunde!)

  • Alegerea locului: în 1990 era cumva impus de amplasarea centrală, de proximitatea sediilor partidelor istorice, de o oarecare tradiție, mai veche sau mai nouă, inclusiv 21 decembrie… precum și de deschiderea balconului; deși tradiția s-a păstrat (și în 2012 tot aici s-a întâmplat!), trecând prin câteva tentative de a muta la Parlament locul diverselor proteste, iată că în 2017 cineva în canadiană roșie a INDICAT necesitatea noului loc, stabilind și o țintă clară – Guvernul!
  • Începutul: în 22.04.1990, cu o mică mișcare de protest provocată de decizia FSN-ului de a se transforma în partid politic, pentru a putea participa la alegerile libere din 20 mai; deoarece manifestanții n-au fost primiți la TVR, au decis – pentru a atrage atenția! – să ocupe rondul cu troița, sperând că studenții de la cele două universități din vecinătate le vor îngroșa rândurile; respectiv, în 18.01.2017, în urma anunțării intențiilor guvernului, demersuri ce au premers celebrei ordonanțe nr. 13 (dată în noaptea de 31.01.2017)
  • (non-)Reacția forțelor de ordine (este vorba de începutul manifestației, după câteva zile era evident prea târziu!) ar putea avea ca justificare în primul caz atât evenimentele recente plus transformarea recentă a acestor forțe… și, mai ales, o relativă prospețime și mai ales netemeinicie a structurilor (totul era încă fierbinte, nebulos, neașezat); evident, în cel de-al doilea caz vorbim de forțe instruite, cu experiență, cu tradiție deja, iar cei care le comandă au și ei o tradiție – vorbim de al zecelea primar general ales democratic, de exemplu…
  • Slogan(uri): cel mai vehiculat termen, cel de ”golan”, îl are ca sursă pe Ion Iliescu; este probabil că a fost lansat fără o matură chibzuință, apoi a fost preluat și repetat la infinit, cu accente comice uneori (academician golan); dincoace, majoritatea sloganurilor au ca sursă tot președintele țării (numai că acum asta nu este o asemănare!), plus cel mai recent, cu MUIA… chiar stai să te gândești, dacă în 1990 o modalitate de protest extrem de finuță, perfect intelectuală (chiar elitistă!), a fost virusul informatic orientat spre texte și script-uri ”Jos Iliescu!” – nedistructiv, nederanjant pentru alții, de vreme ce în alte limbi nu există cuvântul ”jos”… ce degradare în nici 30 de ani, să ajungem la proliferarea (în primul rând informatică!) a MUIEI, căreia ajunge să i se facă și o apologie (Liiceanu și diverși cântăreți); iarăși, ce diferență de atitudine între Vali Sterian, Cristi Pațurcă, Imnul Golanilor și Tudor Chirilă, Jojo și alții…
  • În 1990 a existat, totuși, și un fel de lider – este vorba de Marian Munteanu, apărut cumva de nicăieri, destul de dubios și controversat, mai ales având în vedere ulterioarele simpatii cvasi-legionare; în schimb, în 2018 este destul de străveziu cine profită la MAXIM – actualul președinte, în căutarea unui al doilea mandat, care ar fi bine argumentat de un rol major la conducerea în 2019 a Consiliului Europei, ceea ce nu poate realiza decât cu sprijinul unui alt guvern ”al meu” – prin urmare, guvernul actual (și LEGITIM!) trebuie să cadă cu orice preț! Nu mai merge un alt incendiu, deci ce alte violențe se pot provoca și cu ce ocazie…!?
  • (ne-)Sfârșit: aici am putea avea și o asemănare de fapt… este vorba de comutarea DIN MERS a obiectivelor manifestației (care oricum erau de fapt destul de nebuloase, cel puțin la nivel declarativ, că subteran – se știa foarte bine ce se urmărește!); în 1990, conform inițierii mișcării, totul ar fi trebuit să fie un protest la adresa transformării FSN-ului în partid, apoi o propagandă ”anti” în vederea alegerilor… bun, atunci ce rost mai avea CONTINUAREA după 20 mai??? Simplu: o provocare, care să ducă la o evacuare ”brutală” în 13-15 iunie, astfel încât să delegitimeze oarecum, intern și mai ales extern, puterea proaspăt instalată! Obiectiv atins! Dar în 2017-18? Să fi fost ”contra Guvernului”? Aparent, după LOCUL manifestării, da… însă tot timpul s-au cerut de fapt (mai clar sau mai difuz, dar din punct de vedere constituțional!) ALEGERI ANTICIPATE!!! Cum așa, începând de la două luni (!!!) după alegeri??? Alegeri considerate de toată lumea drept CORECTE??? Păi, dacă n-au ieșit așa cum trebuie, pentru anumite persoane… ORICE guvern a ieșit din actuala majoritate parlamentară a fost contestat, deci care-i ținta??? Și dacă este Parlamentul, de ce nu se mută demonstrația acolo? Simplu: fiindcă acolo există și opoziția, care poate astfel să spună că n-are nicio legătură, ba să și participe (și instige!), ca ”simpli cetățeni”! Pe urmă, nu se dorește cu adevărat – sau cel puțin nu s-a dorit în ianuarie 2017, în mod clar! – convocarea de alegeri anticipate, fiindcă ar fi ieșit la fel!!! Această reacție, IMEDIATĂ post-alegeri, nu te poate trimite decât la nazism… la incendierea Reichstag-ului! Lozinca ”ciuma roșie” cui aparține? Lui Goebbels! Deci? În plus, prin desele schimbări de Guvern, să se discrediteze în exterior puterea, și să permită ieșirea periodică la rampă a ”prizonierului de la Cotroceni”! Iată de ce acest ultim punct este trecut, totuși, la deosebiri: poziția inversă și în mod clar beneficiară a președintelui… Tot ca o deosebire (care poate fi de fapt o asemănare!) aș putea menționa faptul că, la ora la care scriu aceste lucruri, fenomenul ”Piața Victoriei” nu s-a terminat… ÎNCĂ! Dar, se va ajunge cu siguranță acolo unde ”trebuie” – din punctul de vedere al ”statului paralel” (aka deep state, fascism liberal, partid din umbră etc. etc.), mai devreme sau mai târziu…

În loc de concluzie

Confuzia este foarte mare în rândurile românilor, care vor împinge însă lucrurile pe făgașul dorit de cei (cu adevărat!) puternici – chiar mă amuză să văd înverșunarea unor conaționali, din țară sau ”diaspora”, de partea CORECTĂ (săracii de ei! – sau poate că știu ei, de ce spun ceea ce spun?)… deși au fost suporterii lui Trump și / sau ai Brexit-ului! Dar, suntem o colonie, se pare că s-a decis (întocmai ca la Yalta!) și A CUI ANUME, așa că ceilalți se vor retrage elegant, conform aceluiași ”gentlemen agreement”… sau poate că nu??? Pe termen scurt: Stalin spunea ”contează cine numără voturile, nu cine, câți și cum votează” – în mod clar am depășit demult faza asta, acum cred că nici nu mai are rost să mai votăm, dacă la o lună după vot este suficient să scoți 1000 de paramilitari în stradă, plus vreo 10000 de manipulați, și să răstorni rezultatul… economisim bani, nu? Adică: banii pentru alegeri (inclusiv secții în ”diaspora”), banii pentru campanie (aka manipulări), banii pentru manifestațiile de după…

10 august 2018

no comment
10
Jul

CUI PRODEST?

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Eseu, Pamflet

Ofer, din când în când, spaţiul blogului meu articolelor scrise de profesorul universitar Tiberiu Dinu Danciu. Acestea abordează teme pe care le abordez şi eu, din perspectivă relativ apropiată. După o serie relativ lungă de cronici literare, aveam de gând să scriu exact despre acelaşi subiect. Am renunţat, în favoarea articolului primit de la prietenul meu. Poate că eu l-aş fi scris nu tocmai identic. Dar diferenţele stilistice nu exced nivelul unor nuanţe.

 

CUI PRODEST?

 

Asistăm de câteva zile la o învolburare majoră a politichiei românești și este normal ca, la un moment dat, fiecare român să încerce să-și explice (câte) ceva, măcar… Uite că nu se întâmplă așa – foarte mulți, mai ales tineri, culmea că și instruiți și cu o inteligență peste medie, preferă să nu încerce asta și să înghită cu entuziasm gulgute din așa-zisa presă de pe internet, răspândite de propagandiștii de profesie ai sistemului de putere, unii dintre ei securiști cu state vechi, recunoscuți și auto-recunoscuți… Cum e posibil? Sigur, dacă intoxicările / dezinformările ar fi unele meșteșugite, elaborate, prezentate impecabil – că doar oamenii se pricep, au școală, experiență – ar fi (oarecum!) explicabil, însă – culmea! – utilizarea excesivă a internetului a făcut să nu mai fie nevoie de așa ceva: oameni nu chiar așa de tineri, cu pregătire superioară, cu o inteligență ascuțită în alte domenii… pică pradă acestor dezinformări, pe capete!!! Absorb imediat o așa-zisă ”explicație” extrem de simplistă a situației, atât de simplistă încât este de-a dreptul tâmpă… o acceptă în totalitate, ba chiar și-o asumă și încep să o propage mai departe, cu un soi de entuziasm demn de o cauză mult mai bună… provocat, la rândul său, de un soi de atitudine gen ”ce bine că mi s-a explicat chestia asta, că eu n-am timp să judec lucrurile mai adânc, fiind absorbit de altele”… O fi bine?

Cum aș explica eu ce se întâmplă, la un nivel extrem de coborât – ca să ajungă la toți cei intoxicați și – deși inteligenți – incapabili să se mai desprindă de otrava de pe net (am mai pomenit despre asta!)… Să începem cu câteva citate (din păcate, tinerii de azi nu mai citesc CĂRȚI – adică texte care te PROVOACĂ să gândești și să interpretezi cu mintea ta niște fapte, niște posibilități, ci se mulțumesc să citească doar așa-zise ”informații”, care sunt aproape exclusiv manipulări – adică texte SCURTE, care reușesc să transmită mesaje subliminale extrem de perverse, de-a dreptul contrare adevărului pe care, chipurile, îl transmit; culmea e că jurnalismul era, până nu de mult, dominat de sintagma că ”o imagine face cât o mie de cuvinte”, pe care eu am prelungit-o undeva la ”un film face (și este!) cât o mie de imagini” – vezi filmul monumental ”Wag the dog” – din cauza modalității de supracomunicare prin internet, s-a ajuns uluitor de repede la stadiul în care nu mai e nevoie de filme sau imagini, ci doar de câteva cuvinte – bine alese, e drept! – și un hashtag, cu care poți acum realiza un slogan ce raliază rapid mase imense de oameni… în vreme ce acum 10-15 ani era nevoie de luni de zile de propagandă susținută, cu fime și imagini, pentru a obține rezultate mult mai modeste (vezi războiul din Bosnia și Kosovo). Diferența majoră este acum vectorizarea propagandei: un singur ”izvor” de manipulare are în aceeași zi (!) MII și chiar ZECI DE MII de ”răspândaci” benevoli și entuziaști – după care dezinformarea inițială poate fi eventual retrasă sau măcar discretizată, astfel că după numai 2-3 zile, chiar dacă s-ar mai întreba cineva ”stați un pic, de unde a pornit zvonul ăsta? de la securistul cutare?”, n-ar mai găsi vreun răspuns – probabil însă, nici nu ar insista, de vreme ce acum ”toată lumea ȘTIE și COLPORTEAZĂ la infinit chestia asta!”

Citatele de care aminteam: în orice roman polițist sau de tip ”mistery” (care, în subsidiar, este un soi de anchetă psiho-sociologică a unor fapte grave, ieșite dintr-un cotidian, dintr-o normalitate oarecare), există aproape întotdeauna o ”chemare la ordine” a personajului anchetatorului, detectivului, documentaristului etc. etc. – latinescul ”cui prodest” (cui folosește?) este de cele mai multe ori invocat… uneori, alături (mai ales la autorii francezi) de și mai celebrul ”cherchez la femme” – echivalent cu ”cine profită dar și cine instigă”… Cel mai bun citat care-mi vine în minte acum este al celebrului personaj Elijah Baley, detectivul inter-planetar al și mai celebrului Isaac Asimov, care a scris și roman polițist, cu același geniu ca mult mai cunoscutele genuri de știință popularizată ori sci-fi: ”O crimă stă întotdeauna pe trei picioare – mobilul, mijlocul și prilejul…” – iată un rezumat superb al oricărei anchete sociologice ori jurnalistice pentru orice fapt grav, echivalent cu sus-pomenita ”crimă”. Aș face doar observația că ultimul aspect, ”prilejul”, începe să devină oarecum de mai mică importanță ori să devină inclus, practic, în ”mijloc” – sigur, justiția trebuie să probeze că cineva a făptuit practic ceva anume, de aici toate chestiunile legate de martori, declarații, alibiuri… false ori adevărate! De pe vremea mafiei și a gangsterilor însă, au apărut asasinii plătiți – și a devenit destul de greu pentru anchetatori să-și explice de ce un om a pățit anumite lucruri din partea unora cu care – aparent! – nu avea absolut nimic de împărțit (vezi ”Compartimentul ucigașilor”)… dar iată că și detectivii s-au adaptat, considerând că, dacă ai dezlegat chestiunea primordială a mobilului, se pot găsi apoi simultan răspunsuri la mijloc și prilej – în romanul pomenit mai sus, deși mobiluri aveau mai mulți suspecți, și, aparent, nimeni nu avea prilejul (!), identificarea mijlocului – un robot! – clarifică totul…

Un rezumat la aceată lungă (!) introducere: în ciocnirea de interese dintre doi oameni sau două grupuri mici de oameni, terminate cu vreo ilegalitate, ancheta respectivei ilegalități are două direcții: prima, cui folosește…!? – pentru a găsi autorul sau autorii morali (cel puțin) care au provocat, instigat, dorit și profitat de respectiva ilegalitate; a doua direcție, de căutare a ”femeii” (ori a robotului!) – adică a eventualului mijloc / prilej de atingere a scopului dorit de autorul moral… Dacă aș transpune acum raționamentul acesta la vreo ciocnire la nivel înalt, în politică – fie în interiorul unei țări, între oameni sau grupuri cu poziții importante, ori la nivel internațional – între state sau organizații supra-statale: pe de o parte, trebuie căutat cine profită direct dintr-un anumit scandal, dezvăluire, manifestație, război etc. etc. – eventual pot fi mai mulți (și atunci poate că au format o alianță ad-hoc?), sau profită eventual prin ”ricoșeu” (adică lansarea unei ”perdele de fum” care să disimuleze ori să abată măcar atenția de la adevăratele probleme care-i deranjează – ceea ce pare cu greu un obiectiv, dar cei împricinați judecă altfel); apoi trebuie căutat echivalentul ”femeii” – care, în aceste cazuri, nu poate fi decât un serviciu secret (sau un sistem ocult similar), apropiat sau nu, plătit sau nu, cointeresat sau nu… Mai trebuie arătat că un serviciu secret are simultan posibilități multiple: să identifice o țintă, să creeze un pretext, să falsifice probe, să acopere urmele – proprii și ale altora, să pună presiuni asupra unor instituții, să manipuleze opinia publică…!? Teoria conspirației? Desigur că da – dar am mai dat exemple, numeroase… Reiau unul singur, în care cred cu tărie: așa-zisa ”revoluție română” din 1989 a fost la origine o perdea de fum a CIA (și poate nu numai, cu sau fără Mosad, cu sau fără unguri) pentru invazia americană din Panama, dar s-a dezvoltat apoi în definitivarea destrămării Pactului de la Varșovia cu cea mai ”rezistentă” țară, culminând cu aruncarea pisicii în ograda rușilor. Sigur, pentru ochii românilor pare disproporționat – importanța intervenției în Panama în raport cu baia de sânge de la București… dar să nu uităm că pentru americani (adică, pentru cinismul serviciilor secrete!) problema este exact inversă, așa cum este prezentată în același ”Wag the dog”: în Panama trebuia dat jos un regim sprijinit asiduu de SUA până cu puțină vreme în urmă, legat bine de diverse instituții americane (și mai ales, de serviciile secrete!), prin urmare destul de neplăcută operația – era ideală o perdea de fum în partea cealaltă a lumii, unde să creeze emoții mari – să nu uităm că s-au vehiculat cifre înspăimântătoare privind victimele, cu teroriștii din București, cu morții de la Timișoara… și unde era imperios necesar să pui piciorul fiindcă lipseai de (prea) multă vreme și aveai interese majore, pe termen mediu și lung (românii i-au așteptat cu răbdare o jumătate de secol pe americanii care i-au vândut la Yalta, gaze de șist, petrol, aur, bază NATO pentru podul aerian spre Orient, pentru scut – acum cei mai fideli aliați în toate acțiunile NATO, nu mai aveam datorii, dar aveam producție de armament)… și prea căzuseră – ca piesele de domino! – toate statele din est fără nicio victimă, începea să pară un aranjament! Cu cine? Ei, cu cine…

Să trecem la chestiune – văd zilele astea postări pe Facebook ale unor tineri pe care îi apreciez mult, foști studenți de-ai mei, absolvenți și ingineri de succes prin lumea largă… deci în mod clar, oameni cu orizont, cu pregătire, cu inteligență, cu… Cum gândesc ei? Extrem de SIMPLU, mult prea simplu: Dragnea i-a pus, pe premier și pe ministrul de justiție, să reia ordonanța 13 că se teme de pușcărie; aștia n-au vrut (?), așa că s-a hotărât să-i dea jos – deci Dragnea e cel rău, iar Grindeanu a devenit brusc (!) – că nu demult, acum 4-5 luni era o slugă, o păpușă, un pion… unul bun de spânzurat prin Piața Victoriei, ALĂTURI de Dragnea, Tăriceanu și Iliescu (dar nu și Ponta!) – cel bun? Fericiți cei săraci cu duhul… dar nu sunt deloc săraci, cum de pot PRELUA fără niciun discernământ astfel de știri otrăvite? Că simplifică excesiv, până la absurd – este evident… sigur, pare că de la depărtare se vede trunchiat, dar să mai și RĂSPÂNDEȘTI simplismul ăsta??? Pe urmă, chiar de la depărtare – poți acum să iei informații din surse diverse, să compari, să GÂNDEȘTI… de ce să te grăbești să PROPAGI… propaganda, dezinformarea, manipularea? Cât de simplu ar fi să judeci în parametri descriși anterior: cui folosește scandalul acesta (care s-a amplificat treptat, nu este deloc o ”explozie” a acestor zile, oarecum surprinzătoare, unii spun că e o ”bombă” – poate, pentru cei naivi! – ci o acutizare subită, cu anumite cauze, a unor neînțelegeri pornite – de la ce?), respectiv care sunt mjloacele – citește serviciile secrete, facțiunile, grupurile de interese care pot și fac (generează, sub aspect tactic) aceste lucruri?

Să explorăm adevărul – atât cât este – al enunțului simplu de mai sus. Să ”reia” ordonanța? Păi, este dată – ca și conținut – în discuție în Parlament, unde Dragnea poate grăbi lucrurile direct – dar poate că se simte amenințat de ceva iminent? Dar șefa DNA se ascunde de vreo 2 luni, de când cu dezvăluirea privind sufrageria lui Oprea, iar Dragnea mai trebuie chemat la audieri până să se formuleze vreo acuzare cu trimitere în judecată – iar judecata nu se mai poate face chiar peste noapte, ca în alte cazuri trecute… Oricum, și condamnarea – până să fie definitivă! – mai are destul de așteptat, oricât de prompți ar fi judecătorii și procurorii. Să zicem că pur și simplu s-a supărat pe ministrul de justiție – dar asta putea să o facă de mult, de când individul a vorbit 44 de minute ca să spună ce rea e Kovesi după care a concluzionat profund românește ”las-o așa”… plus că tot amână să vină cu codurile… Marele constituționalist, profesor, judecător, președinte, rector, independent etc. etc. – bietul de el, a fost amenințat de facțiunea koveșistă și i s-a făcut frică, după cum și mărețul CNADTCU, după ce a înfierat cu mânie proletară plagiatele lui Ponta, Oprea, Tobă… s-a scăpat pe el și i-a dat Codruței pragul PENIBIL de (ne)plagiat de 4% (înaintea celebrului ”prag de furat” – ce aiureală internetică! – de 200.000 de lei din ordonanța 13). Să zicem că i-a cerut lui Grindeanu să-l dea jos pe Toader și ăsta nu vrea… asta merită un pic studiat: cine e Grindeanu? La numire – era pentru toată lumea un NIMENI, care nu se justifica decât prin faptul că nu e din Teleorman, că nu este dintre apropiații lui Dragnea, dar chiar și așa, ne așteptam ca Iohannis să-l refuze și pe el, de data asta pe considerentul (care mie chiar mi s-ar fi părut justificat!) că n-are experiență etc. etc. Ce a părut atunci o surpriză – l-a acceptat imediat! – poate că mai merită rumegat ACUM… Pe urmă, toată lumea l-a considerat, după primele apariții împreună, că este boc-ul lui Dragnea: obedient, fără idei personale, cu obsesia programului de guvernare, cu miniștri aleși / impuși de alții – no-name și ei, majoritatea… și, mai ales, nesigur în exprimare și comportament. Drept care – la spânzurătoare! Bun, atunci care o fi ”adevăratul Grindeanu”, cum spune chiar el zilele astea!? Cel obedient (și oarecum prost) care acum s-a deșteptat – de ce așa brusc? – sau cel care și-a ascuns adevărata față până săptămana trecută? Deci – ori e un prost și un bleg care acum e butonat / înfricoșat / șantajat de cineva (cum zice propaganda lui Dragnea), deci n-am niciun motiv să-l iubesc deodată fără frontiere, ori e un viclean care și-a dat arama pe față, deci un mincinos și un prefăcut – nu că aș muri de grija lui Dragnea, însă se pune din nou problema: dacă Grindeanu a știut tot timpul ce face, că este pus acolo să-i tragă lui Dragnea preșul de sub picioare, în mod EVIDENT răspunde exact acum la o cerință anume, adică de ce exact ACUM E MOMENTUL? Fiindcă Dragnea a aflat cumva că Grindeanu este omul altcuiva? Asta ar justifica – dar nu de tot – de ce s-a apucat să-l schimbe, dar putea să și aștepte încă o săptămână sau o lună… Deci, problema majoră pare a fi: CINE A ÎNCEPUT ”ruptura”? Sunt 2 șanse din 3 ca Grindeanu să fi început – fie că e un prost care s-a deșteptat la o anumită sugestie (!), fie că e un cal troian care a primit o anumită comandă (!) – în ambele cazuri trebuie să vedem CE ANUME a declanșat asta! CUI folosește, cu ce MIJLOACE… iar dacă totuși Dragnea a început, din răspunsul prompt al lui Grindeanu (și mai ales din acțiunile sale) putem înțelege că era(u) pregătiți pentru asta, el și cei din spatele lui – astfel că Dragnea a fost provocat, cel mai probabil, să înceapă, așa cum au fost ”ispitiți” japonezii să atace Pearl Harbour, exact ce avea nevoie Roosevelt ca să poată intra în război, împotriva curentului pacifist din America? Dar fără ca, totuși, să găsească și portavioanele americane acolo – adică americanii (serviciile secrete și armata) voiau să intre în război, dar să-l și câștige repede… ceea ce, până la urmă, nu s-a prea întâmplat…

Acum să fie clar, Dragnea merită tot ce i se întâmplă: trădarea lui Grindeanu și a altora – mai ales a lui Ponta, ruperea PSD-ului dacă se întâmplă, necazurile personale… la urma urmei este un PDL-ist băgat de Băsescu în PSD pentru a-l submina pe dinăuntru (ca și Darius Vâlcov), un mitocan de baron local, nesimțit și cioban, cu ambiții de dictator, nu foarte educat – faptul că au ajuns să se urască e de bine, DAR… desigur că nu merită să facă pușcărie numai fiindcă i s-a opus matelotului bețiv, după cum nici ”varanul” nu merită asta – este o compromitere totală a NOȚIUNII de justiție, să intre ăștia (și alții, Năstase de exemplu, sau Mitrea, sau…) la pușcărie pentru ce NU au făcut pe principiul că ”aveau ei destule bube, bine că i-au băgat cumva”, respectiv cei care au intrat oarecum pentru ce au făcut, dar fără recuperarea prejudiciului (Pinalti, sau Cocoș, sau Borcea, sau Becali, sau Remeș, sau Bica…). Asta nu e justiție – s-a acreditat în rândul ”băieților deștepți” ideea că poți fura (cu prag sau fără!), cu condiția să ai un judecător și vreo doi-trei procurori în spate, caz în care sau nu te caută, sau nu te prinde, sau te mai scapă, sau te condamnă, faci și ceva pârnaie (dacă nu fac alții în locul tău), dar nu-ți ia nimic…  vezi Udrea și Băsescu – toată familia! – iar cei care au făcut porcăriile astea (compromiterea IDEII de justiție!) sunt bine-mersi, în funcții din ce în ce mai mari, plătite gras, și mai ales în SIGURANȚĂ: Morar, Kovesi, Stanciu, Macovei, Dănileț, Predoiu, Zegrean, Minea – care a semnat celebra ”erată”, Hăineală, Alina Ghica, Aspazia Cojocaru, Iulia Motoc, Maior, Ungureanu… fiindcă au aservit total așa-zisa justiție unuia și altuia! Au executat adversarii politici – ai lui Băsescu în primul rând, dar nu numai… problema uriașă a țării este nu dacă scapă sau nu Băsescu până la urmă (dacă va fi condamnat la 3 luni cu suspendare pentru ”țigancă împuțită” ori la 1 an cu executare pentru că a furat alegerile din 2009 ori că a falsificat referendumul din 2012) nu e mare lucru, important ar fi să i se confiște echivalentul a tot ce a furat (flota, parcul Bordei, casa din Mihăileanu, moșia de la Nana și multe altele), dar și să intre ani grei la pușcărie toată camarila de mai sus, din ”justiția” aberantă care sufocă România… Ani grei, până la moarte chiar – nu pensii nesimțite și siguranța că sunt intangibili – cum sunt Coldea, Bogdan, Eva, Negulescu – Portocală…

Să revenim la ”criza guvernamentală” prezentă. Analiza va fi extrem de scurtă: cine profită de brambureala din PSD? S-ar părea că primul pe listă ar trebui să fie PNL – dar ei sunt slabi, la rândul lor în reconstrucție, au pierdut grav creditul oamenilor… numai că au un ”sponsor” puternic, care a lăsat să se stingă valurile create de multele sale case, obținute cam incorect și cam ilegal și cam nejustificat, și – exact după vizita sa la CIA (curat coincidență, coane Fănică!) – privește cu calm la vânzoleala care a început brusc (?), din nimic (?), așa… deodată – și acum (prin gura celor din PNL) – se reiau chestiunile pentru care coborâse în stradă, în canadiană roșie, încă din ianuarie: alegeri ANTICIPATE, guvern liberal sau măcar tehnocrat, în orice caz ”al meu”… Să fie clar, alegeri anticipate la 8 luni după precedentele alegeri sună la fel de ciudat ca și la 2 luni după, dar… de ce să nu încercăm? Ce avem de pierdut? Și nu mergea al 3-lea incendiu într-un club, dacă la primul s-a obținut ce trebuia, demisia (prea ușoară!) a lui Ponta, la al 2-lea însă – NIMIC! Prin urmare, să mai schimbăm metoda… Pionul Grindeanu este activat, iar Ponta – ofițer acoperit-descoperit – este re-activat, totul se desfășoară conform programului, cu toate tunurile internetului orientate spre o direcție ce – la o analiză absolut sumară, doar că nu o mai face nimeni! – este creată absolut artificial: demisia sau înlăturarea lui Dragnea de la președinția PSD! Să mai comentez contrapunerea, absolut ridicolă, a lui Grindeanu: eu îmi dau demisia dintr-o funcție unde am fost NUMIT și apoi REVOCAT de aceeași persoană / organism (deci absolut CORECT!) numai DUPĂ ce își dă el demisia din funcția în care a fost ALES și CONFIRMAT de un vot larg – al membrilor PSD, reconsolidat de votul popular recent (deci absolut aberant)? Și toate vocile si hashtag-urile unor ADVERSARI evidenți și declarați sau – în cel mai bun caz! – ne-membri PSD sau măcar votanți PSD care spun în cor: să-și dea Dragnea demisia de la PARTID, nu de la cameră!!! Seamănă așa de bine totul cu vendetta lui Băsescu împotriva lui Năstase sau Voiculescu, deși câștigase – cum, nu mai contează! – alegerile… ori, acum Iohannis le-a cam pierdut pe cele din anul trecut, deși avea și guvern și toate premisele să defileze… prin urmare este cu atât mai înverșunat, probabil… Reamintesc faptul că Dragnea nu este un om iubit, prea seamănă cu un șarpe cu clopoței, dar s-a dovedit extrem de periculos pentru toată lumea… iar dacă el va fi înlăturat, multă lume va răsufla ușurată! Problema e – cum? Dacă se face prin tot felul de ilegalități, violând Constituția și bunul-simț, cu complicitatea aceste justiții de toată jena – atunci nu prea este în regulă… nu înseamnă decât escaladarea câtorva trepte spre aceeași direcție: domnia (vremelnică) a bunului-plac, a vreunui potentat oarecare, care la rându-i va fi înlăturat apoi prin aceleași metode… Pentru poporul de rând? Din ce în ce mai puține speranțe: justiția a fost confiscată, alegerile se pot falsifica oricând, iar atunci când totuși ies altfel, se pot ”rectifica” ulterior prin manipulare, lovituri de palat, iar la nevoie – ieșiri în stradă!? Nu-i asta calea, fiindcă după ieșirea în stradă nu pot urma decât impulsuri gen ”să le dăm foc”, ”să-i călcăm cu mașina”… și atunci, cu ce ne mai deosebim de talibani, de jihadiști, de extremiști, de astfel de jivine…? Și cei etichetați astfel vin din sărăcie și război, lipsă de educație, barbarie… iar noi, aici, am fost ”pavăza creștinătății”, acum avem pretenția că suntem cei mai educați și mai inteligenți din lume…

19.06.2017

1 comment
27
Mar

CÂND POLITICA DEVINE RELIGIE

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Eseu, Pamflet

Acest articol a fost publicat în revista Egophobia.ro

Repet cu orice ocazie că generaţia mea, a celor născuţi după război, e binecuvântată. De ce? Tocmai deoarece e născută după război. S-a născut, adică, odată cu regimul colonial impus României de ocupantul imperial stalinist, cu complicitatea aliaţilor occidentali. A deschis ochii în zorii acestui regim. A fost modelată de sistem(ul regimului). Răspunsul generaţiei la presiunea matriţei formative a fost nuanţat. Dar cu ceva mai reluctant decât al generaţiei următoare. De ce? Deoarece un anume procent din ea a beneficiat de o bază firesc reluctantă la programul destructiv la care ţara era supusă. Astfel, un anume procent din membrii acestei generaţii, au primit, din mediul familial şi fără să-şi dea seama, unii anticorpi. În perioada inerentei confuzii, care se întinde de pe la sfârşitul copilăriei până după începutul tinereţii, acțiunea anticorpilor, contestată la suprafaţă, n-a acţionat decât pasiv. A relevat celor armaţi cu aceşti anticorpi natura limbii de lemn a propagandei regimului de atunci. Progresiv. Şi, atenţie, oarecum invers proporţional cu impulsul individual spre arivism. Dar proporţional, poate cu un coeficient mai redus, cu apetenţa individuală pentru obiectele de studiu bazate pe logică: matematică, ştiinţe ale naturii. Iar mai târziu, proporţional cu educaţia şi formaţia în câmpul definit.
Să admitem că e mai mult decât dificil, de nu chiar problematic, să evaluăm procentual ponderea segmentului descris mai sus. Dar nu cred că e esențial. Rostul acestui preambul e practic unul singur. El încearcă să explice mecanismul formării, la un anume segment, probabil minoritar, al generaţiei, unui simţ al dimensiunii totalitare. Am constatat personal existenţa acestui simţ către mijlocul anilor ’90, când am luat contact cu comuncarea internautică, extra e-mail, la acea vreme, sub forma e-grupurilor. Nimerind pe unul aşa zis spiritualist, într-o bună dimineaţă un energumen a venit cu salutul voios: cum staţi azi cu dezvoltarea spirituală? Mă izbise similitudinea până la identitate cu lozincăria anilor ’50. Cum staţi azi cu perfecţionarea pregătirii politice? Să faci conexiunea între două lucruri aşa de diferite nu e, în linii mari, posibil decât pe baza unui simţ anume. Constatasem că-l am. Apoi ani de zile mă tot miram cum se făcea că alţi omologi ai mei, reluctanţi la influenţa comunistă, care, mai ales, alegând emigrarea, se dovediseră mai activi ca mine. Care, în urma unor reflecţii şi analize gospodăreşti, decisesem să nu semnez efectiv carta ’77 care i-ar fi provocat pe tovarăşi să mă dea afară din ţară. Cum s-a întâmplat în destule cazuri.
Am rămas nedumerit, oricât ar părea de ciudat, până la fabricarea textului de faţă. Căci există probleme la care nu pot gândi gospodăreşte decât scriind despre ele. Habar n-am cine mai posedă, la diferite nivele de acuitate, acest simţ al dimensiunii totalitare, cum l-am numit. Oricum în lumea adepţilor spiritualismului e exclus. Al doilea fenomen care mi-a declanşat reflexul simţului descris a fost corectitudinea politică. Că esenţa acestui concept ajuns paradigmă totalitară e evident pentru oricine e imun la puterea formativă a conceptului. Nu e cazul să insist. Am aflat de această noţiune din volumul de debut al lui Horia Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, (Humanitas, 1995), în care un capitol era dedicat descrierii fenomenului definit de aceasta sintagmă. Generat în mediul universitar american, dominat accentuat de intelectualitatea stângistă, preluat apoi la nivelui întregii societăţi, pe filiera adepţilor liberalismului în sens american, recte ai partidului democrat. Filosoful român, fizician la bază, a numit sec fenomenul: comunism american.


continue reading "CÂND POLITICA DEVINE RELIGIE"

7 comments
7
Dec

DESPRE IRESPONSABILITATE

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Sub bombardamentul informational, presiunea asupra discernământului creşte. Nu e lesne să decelezi între buna credinţă naivă, eventual, chiar probbil, manipulată mai mult sau mai puţin discret, parti prisul mai mult sau mai puţin transparent, funcţionarea ca agent acoperit etc. la rigoare chiar schimbarea de azimut, mult mai derutantă pentru public. Ne referim la mass media. Şi ne referim la un segment nu numai minoritar al publicului consumator de produs mediatic, ci, foarte restrâns. Dacă pentru acest segment, implicarea mass mediei în viaţa publică produce nu numai difiultăţi de înţelegere ci chiar distorsionează viaţă publică, efectul distorsionant e mult amplificat de însăşi structura inerentă a publicului.
Subiectul acestui text nu e analiza, in extenso, a valorificării (pentru a nu spune speculării) cu o promptitudine şi o eficienţă demne de cea mai bună cauză, a efectului emoţional generat de tragedia de la care, iată, sunt mai bine de 5 săptămâni. De către cine, de către ce? Oricât de plauzibile sunt răspunsurile explicite, le vom eluda. Pentru a elimina orice bază rezonabilă de a ne recepta poziţia ca una de parti pris. Ne vom limita la evidenţă. Iar evidenţa e răspunsul la o întrebare mai potrivită: cui prodest? Păi tragedia şi valorificarea efectului ei emoţional n-au folosit decât personajului care a repetat mereu că vrea un guvern al său. Ei, acum îl are. Nu acum e momentul de a aduna argumentele cunoscute public ale valorificării deliberate a situaţiei. Începând cu cel mai evident, graficul zilnic al celor mai scurte manifestaţii de stradă. Le va veni rândul.
Subiectul de azi e alt grafic. Al azimuturilor progresive ale anchetelor de presă făcute de un cotidian sportiv. Cu câţiva ani în urmă, o chipă condusă de redactorul şef al ziarului de sport făcuse o investigaţie care dovedea ilegalităţi importante, care aduseseră statului un prejudiciu de cca 600,000 euro, comise de ministrul de atunci al tineretului şi sportului, Dna Monica Iacob Ridzi, în favoarea fiicei preşedintelui de atunci. Cercetarea penală n-a prea avut de ales şi, după multe tergiversări (mecanismul judiciar funcţionază cu stranii fluctuaţii de celeritate) a sfârşit prin a fi condamnată. Nu discutăm cum că actualul preşedinte tocmai i-a respins o cerere de graţiere, pe motive medicale şi sociale dovedite. Următorul subiect al investigaţiilor ziarului a fost aşa numita gală Bute. Sponsorizată ilegal de ministrul de atunci al turismului şi dezvoltării, Dna Elana Udrea. Investigaţie făcută tot în numele misiunii fundamentale a presei, socotită, din când în când, a patra putere în stat. Rezistenţa mediului investigat a fost cu două ordine de mărime mai dură. Redactorul şef al ziarului de sport a fost ameninţat, pe întortochiare şi indirecte căi, că dacănu se potoleşte va avea probleme. Incubaţia a drat mai mult. Adică maşina juduciară s-a pornit mult mai încet, nimic nu e încă finalizat în instanţă, iar impresia genrală e de genul mă duc la ţârg, dă doamne sa nu găsesc.
Şi acum, acelaşi redactor şef, care n-a mai semnat demult vreun rând despre obiectul ziarului, se află îtr-o campanie furibundă împotriva tuturor factorilor implicaţi în tragedia de acum o lună. Ţinte medicale şi ţinte din zona sistemului de urgenţă. Factorul comun e evident: medical Raed Arafat, secretar de stat, omul care a construit din nimic sistemul de urgenţă din România, cât ar fi putut să-l construiasă cu mult mai mare câştig personal xin altxa ţară mai bogată. System care e unul din puţunele lcruri care chiar funcţionează în ţara asta eternăşi fascinantă. Ca s-o spunem pe şleau. Şi care personaj cumulează acum, după ce întreaga putere nominală apartine celui care şi-a dorit-o aşa de mult, ostilitatea focalizată, concentrate, furioasă, a tuturor forţelor concurente la sistemul de putere construit în cei 10 ani de condamnare cu excutare a ţării.
Formal, demersal acestui journalist profesionist de bun nivel e impecabil. Omul e consecvent. Există, inevitabil, destule unghiuri de vedere din care impresia de schimbare de macaz e falsă.
Chiar campania Dlui redactor şef, în dezvoltarea ei simfonică, are sonorităţi diferite. Unele seci, tehnice. Altele mirobolante. Într-o dimineaţă apare un titlu senzaţionalist: cei care n-au murit în bomba de foc au murit în bomba cu microbi. Referire evidentă la cele 3 decese ale unor pacienţi spitalizaţi mai mult morţi decât vii, culeşi la ieşirea din spaţiul incendiat, subiect de terapie intensivă destule zile, dar, în drum spre vindecare, n-au rezistat patogenilor de spital. 3 din 60 de deedaţi, dă doamne să se oprească ambele cifre la atât. Ne luăm libertatea de a considera efectul unui atare titlu ca demolator, pe fondul emoţiei publice, pe fondul suferinţei peste poate a părinţilor celor pierduţi. Mai mult, considerăm stilul demersului investigativ, aşa cum a fost făcut, ca de-a dreptul iresponsabil.
Termenul e prea tare? Nici pe departe. Am auzit şi văzut persoane publice care au caracterizat plastic acest act jurnalistic, repetăm, aşa cum a fost făcut, ca o bombă cu cuvinte. Iar altă persoană publică, în acelaşi spaţiu mediatic, a mers mai departe, considerând titlul ca terorism jurnalistic. Exagerări fără nici o îndoială. Dar exagerări declanşate de revolta inerentă.
Acordându-I, remarcabilului jurnalist, întreg beneficiul îndoielii, admiţând buna sa credinţă absolută, tot ne e greu să digerăm maniera dezvăluirilor medicale. Ca stil, dar mai ales ca moment. Rezultatul e că, poate paradoxal, intenţiile oneste ale jurnalistului, soldat pe frontal cunoaşterii adevărului, au avut dezastruoase efecte contrarii. Poate că distinsul journalist nare nici un parti pris, poate că n-are nimic cu omul care e ţinta forţelor concentrate care-l vrea debarcat. Dar efectul campaniei sale, cu toate volutele acesteia, merge exact în sensul acestei alte campanii imorale şi profund nedrepte. La alt nivel.
Ne luăm riscul de a provoca o reacţie ostilă a excelentului, altfel, journalist. Dar a n=o face ar fi un act de laşitate.

no comment
22
Jun

IMPERIUL CONTRAATACĂ

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

La 25 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990:
Asociaţii de magistraţi solicitaseră CSM să investigheze influenţa asupra justiţiei a unui interviu, dat cu nu foarte multăvreme în urmă, de ungeneral SRI, şef al direcţiei juridice a serviciului. În care acesta afirma fără echivoc: instanţele de judecată au intrat în câmpul tactic al serviciului de informaţii. Afirmaţie de excepţională gravitate în sine, dovedind implicarea programatică a unui astfel de serviciu în viaţa publică, în mecanismele instituţionale ale puterilor statului. În particular ale justiţiei. Care justiţie reacţionează prompt împotriva oricăror comentarii la abuzurile ei. 15 iunie: CSM dezbate raportul inspecţiei judiciare. Stupoare: consluzia e că SRI n-a afectat independenta justiţiei. O componentă a sistemului de forţă sare în apărarea alteia. Opinia diferită a unui singur judecător din CSM nu e nici măcar citată de mass media. Ministrul justiţiei, care a tăcut de fiecare dată când CSM a acuzat violent parlamentari care au îndrăznit să comenteze acte cu conotaţie abuzivă a unor instanţe, inclusive cea supremă, cauţionează senin decizia stranie dar coerentă a CSM.
Preşedinta ÎCCJ, participant de drept la şedinţele CSM şi unul din cei mai aprigi susţinători ai retoricii fracturate logic a sistemului de forţă, intimidase, cu câteva zile în urmă, o comisie juridică parlamentară, care delibera asupra propunerilor selectate de amendare a codului penal şi a codului de procedură penală. Coordonat, CSM, respinge modificarea acestor normative. Modificarea unor articole care dovediseră, în mai mult de un an de la intrarea lor în vigoare, substanţiale lacune în plan democratic. Punctual cel mai sensibil, propunerea de a înlocui ca motiv al arestării preventive termenul subiectiv suspiciune rezonabilă cu obiectivul probe. Subiectivitatea termenului pe care multi magistrate îl cer înlocuit deschide calea abuzurilor şi a arbitrarului în procedurile de cercetare penală. Peste oponenţa exacerbată a elementelor de acum lesne identificabile, marcate, din sistemul judiciar, intervine… nici mai mult, nici mai puţin decât vicepremierul, general cu avansare rapidă, şeful partidului balama care a făcut şi a desfăcut guverne începând din 2009 şi care a blocat abia vineri 12 moţiunea de cenzură care n-a reuşit să dărâme guvernul. Acesta anunţă ritos că va părăsi guvernul dacă se promovează pe furiş modificările cerute de praxa ultimului an. Cum adică pe furiş? Sună mai ilogoic decât argumentele Dnei preşedinte a ÎCCJ. Sună de-a dreotulo surrealist. Ca sănu mmai spunem că e un şantaj la care partidul hibrid al preşedintelui nici nu spera.
Preşedintele însuşi se referă, într-o conferinţă de presă, tot luni 15, la eşecul moţiunii de cenzură din poziţie scandalos partizană. Declaraţie de război care amplifică dubla solicitare de demisie a premierului. Nici expreşedintele nu-şi dăduse arama pe faţă după doar jumătate de an, în iunie 2005. Unde va ajunge urmaşul său? Mai exact, când va ajunge şi mai de nesuportat?
Ultima oră, pe la 16: iniţiatorii modificărilor codurilor renunţă formal la demers!
Dar, până la ora asta, mai grav decâşt toate e altceva. Mai toată lumea are imaginea unui personaj insolit: Cezar Avrămuţă, stridentul stegar dac. Trimis de poliţie la… cercetare psihiatrică!!! Majoritatea cititorilor nu cunosc semnificaţia acestei măsuri. Dar, în imperiul roşu, în anii 80, structura gulagului se modificase progresiv. Condamnările politice cu şi fără proces erau înlocuite, în proporţii lent crescute şi în cazuri alese cu precizie, în internări psihiatrice. Metodă coercitivă a tuturor sistemelor totalitare. Stalin o aplica încă din primii ani ai puterii sale personale, anii 30. Ne amintim de personajul poetului Ivan Bezdomnyi, adică Ion fără casă, în asezământul psihiatric în celebrul roman al lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta. Din realitate, fenomenul îşi găsise loc şi în literatură. Metoda fusese firsc exportată şi în statele satelit, în coloniile politice ale imperiului roşu. Adicăşi la noi. Ei, bine, după25 de ani postdecembrişti, după mineriade, după condamnarea României la 10 ani cu executare, reacţia sistemului împotriva unui individ, la urma urmei ridicol, dar din ce în ce mai coherent, e sinistru de semnificativă.
E adevărat, individual a fost externat în aceeaşi zi, dar semnalul e înfiorător.
Ce se va mai întâmpla în următoarele zile, notabil, pentru o sinteză diagnostic, destinată a fi publicată luni 22?
Programasem penrtru luni 22 iunie analiza unui film genial. O voi amâna cu cel putin o săptămână. Exact acum un post TV vorbeşte de caraghiosul stegar dac, ştirea fiind externarea lui. Dacă structurile de putere rămân controlate de oemnii instalaţi şi fidelizaţi de expreşedinte, e de neînţeles comportarea poliţiei, subordonatădirect vicepremierului, care pare personajul cheie alo echilibrului politic basculabil. Stegraul dac e caraghios şi compromite, într-o anume măsură, prin caraghioslâcul lui, cause drepte. Dar e inofensiv. Poliţia l-a internet cu forţa la spitalul Obregia, fostul spital 9 şi l-a brutalizat pe pensionarul care nu dorea decât să-l apere. Comortament care seamănă cu brutalităţile jandarmeriei faţă de unii manifestanţi din ianuarie 2012.
Ştirea momentului, prinsă în direct, când tocmai mă apucasem să finalizez textul de faţă, e autosuspendarea premierului, pe o lună. Operat de urgenţă cu speranţa de a se externa a doua zi, e reţinut de medicii turci pentru noi investigaţii, cu recomandarea de a evita să păşească cel puţin 3 săptămâni. Sigur că armata de strânsură prezidenţială, partidul miciurinist, ca săzic aşa, hybrid penibil între partidul multitrădător şi cel exprezidenţial, va exulta în zbierete de triumph. Desigur, moemntul nu-i anodin. E chiar cald. Dar e deoarte de a fi ponderal. Ponderale sunt mişcările de eliberare progresivă ale anchetaţilor cabalei. Mafia expreşedintelui rămâne intangibilă.
Gestul premierului cam seamănă cu decizia stupidă a expreşedintelui profesor universitar de a renunţa la a doua candidatură. Ambii nu sunt, vai, luptătorii de care România are nevoie.
Nu i-i bine la vaca noastră. Vine tata cu pielea e băţ… Doamne, ocroteşte-i pe români.

no comment
18
May

SCARA SPRE IAD

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Aparatul coercitiv al sistemului colonial al imperiului roşu era compus din câţiva lucrători recuperate din serviciile de siguranţă antonesciene şi o promoţie de brute analfabete, totul încadrat de agenţi imperiali de import. Care au fost naturalizaţi în timp. Câţiva au ajuns în a doua generaţie a aparatului, cunoscută sub numele de Securitate. Harta gulagului românesc – prezentată în Destinaţia culturală Sighet: Muzeul Victimelor comunismului şi al Rezistenţei, a portalului LiterNet.ro -,acoperă practic întreaga ţară. Au fost afectaţi aproximativ un million de cetăţeni. Din circa 19 milioane, cât cuprindea România la finele războiului, când regimul colonial s-a instaurat.
Teroarea bolşevică a durat de la instalarea forţată a guvernului Petru Groza, 6 martie 45, până la jumătatea anului 1964, când, la presiunea thailandezului U Thant, atunci secretar general al ONU, regimul a fost nevoit să admită eliberarea deţinuţilor politici. Perioada a avut oscilaţiile ei: până la moartea lui Stalin (martie 1953) a fost o primă etapă de maximă duritate. Oricine făcuse parte din aparatul de stat demolat de cozile de topor coloniale, sub protecţia armatei roşii, a înfundat puşcăriile. Propaganda imperială îi socotea duşmani ai poporului. Să reţinem noţiunea. Poporul fiind o abstracţie. După modelul imperial, segmentul rural relativ înstărit a căpătat numele de chiaburime (kulaci, în limba ocupantului), alăturându-se, ca un al doilea grup social, victimelor claustrate. Modelul, experimentat de regimul bolşevic în prima sa generaţie interbelică, a fost exportat în doze variabile în sistemul colonial imperial – o bună jumătate estică de Europă. Intensitatea maximă – în ţara cea mai refractară la comunism. A noastră.
Arestările aveau loc în general noaptea. Cu duba neagră a miliţiei.
Acum arestările se fac ziua în amiaza mare, sub obiectivele televiziunilor. Ca un spectacol grotesc. Zornăitul cătuşelor trimite la zurgălăii ursarilor. Iar panarama acestui spectacol trimite la o ţiganiadă sinistră. Căci finalitatea e aceeaşi ca în urmă cu două treimi de secol: anihilarea adversarilor şi intimidarea, înfricoşarea populaţiei. Cu metode la zi. Nimic nu se mai face azi fără transmisie în direct. Nici aici, nici aiurea. Se transmit în direct manifestaţiile publice, mai mult sau mai puţin în sau în afara regulii jocului, se transmit în direct războaie. Dece nu şi funcţionarea maşinii unui regim de forţă.
În anii 50 nu întreaga populaţie era terifiată de maşina de tocat socială. Propaganda primitivă, adresată abil straturilor întunecate ale firii umane, prinsese la segmentul lumpen, la cel cu nivel redus de instrucţie şi educaţie, cu o generaţie în urmă. De la dezagregarea frontului răsăritean împotriva puterilor centrale, ceea ce adusese în pragul dezastrrului frontul român, la implozia Reichului. N-avea cum să nu funcţioneze în ţările ocupate.
Greu de înţeles o realitate cu aparenţă de paradox: acum, cel puţin aici, propaganda sistemului de putere imaginat, agregat şi consolidat în aceşti 10 ani a prins mai ales la segmentul intelectual.
Referindu-se la sistemul de forţă care, fie şi relativ independent (sau e o cacealma?) de creatorul său, funcţionează acum în România, două persoane publice folosesc termeni metaforici din domeniul biologiei. Ori e demult un truism că noţiunile biologice metaforizează natural structurile sociale. Unul spune că implicarea serviciilor de informaţii, cu precădere SRI – moştenitorul direct al Securităţii -, în justiţie şi în noua poliţie politică DNA* e o simbioză. Celălalt merge un pas mai departe, socotind că această cooperare între componentele sistemului de forţă ţin de un ecosistem. Ambele metafore funcţinează, a doua fiind mai adecvată. Dar aş merge încă mai departe.
Către finele anilor 80 îmi reprezentam sistemul de putere unipersonală national-comunist de atunci printr-o metaforă la îndemână. Securitatea, baza sistemului de putere, reprezenta, ca principiu, sistemul imunitar al organismului social. Câtă vreme ar fi fost dimensionată normal. Hipertrofierea ei nu putea reprezenta decât o metastază a sistemului imunitar. Care, prin răsturnarea proporţiilor, în loc să apere organismal social de duşmani, îl ucidea lent şi sigur. Pe de altă parte cu ceva mai difuz, partidul atotputernic era şi acesta atins de proliferare carcinogenetică. Evoluţie inevitabilă, câtă vreme ideea de partid unic e, fundamental, o contradicţie în termeni.
Pasul următor pe care îl fac, pentru a defini actualul sistem de monstruos de putere e tocmai metastaza. Un ecosistem simbiotic eşuat în proliferare metastatică malignă.
Fenomenul care i-a dus pe cei doi comentatori citaţi impersonal (nu identitatea lor contează, ci viziunea lor) e o intervenţie publică a unuia din generalii de la vârful SRI. Acesta nu se sfia să afirme monstruozitatea că serviciul pe care-l… serveşte a trecut de la implicarea naturală de a oferi organelor de anchetă – care TREBUIE neapărat disjunse de justiţie! -, produsul activităţii sale, se va implica acum şi de acum încolo până la finalizarea actului de justiţie! Iar identitatea conceptuală şi, pe cale de consecinţă, de limbaj, între elementele sistemului, fie pseudopoliticieni din juxtapunerea, mai mult sau mai puţin simbiotică, dintre partidul trădător şi cel exprezidenţial, care sunt baza politică a actualului preşedinte, preşedintele în funcţie însuşi şi, mai absurd, ambasade ale puterilor coloniale nu face decât să exprime cele 3 calităţi metaforizate în termeni biologici.
Azi, bomboana otrăvită pe coliva naţională, e condamnarea la mişto a vicepremierului şi preşedintelui executiv al pardidului rămas consecvent, la un an cu suspendare. Procurorimea noii poliţii politice, numită DNA** ceruse 5 ani cu executare. Pe de o parte sentinţa primei instanţe confirmă modelul simbiotic al componentelor sistemului de putere, pe de alta nuanţarea abilă lasă loc justiţiei la vârf – care nu trebuie confundată cu justiţia pur şi simplu! -, de o eventuală repliere dacă lucruile ar evolua către secretarea lentă a unor anticorpi la sistem.
Expreşedintele afirmase, la vremea cuvenită, după referendumul al carui eşec fu nevoie să fie extras cu forcepsul paralegalităţii, că toţi cei care contribuiseră la suspendarea şi încercarea de demitere a Dsale vor plăti. Fostul candidat al USL la preşedinţie – despre care rămân convins că dacă n-ar fi trădat ar fi fost ales lejer din primul tur – ceea ce e imposibil de determinat dacă ar fi fost mai bine sau mai rău -, a plătit prin scoatere pe tuşă fără menajamente. De cine? De tandemul, evident pentru extrem de puţini, între care mă număr, neacceptat – încă! -, format de expreşedinte şi cel ales. Principalul organizator al campaniei la referendum din partea partidului rămas consecvent plăteşte acum printr-o sentinţă scandaloasă. Iar pe premier expreşedintele se va răzbuna cu mâna actualului preşedinte. Mă rog, de va putea. Nu e, har cerului, chiar sigur.
Cel condamnat conchide: sentinţa crează un precedent extrem de periculos. Pentru oricine va voi să facă în România campanie electorală.
Un pitoresc reprezentat al patronatului din industria alimentară decela, în direct, între condamnarea abuzivă pentru funcţionarea ca atare în campanie, pe de o parte şi eventualitatea unor nereguli în mecanismul electoral pe de alta. Atitudine raţională si prudentă. Dar aici prudenţa este şi nu este atitudinea corectă în materie. Căci corect este să nu omitem simţul proporţiilor. Pe de o parte propaganda expreşedintelui asurzise Europa cu pretinsa lovitură de stat (nu în cei aproape 69 de ani ai mei, ci în întreaga istorie naţională nu s-a pomenit absurditate mai neruşinată) şi cu furtul a 1.5 – 2 milioane de voturi. Anchete făcute cu râvnă de DNA au dus la câteva zeci de mii de procese penale cu şi mai puţine condamnări. Ori, procentul dovedit cu sârg de fraudă e, la 8.5 milioane de votanţi, de câteva zecimi. Sub 1% adică. Sub procentul uzual la orice proces electoral, de aici sau de aiurea.
Dar dacă, prin absurdul absurdului, ar fi luate în serios cifrele bolnave zbierate de (sal)Monica Macovei, brevetatoarea sistemului de putere personală, ca ministru al justiţiei, în 2005 (legi pe care premierul de atunci, actualul preşedinte al Senatului şi ţinta predilectă a ofensivei armatei de strânsură a partidei celor doi preşedinţi – cel ex şi cel actual -, şi-a asumat profund nefericit răspunderea în parlamentul de atunci) tot ar rămâne mai multe voturi penrtru demitere decât cele completate prin furt în afara ţării de expreşedinte la nefericita realegere.
Aminteam, în treacăt, de abilitatea instanţelor de eşalon înalt. Deocamdată s-ar deschide dosarul celebrei errate, publicate aiurea la 5 dimineaţa, de un singur judecător al CCR, în absenţa preşedintelui Curţii, errata care a îngropat definitiv referendumul. O fi sau n-o fi? O fi sau n-o fi pe bune anchetarea subordonatei etnice a lui Mădălin Voicu? O fi sau n-o fi anchhetarea penală şi a altor corifei ai megafurturilor? O fi sau n-o fi pe bune timida tendinţă de redeschidere a unor dosare ale expreşedintelui?
Funcţionarii coloniali roşii care au brutalizat ţara în anii 48-50 l-ar invidia pe Gheorghiu-Dej pentru înlocuirea abilă a ocupaţiei armatei roşii cu ocuparea ţării de către sistemul represiv naţional. Acesta din urmă l-ar invidia pe alde pingelică pentru a fi adus populaţia ţării la o stare vegetative fără a aresta, practic, pe mai nimeni. Securitatea lui pingelică l-ar invidia pe Ion Ilici Iliescu pentru entuziasmul neanderthalian al hoardelor minereşti şi al ţaţelor de pe trotuar. Iar regimul revolut al lui Ion Ilici Iliescu are de invidiat în mult mai mare măsură regimul actual, care diferă prea puţin de cel din ultimii 10 ani ai dublului mandat al expreşedintelui, cel mai terifiant de după război. În numele aşa zidei lupte împotriva corupţiei. Nu că n-ar exista corupţie. Dar, aşa cum e purtată, falsa combatere a corupţiei face infinit mai mult rău ţării, populaţiei, pe termen imediat, mediu şi, vai, pe termen lung.

no comment
30
Mar

DEOCAMDATĂ ATÂT

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Acesta este un pamflet. Formă cerută de acuitatea subiectului, lăsând libertatea terminologiei neacademice.
Până în 1943, partidul comunist român era secţie a kominternului şi se numea partidul comuniştilor din România. Desfiinţarea formală, de ochii aliaţilor euroatlantici, de către monstrul Stalin, a instituţiei, a schimbat numele grupusculului în cel purtat de atunci şi până în 48, apoi din 65 până în 89. Şi care număra, la ora 16 a zilei de 23 august 44, cam 800 de membri, dintre care jumătate erau agenţi acoperiţi ai Siguranţei. Ceea ce n-a împiedicat aplicarea presupuselor şi iresponsabilelor acorduri de procentaje. Încât în următorii 3 ani de instalare progresivă, pe termen lung, la putere, între alte mijloace de presiune, cozile de topor ale ocupantului colonial au folosit manifestaţii de stradă la care au participat un număr surprinzător de participant. Inexpplicabil în raport cu rezultatele reale ale alegerilor din toamna lui 46, dar în deplin acord cu cele oficiale, stabilite pe baza principiului stalinist voi votaţi, noi numărăm.
Pe 14 iunie 90 şi în zilele următoare era imposibil să nu-ţi aminteşti de cele de mai sus când vedeai figuri patibulare îngăimând agramat, în faţa camerelor televiziunii autointitulate libere, că posesorii de bate, dirijaţi de posesori de echipamente minereşti bine calcate, de nu se vedeau gradele, că veniseră să apere democraţia şi drepturile omului. Şi că găsiseră la peneleu şi la peneţeu maşini de făcut dolari.
E imposibil să nu-ţi aminteşti ambele momente când posturile de televiziune dau imagini cu manifestări de mânie proletară împotriva parlamentului, acuzat, simultan, vehement şi polifonic, de actualul şi de fostul preşedinte, de şefa noului Gestapo, numit DNA, că refuză să joace rolul marii adunări naţionale, aprobând, tembel, gregar, automat şi nediferenţiat, solicitările procuroreşti. Ciudat, dar semnificativ, manifestanţii strigă lozinci antiguvernamentale. Şi explicit, împotriva premierului. Ceea ce face transparente sursele organizatorice ale manifestărilor. E firesc ca politica agresivă a monstruoasei coaliţii între partidul expreşedintelui şi partidul trădător, baza politicăa alesului preşedinte, care vrea să schimbe majoritatea parlamentară, pentru a prelua, precum precedentul, întreaga putere? În teorie da, o tendinţă politică, oricât de imorală, să aibă suporteri şi în stradă. În preactică, tabloul se bazează pe două elemente conjugate. Nivelul sub orice critică al instruirii politice a majorităţii populaţiei şi profesionalismul propagandei. Postacii sumei diferitelor component, chipurile rivale, ale structurilor exprezidenţiale, plătiţi cu bani negri sunt emblematici. Dar, oare, structurile astea sunt doar ex…? Mai mulot decât îndoielnic. Câtă vreme, cu o singură excepţie, discursul noului preşedinte la raportul annual al CSM, toaste mişcările acestuia sunt strict consonante cu discursul de care ne-am săturat 10 ani, în strict aceeaşi logică distorsionată.
Cel mai proaspăt exemplu e condamnarea vehementă, prelungită în reclamarea la Curtea Constituţională, de către noul preşedinte, recentului vot din senat, ca răspuns constitutional, legal şi firesc la solicitarea DNA de arestare a doi parlamentari, cumulând funcţia de exminiştri. Din păcate atitudinea aberantă în materie e prelungită în reacţia unor ambasade. Ignoranţă sau rea credinţă? Sau ambele?
Iar în timpul ăsta expreşedintele, care a făcut mofturi revoltătoare, refuzând 6 oferte guvernamentale ca locuinţă legală după epuizarea mandatelor (în emblematic contrast cu modestia şi discreţia, ambele fireşti, ale celor doi precedenţi preşedinţi postdecembrişti), se mută la… Scroviştea. Să ne înţelegem. Domeniul, folosit de pingelică pentru a găzdui omologi politici, e proprietatea legală a RAPPS. Dar se află în sfera de control a… preşedinţiei. Prin urmare, cetăţeanul expreşedinte nu se putea muta cu un convoi de maşini pe domeniul de 2600 hectare fără OK de la RAPPS, implicit de la guvern, regia făcând parte, legal, din sfera de control a guvernului şi fără OK de la actualul preşedinte. Mutarea pe domeniul Scroviştei e pretextată de reparaţiile care se efectuează la vila unde locuise, mai mult sau mai puţin abuziv, Dna profesor universitar Mioara Roman şi pe care expreşedintele a acceptat-o formal ca locuinţă de expreşedinte.
O bună parte dintre cititorii blogului meu au opinii opuse alor mele. Căci, la nuanţă, e de presupus că diferenţe e firesc săexiste cu toţi. Aceştia mă vor întreba, cu un ton posibil iritat, dece atribui partidului care şi-a pierdut identitatea, oferind numele său istoric, struţocămilei politice construite prin fuziunea cu cel pe care-l combătuseră în cei 7 ani anteriori trădării, epitetul de trădător. Simplu: a rupt unilateral alianţa pe care marea majoritate a populaţiai o aştepta. Care să contracareze în plan politic tendinţele hegemoniste ale expreşedintelui. Simultan, a ieşit de la guvernare. Până aici e ceva întâlnit în politică. Dar gestul a fost resimţit ca o trădare de către majoritatea nemaiîntâlnită din 90, în decembrie 2012, drept componentă a alianţei antiprezidenţiale. Dar nu s-au oprit aici. Au participat la europarlamentarele din primăvara lui 2014 pe mesajul propriei identităţi. Imediat după care preşedintele lor a anunţat trecerea din partidul European ALDE, din care făcea parte, în PPE. Cei 5 europarlamentari aleşi au contribuit, astfel, nu decisiv, la menţinerea majorităţii partidului fără noimă şi doctrină. După ce şi-au trădat grupul European, purtător de identitate politică, au anunţat fuziunea cu adversarii politici de până mai ieri. Răsturnând majorităţi locale constituite la alegerile locale din 2012, sub mesajul alianţei antiprezidenţiale. Fără de care mesaj n-ar fi câştigat poziţiile pe care acum le-au oferit… adversarilor. Şi-au schimbat cam forţat preşedintele, definit drept candidat al noii struţocămile politice. Care, beneficiind pe d eo parte de propaganda profesionistă migălos structurată, din care armata postacilor, plătiţi cu bani negri, n-a fost cea mai neglijabilă rotiţă, dar şi de erorile tactice ale restului fostei alianţe, rămasă la guvernare, s-a trezit preşedinte. Iar acuma vrea să repete gestul precedentului în funcţie, răsturnând majoritatea parlamentară, pentru a-şi impune un govern propriu.
Cum se poate face schimbarea majorităţii? Păi numai prin 2 metode: racolarea de parlamentari din actuala majoritate, fie nemulţiumiţi, fie cârtiţe (caraghiosul cuplu Geoană – Vanghelie), fie prin şantaj (expreşedintele a recunoscut cinic că posedă informaţii despre întreg spectrul politic), fie victime ale noului Gestapo, binomul DNA & SRI. Acelaşi scop al expreşedintelui, aceleaşi metode, aceleaşi instrumente. Dacă asta nu semnifică identitate de esenţă cu expreşedintele, deci o continuitate a sistemului de putere, atunci… Desigur, nuanţele sunt diferite, mai ales stilistic, dar, e, de fapt, aceeaşi Mărie, cu… aceeaşi pălărie. Anticipasem identitatea de fond, anunţată de evoluţia partidului trădător pe parcursul anului electoral 2014. Nu anticipasem, e drept, rezultatul. Dar acum trebuie să trăim cu el. Un motiv în plus pentru a nu renunţa. Dacă încetăm să respirăm, pierim. Daca încetăm să luptăm, lumea va pieri, spunea, în memorabilul film Casablanca, personajul Viktor Lászlo.
În penultimul an al păgubosului Jimmy Peanuts, americanii încercaseră formula somozismul fără Somoza. Un fiasco, au venit la putere comuniştii, cu o a doua Cubă sub nas, în Nicaragua. Băsismul fără Băsescu? Doar aparent. Anchetarea, de formă, a unor personaje din sistemul de putere al expreşedintelui scoate, e drept, la iveală, amploarea fenomenului mafiotic. În 99, expremierul Radu Vasile, fie odihnit, spunea că în românia n-ar mai fi nimic de furat. Sancta simplicitas! În următorii 4 ani, ai guvernului Năstase, s-a furat mai mult. Dar în cei 10 ani următori, constituirea şi consolidarea sistemului de putere personală, amploarea furtului a atins cote inimaginabile. Iar beneficiari n-au fost doar mafioţii recuperaţi de la adversari. Aceştia au fost doar eşalonul primar. Care oricum n-ar fi funcţionat decât sub protecţia politică a regimului celor 10 ani. Ci miezul fierbinte al sistemului mafiotic, din jurul expreşedintelui. Atât ca acumulare, cât, mai ales, ca bani negri cotizaţi în campaniile electorale ale acestuia. În primul rând cea a realegerii dubioase din 2009.
Deocamdată să lamurim problema jalnicelor manifestatii ratate impotriva parlamentului. Nu e de aşteptat din partea preşedintelui ales să aiba habar de sistemul legislativ. Nici din partea aşa zisului său partid, pe care l-am numit o monstruoasă coaliţie la zi să nu-şi manifeste reaua credinţă în materie. Deocamdată nu putem discuta serios decât în cadrul constitutional şi legislativ. Puterile statului trebuie săfie într-un echilibri flexibil, dar echilibru. Legislatorul a prevăzut judicios nevoia acceptării, de către parlament, a solicitării organelor de anchetă (care nu se confundă şi nu trebuie confundate cu justiţia, în ciuda dozei de strâmbătate a acesteia, care ii socoteşte pe procurori între magistrate) la diferite nivele (cercetare penală, arestare preventive). Nu e vorba de nici un fel de superimunitate, ci de o elementară măsură procedurală de protecţie faţă de posiblele abuzuri ale respecitvelor organe (procurorii – la noi). România e departe de a avea monopol în privinţa asta. În constituţiile europene, nivelul de protecţie al demnitarilor în general şi a parlamentarilor în particular, împotriva abuzurilor judiciare, se află la diferite nivele. Există şi ţări în care nivelul de protecţie e superior celui din România. Nu mă întrebaţi care anume, reţin informaţia din declaraţii publice ale unor oameni competenţi în materie şi bănui că informaţia, pe lângă că e plauzibilă, firească, presupun că e şi accesibilă pe diferite websituri oficiale de gen. Nimic mai demagogic şi mai distructiv decât pretenţia ca parlamentul să aprobe automat toate solicitările noului Gestapo, venite pe bandă rulantă. Că această demoagogie e expresia toxicului cocktail de ignoranţă şi rea credinţă, că credibilitatea ei de un public şi mai ignorant şi ameţit de propaganda, e clar şi net, ca un clanaret.
Un amănunt semnificativ. Fără a discuta în contextul afinităţilor elective de orice semn faţă de pitorescul personaj Gigi Becali, codmanarea lui abuzivă e la fel de evidentă. Nu mai intru în amănunte, cine e curios n-are decât să folosească instituţia comentariului pe blog şi să întrebe. Dar abia acum, la 2 ani distanţă, cuiva i-a scăpat un motiv suplimentar faţă de implicarea personajului între adversari urmăriţi cu ură de expreşedinte şi trataţi ca atare de justiţia obedientă. Personajul ar fi cumpărat de la machidonii care solicitau degeaba restituirea proprietăţilor funciare louate cu japca de regimul comunist. Altfel zis, s-ar fi înscris de facto în masa samsarilor imobiliari. Evident nu pentru a sponsoriza campanii electorale, ci pentru a-şi ajuta conaţionalii. Dar marii mafioţi ai restituirilor supraevaluate i-ar fi cerut o sumă de ordinal dezilor de milioane de euro pentru a nu-l raşcheta. Acum comentatorii îşi aduc aminte că, la vremea cuvenită, gura slobodă a individului ar fi făcut public şantajul. Şi atunci, după 3 achitări consecutive, pânăla ÎCCJ, completul de 3 judecători (cu 3 voturi la 0), deodată completul de 5 judecători la acelaşi nivel îl condamnă cu 3-2. Gazeta sporturilor publicase lista celor 5 şi, din ce ştiam, scorul era previzibil. Nu mai e un secret câţi şi care judecători de la acest nivel suprem îl au pe naşu-n suflet. Acum ne amintim câte personaje din lumea fotbalului au strecurat, în aceşti 2 ani, că omul plăteşte pentru gura lui spartă. Ei, bine, ieri, întrebat direct de jurlanişti, la ieşirea din biserică, în ultima zi de premisie (e foarte posibil ca azi decizia tribunalului din Constanţa săfie defavorabilă eliberării lui condiţionate), despre subiect, omul a jucat teatrul tipic cu care ne-a obişnuit: nu ştiu nimic! Acum sunt gheirghe Becali, nu mai sunt George. Nu mă interesează. Cine ştie caror mafioţi le vor fi sfost “restituite” proprietăţile machidonilor…
Ca să citez un clasic al cărui portret fusese dat jos de pe peretele claselor şcolare taman înainte să intru în clasa întâia – deocamdată atât. Vom reveni, la un moment sau altul. După alte filme…

no comment
16
Feb

ILUZII ŞI SURPRIZE

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Analiza politica, Pamflet

Dacă luăm ca bază dimensiunea oficială, aberantă, a corpului electoral, atunci numărul celor care nu l-au votat pe actualul preşedinte e de aproximativ 12 milioane. Pe baza unei evaluări mai realiste, nu l-au votat aproape 10 milioane. Şi au votat pentru contracadidatul său în finală peste 5. Cum mă număr în toate cele 3 grupuri, socot a avea oarecum obligaţia de a-i acorda o perioadă de graţie mai lungă decât dacă, prin absurd, l-aş fi votat. În care caz aş fi comentat mai devreme decât o fac acum perspectivele, aşteptările şi mai ales prestaţia Dsale de până acum. La 94 zile de la decizia electoratului şi la 57 de la investirea oficială.
Înainte de a o face, să observăm schimbarea de atitudine a acelor participanţi la viaţa publică – politicieni, actori ai mass media -, care-şi exprimaseră rezervele faţă de personaj înainte de finala electorală. Două sunt motivele de fond care pot explica această schimbare de atitudine. Unul pozitiv, democratic în esenţă, respectarea deciziei electorale, altul inerent firii umane, tendinţa sicofantică. Nu analiza distribuţiei fiecărui factor pe aria grupului vizat şi nici evaluarea raportului de ponderi a respectivilor factori motivanţi sunt obiectul textului de faţă. Remarcăm, în treacăt, că ambele analize sunt, virtual, fezabile cu mijloacele sociometriei. Şi că, evident, nimeni nu va comanda şi nimeni nu va efectua o asemenea măsurătoare. O extensie a principiului beneficiului îndoielii ne determină să apreciem fair playul acestei schimbări. Dar ea va fi temporară. Valul inerent de popularitate al oricărui proapsăt ales, fie el individual, cum e cazul preşedintelui, fie colectiv, cum e cazul guvernului, expresie constitutional a aceleiaşi voinţe populare majoritare, trece, mai curând sau mai târziu. Urmat de o erodare inerentă. Curbele specifice se înscriu, atât în faza ascendentă, cât şi în cea descendentă, într-o gamă largă a diveristăţii.
Exemplul cel mai la îndemână e regimul ultimilor 10 ani. Nu discutăm – acum -, informaţiile neoficiale, dar plauzibile, care ar explica fenomenul de extremă imporobabilitate al egalităţii, până la două zecimale după virgulă (50.00% – 50.00%) a exit pollurilor tuturor instituţiilor de profil, timp de mai bine de două ore, din seara turului 2 al prezidenţialelor, în decembrie 2004. Discutăm că sloganul să trăiţi bine a prins. A prins mai ales sporul salarial în medie generat de cota unică. Nimeni n-a pierdut, destui au câştigat, puţini au câştigat destul de mult. Cu care învingătorul acelui tur 2 s-a împăunat, deşi fusese propus şi chiar impus de partenerii de atunci ai alianţei politice. Popularitatea respectivului învingător n-a fost erodată de ghearele scoase în spatele uşilor închise după abia jumătate de an, de ajuns pentru a fi readus cu mare majoritate în funcţie după prima suspendare. Un sfert din cei 10 ani. Reversul medaliei – erodarea popularităţii s-a accelerat, parcurgând un ecart dramatic, în cei 5 ani scurşi între cele 2 suspendări. De la un peste 70% împotriva suspendării în vara lui 2007 la un 85% pentru suspendare, din cei prezenţi la vot în 2012. Din păcate n-a fost de ajuns. Criteriul abuziv al cvorumului impus, la care s-a adăugat susţinerea externă şi derapajele Curţii Constituţionale, dar mai ales aberaţia stabilirii nereale a corpului electoral la peste 18 milioane şi boicotarea tactică a votului, nu numai de partidul propriu, ci de electoratul maghiar au fost factorii care s-au adunat împotriva voinţei zdrobitoare a electoratului.
Ironic, aproape la mijlocul acestor 5 ani de cădere a popularităţii, al doilea mandat a fost obţinut furând voturile oricum favorabile ale acelei părţi din diaspora care s-a prezentat la vot după boomul emigrării din aceşti ultimi 10 ani. Şi a cărei creştere explozivă la ultimele alegeri, cele prezidenţiale, la 5 luni după cele europarlamentare şi la 2 ani după legislativele de după referendum, unde numărul votanţilor nu ieşise din cota uzuală, creşterea asta explozivă e exclus să se fi produs spontan. Mărog, dacă nu exclus, extrem de improbabil.
Rostul exemplificării e, dincolo de contextualizarea pe termen semnificativ, a momentului actual, prin reamintirea a ceea ce se va fi uitat, de accentuare a întrebării acestui prezent: nu numai cât va dura valul de popularitate a proaspăt alesului, ci mai ales din ce straturi sociale va veni semnalul primelor erodări. Căci erodarea popularităţii e un fenomen destul de complex, cu pripriile sale curbe cronologice. Corespunzător spectrului social al lucidităţii.
Din capul locului din acest spectru trebuie excluşi aceia care n-au fost niciodată suporterii unui subiect electoral anume. Evident, poziţia proprie, sugerată de la bun început, trebuie detaşată, la lectura analizei, de analiza însăşi. Care e făcută fără a ţine seama de propria poziţie. Luînd în considerare exclusive fapte verificabile.
Am sesizat în exprimarea personoajelor publice de un anume grad de semnificaţie, jurnalişti, politicieni, o consideraţie de plano, axiomatic politicoasă, acordată noului preşedinte proaspăt ales. Nimic mai firesc, nimic mai civilizat. Pe fondul căreia a fost vizibilă reacţia pozitivă a unora din cei mai bazaţi, coerenţi şi deschişi critici ai establishmentului care l-a născut. Determinată de una din primele manifestări publice ale alesului, discursul ţinut la început d ean la CSM. Principiile onorabile exprimate în acel discurs păreau a semnifica o distanţare netă de stilul abuziv şi mincinos al precedentului ocupant al funcţiei, în aceşti dezastruişi 10 ani. Poate omul o fi fost sincer. Sigur e că a dat-o iute la întors, contrazicându-se succesiv, toate luările de poziţie ulterioare exprimă o continuitate preocupantă cu discursul oficial pe linia precedentului, elaborată, la vremea sa, mai ales de Monica Macovei. Preocupantă e un termen eufemistic. Cea mai recentă astfel de intervenţie publică e consonantă cu ipocrizia euroatlantică, pe linia noului totalitarism democratic: pretextul aşa zisei lupte împotriva corupţiei, principiu politic corect în sine, dar folosit cu intenţia de a face din parlament, instituţia fundamentală a democraţiei constituţionale, un soi de mare adunare naţională, flască, amorfă, destinată excluziv pentru a a aproba, automat, gregar şi necritic, orice decizii ale puterii informale, pentru care portavocea prezidenţială a aproape superfluă. Nu că acest parlament n-ar fi în regretabilă măsură flasc şi amorf. Revers inerent al medaliei valului antiprezidenţial, după frustrarea referendumului sufocat paralegal, care val a adus în parlament un mare număr de persoane lipsite de calitate, doar penrtru a fi candidat împotriva partidului presidential. Care partid prezidenţial a ajuns în parlament fără a fi câştigat nici un colegiu electoral.
Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. Preşedintele proaspăt ales şi-a exprimat iritat (alt termen eufemistic, ce înlocuieşte mai plasticul ofuscat) contrarietatea după ce senatul a respins o singură solicitare a DNA după alegerile din noiembrie pentru anchetarea penală a unui membru al său, fost ministru. Parlamentul n-a înţeles nimic din… vitupera preşedintele. De altfel, mentalitatea Dsale, consonantă cu a precedentului în funcţie, si-o exprimase încă din etapa finală a a campaniei electorale. Adresându-se în direct contracandidatului: domnule, hai să fim bărbaţi, să convocăm (în ce calitate constitutională?) mâine parlamentul şi să picăm legea (cum? În baza căror atribuţii constituţionale?)… Această consecvenţă mentală face, logic, mai probabilă ipocrizia tactică, de tip captatio benevolentiem, a discursului de la CSM decât sinceritatea posibil răsturnată ulterior de forţele reale, în spatele altor uşi închise. De altfel chiar bătrânul avocat care se extaziase după discursul presidential la CSM şi-a luat prompt şi onest seama după primul derapaj imediat ulterior, înaintea condamnării senatului pentru a fi respectat legea, respingând o solicitare a noii poliţii politice, DNA, pe baza unor documente pe care senatorii le-au citit iar preşedintele, legalmente nu. Creditându-l cu competenţă juridică.
Dar cel mai surprinzător şi pozitiv fapt e reacţia, la fel de promptă, a unui om care ar putea fi prima victimă a manevrelor, asumate public fără jenă de noul preşedinte, de răsturnare a expresiei voinţei aceluiaşi electorat, actuala majorotate parlamentară ce susţine actualul govern. Manevre calchiate mot-à-mot după cele repetate şi exersate de fostul preşedinte, de a răsurna, prin şantaj şi trădări, majorităţi constituite electoral. Nu că asta ar fi un brevet exclusiv românesc. S-a mai văzut şi se va mai vedea şi la alte case. Ceea ce nu converteşte odoarea unor astfel de manevre în apă de roze.
Preşedintele senatului, pe punctul de a fi revocat de o răsturnare parlamentară, începând de la senat, i-a răspuns pe loc preşedintelui, cu argumente de logică constitutională şi de loogică democratică. Poate sub pretextul obligaţiei sale de a apăra instituţia pe care o conduce. Dar câţi precedent ai lui au făcut-o după atacurile fostului preşedinte? Gestul e nu numai semnificativ, ci şi inedit. Poate o fi derivate din raţionamentul că nu ma iare ce pierde. Dar noi avem ce pierde. Răsturnarea guvernului, în dubioasă grabă, când, cu război deschis la câteva sute de km de granite, stabilitatea politică e esenţială chiar pentru aliaţii din NATO, e un joc cu focul pe seama populaţiei. A acestei populaţii care fusese lovită, dispreţuitor şi gratuit, cu 5 ani în urmă, prim măsurile de austeritate forţată, căreia abia acum, începând treptat din vara lui 2012, i-au fost restituite veniturile tăiate. Rămânând cu paguba. Şi care încă n-are speranţa scăderii TVA la valoarea tăierilor de salarii bugetare şi a blocării pensiilor, în următorii 2-3 ani. Lovită, populaţia, nu numai de arbitrarul fostului preşedinte, care oricum n-a ţinut niciodată seama de atribuţiile constituţionale, ci şi de jumătate din partidul ce înglobează acum, sub eticheta care şi-a pierdut conţinutul istoric, echipa politică a fostului preşedinte.
Pe 23 ianuarie 1990, după anunţul participării FSN la alegeri, regretatulo Octavian Paler scria un editorial la România Liberă, intitulat Iluziile au durat o lună. Iluziile, cui şi le face, durează, iată, din ce în ce mai puţin…
Deocamdată nimic despre vedeta momentului în presă. Nu că nu s-ar putea construe câteva ipoteze de înţelegere a contextului. Dar e de aşteptat ca în următoarea săptămână să se mai adune fapte pentru o fază mai agregată a modelului. Nimic nici despre reacţia vehementă a expreşedintelui la dezvăluirea existenţei unei firme panameze care-i înglobează numele, vehemenţa, deja plicticoasă, nefiind decât gestul purtătorului folcloric de căciulă de a-şi pune mâna pe ea. Doar două vorbe despre scandaloasa urmărire a Elenei Jianu, care mergea cu trenul la Bacău, pentru a-şi pregăti bagaje în vederea prezentării la închisoare. După ce fusese codamnată deoarece refuzase să depună mărturie împotriva fostului premier, oricum condamnat fără probedupăce fusese eliberată condiţionat pentru bună purtare, dupăce e iar condamnată, în bătaie de joc, pentru… câteva luni. La pachet cu altă ţintă a procurorimii. Nu că respectivul n-ar avea, probabil, pentru ce plăti.

no comment
15
Dec

COPITA ÎN ŞIŞTARUL PLIN

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Panem et circenses. Cu pâinea stăm aşa şi aşa. Există părţi relativ bune şi părţi certamente rele şi nu pâinea e subiectul azi, la mijlocul ultimei luni a anului. Cu circul – ne concentrăm azi la un fenomen paradoxal: contrastul dintre nivelul de performanţă al celei mai vechi echipe româneşti de fotbal de după război şi loviturile succesive pe care le primeşte din partea justiţiei. Ale cărei decizii ne e intezis să le comentăm. Ca decizii. Dar nimeni nu ne poate lua dretul dea evalua consecinţele lor sociale. Având în vedere că instituţia justiţiei e definită cu scopul de a ameliora societatea în funcţionarea ei. Iată că anticul dicton fiat justitia, pereat mundus poate căpăta nuanţări în lumea de azi, din ce în ce mai amestecată. Dacă ar exista încredere absolută, motivată, în această justiţie, paradoxul ar fi şi el absolut. Din păcate nu e cazul. Ne e interzis a comenta deciziile justiţiei, dar dreptul de a observarezultateel cercetărilor sociometrice care stabilesc ordinea încredereii populaţiei în instituţiile fundamentale ale statului rămâne inalienabil, daca statulse predinte democratic. Din capul locului trebuie să observăm că singura abordare profesionistă, în mass media naţională, a celei mai recente lovituri – decizia ÎCCJ de anulare a dreptului de folosire a mărcii echipei, la solicitarea fostului for tutelar, Clubul Sportiv al Armatei, din care echipa de fotbal s-a desprins, prin trecere la profesionism, în 1999, aparţine Gazetei Sporturilor. În rest canalele de sport şi rubricile de sport se referă superficial la eveniment. Dar şi grupajul referitor din numărul de sâmbătă 6 decembrie a.c. a Gazetei lasă loc de completări. Desigur, un blog personal cu un număr mic de cititori e incomensurabil ca impact cu cel mai important cotidian naţional de sport. Dar un blog îşi poate permite o tratare cu puţin mai extinsă decât un cotidian supus presiunii spaţiului editorial, obligat să se rezume la esenţă. O esenţă obiectivă, trebuie subliniat.

Dar să rememorăm suita loviturilor, fără a comenta în vreun fel ceea ce nimănui nu-i e permis să comenteze – justeţea deciziilor justiţiei. Mai întâi finanţatorul de facto al echipei de fotbal este urmărit penal în 3 dosare. Ne referim aici doar la unul. Aşa numitul caz valiza, respectiv presupusa tentativă de stimulare financiară a adversarei din ultima etapă din campionatul 2007-2008 a concurentei la titlu. Ca de cele mai multe ori, acţiunea a debutat cu un scenariu arhicunoscut. Un grup de persoane e arestat cu mare desfăşurare de forţe într-un restaurant clujan, ocazie cu care se confiscă o valiză conţinând 1.7 milioane de euro. Presupusă, împotriva principiului dedrept care solicit imperios nevoia de a demonstra dincolo de orice dubiu vinovăţia acuzatului. Acuzarea e cam bâlbâită, presupusa tentative, oricum nerealizată în fapt, e asimilată mitei date unor funcţionari publici – care ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin decât fotbaliştii echipei care se confrunta cu concurenta la titlu. Nu comentăm o atare încadrare, sensul demersului nostru e doar de a aminti fapte. Dar amintim că în meciul dintre cele două echipe clujene, un derby local care naşte oricum pasiuni, pretendenta la titul n-a fost în stare să câştige decât în urma unui fault intenţionat în careu a unui jucător al celeilalte echipe, iar jucătorul care a facilitate obţinerea titlului de către echipa adversă a şi plecat din proprie initiativă imediat.

Pe scurt, daravera a durat cam 5 ani. Prima instanţă l-a achitat pe acuzat. Finanţatorul de facto al echipei desprinse din clubul military de 4 ani, atunci. Socotind probele furnizate de DNA ca insuficiente. DNA a făcut apel. Curtea de apel Bucureşti a confirmat achitarea. DNA a perseverat. Completul de 3 judecătoiri de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reconfirmat achitarea. DNA a mers până-n pânzele albe. În fine, completul de 5 judecători de la ÎCCJ a întors sentinţă pe dos cu 3 voturi la 2. Complet prezidat de preşedinta ÎCCJ, Dna judecător Lidia Stanciu. Care a înclinat personal balanţa. Nu mai precizăm nici cine a numit-o în funcţie, e elementar şi nici că numirea s-a făcut împotriva propunerii cui avea căderea să propună un judecător în această importantă funcţie. Astea sunt faptele verificabile în orice arhive de gen.

Deloc neinteresant, procesul intentat de Clubul Sportiv al Armatei, în numele Ministerului de resort, echipei de fotbal desprinsă în 1999 de minister, prin reorganizarea ca societate comercială, s-a declanşat în 2011, pentru anularea mărcii depuse de echipa de fotbal în 2004 şi reînnoită în 2014. Tribunalul Bucureşti respinge acţiunea, Curtea de Apel Bucureşti confirmă respingerea, în urma apelului intentat de Clubul Armatei, în fine ÎCCJ decide anularea mărcii depuse. Socotind că asemănarea siglei sub care echipa joacă de la preluarea ei de către actualul finanţator informal (dar efectiv) e asemănătoare cu cea valabilă între 1972 şi 1989. Acuzatul fiind creditat de ICCJ cu rea credinţă. Dar respectiva siglă a fost, la vremea sa, dezvăluie Gazeta Sporturilor, aproape copiată după cea a Barcelonei. Eliminată de echipa, atunci a Armatei, din Cupa Cupelor, în toamna lui 71, cu 1-0 în deplasare şi 2-1 la Bucureşti.

Gazeta Sporturilor nu se limitează la ilustrarea asemănărilor între cele 3 sigle: a Barcelonei, valabilă şi acum, a echipei pendinte de minister, între 1972 şi 1989 şi a celei independente de minster, din 2004 până în preziua deciziei ÎCCJ de anulare a unei mărci legale conferite de OSIM. Ci pune totul în context, publicând imaginile celor 6 (şase) sigle anterioare: pe perioadele 1947 (la înfiinţare) -1950, sub numele ASA(rmata), 1951-1961 (sub numele CCA), 1962-1971 (sub numele Steaua), 1972-1989 (sub inspiraţia siglei CF Barcelona), 1990-1998 (după schimbarea postdecembristă pânăla autonomizare organizational şi financiară) şi, în fine,1999-2002 (asemănătoare cu cea precedent). Dece oareministerul n-a intentat în 1999 procesacţionarilor care-i preluaseră o echipape care n-o mai putea finanţa la cerinţele realităţii fotbalistice, asemănarea era mai mult decât evidentă? Toate aceste informaţii sunt publicate de cotoidianul sportive în numărul 289, anul 90, din 6 decembrie 2014.

O sentinţă juridică trebuie respectată. Cu atât mai mult una definitivă. Cu încă mai mult dacă e data de cea mai înaltă instanţă judiciară a ţării. În primul meci de după sentinţă, ultimul din turul campionatului, echipa a jucat ascunzând sigla şi numele de pe echipament, de pe tabela de marcaj, care indica aiuritorul Gazde – CSMS Iaşi 1-0. Kafka? Ionesco? Fleacuri. Realitatea e mai tare. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat nici în România, nici în restul lumii, de când se joacă fotbal în mod organizat. Pentru următoarele 2 meciuri din sezon, joi 11 cu Dinamo Kiev, în ultima etapă a grupelor Europa League şi ieri 14, la Iaşi, cu acelaşi CSMS, în sferturile de finală ale Cupei Ligii (competiţie iniţiată vara asta, diferită de Cupa României), Clubul Armatei, beneficiar al sentinţei ÎCCJ, a garantat permisiunea de a se folosi marca anulată. Urmând ca de azi, 15, să se iniţieze discuţii, de fapt negocieri, între părţile participante la process, pentru implementarea deciziei judiciare.

În prima parte a lui 1990, autorul acestor rânduri a participat la organizarea Ligii suporterilor Clubului Sportiv al Armatei. Cu un interes accentuat firesc pe echipa de fotbal. A îndeplinit funcţia de secretar general al Ligii. Când toată lumea se ocupa de afaceri. Iniţiativa fusese agreată de conducerea Clubului. Ne fusese prezentată structura acestuia. Care cuprindea 25 (douăzeci şi cinci) de secţii pe ramuri de sport. Destule campioane, nici una în afara vârfului naţional de performanţă. Acum mai are 5. Nici una la vârf. Şi un club sportiv al armatei nu era un monopol al estului European. Nu odată Steaua jucase rugby cu echipa armatei franceze.

Odată cu trecerea la profesionism, funcţionarea unei echipe de fotbal pe baza susţinerii financiare importante a devenit axiomatică. Pe rând, echipele departamentale s-au desprins de ministere. Plătind chirie pentru folosirea stadioanelor. Dar nici ministerul de interne, nici cel al tansporturilor, nu s-au purtat cu o astfel de ostilitate cu echipele desprinse. De altfel, între 2003, când actualul finanţator a preluat echipa şi 2010, relaţia mutuală a funcţionat. S-a gripat când pretenţiile ministerului au devenit disproportionate. O vreme echipa s-a plimbat prin ţară. Pe Ghencea nu mau era primită, Arena Naţională era în construcţie. Era absurd, dar a trecut. Cui prodest? CSA nu. Deşi cu o suspect sincronicitate, obligaţia de a face o echipă de fotbal amatoare fu ştearsă din statut. Virtualmente, există premise legale pentru înfiinţarea unei echipe profesioniste în cadrul CSA. Dar cu ce bani? Când CSA abia se mai ţine, când stadionul e în paragină? Cu un buget insuficient al apărării, într-o perioadă mai mult decât critică, cu război deschis la câteva sute de km? Haida-de. Toţi comentatorii sunt de acord, ministerul are de gând să-i forţeze mâna finanţatorului pentru a-i smulge nişte bani. Credem că e o eroare tactică în războiul cu acest om. A cărui reacţie nu e defel improbabil să fie pe dos. Nu credem c-ar merita să fie altfel.

Cu finanţatorul de facto şi managerul general în detenţie, cu antrenorul care a asigurat resurecţia performanţei la vârf, oricum de nivel bun după 90, plecat în Arabia Saudită, fără siglă, dar mai ales fără nume şi cu palmaresul lipsit de un statut juridic limpede, niciodată în sportul românesc o forţă de prim rang n-a încasat într-un an şi jumătate mai multe lovituri mai dure. UEFA nu înţelege. Nimeni din lumea fotbalului nu înţelege. Mari personaliutăţi fotbalistice, unele rivale, nu înţeleg. Păi nu e nimic de înţeles. Dacă ne e interzis să comentăm latura juridică, situaţia de ansamblu depăşeşte cu foarte mult situaţia exprimată de zicala populară cu capra vecinului. E vorba de o ţară care-si bate joc de o (re)sursă naţională de performanţă. Încă odată, cui prodest?

 

Nota bene: Acest text, elaborate pe parcursul câtorvazile, e finizat azi, jiu, 11, cu câteva ore înainte de începerea ultimului meci din grupele Europa Lerague, cu Dinamo Kiev, al cărui rezultat nu arecum fi anticipat,dar autorul, consecventsieşi, nu-şi face nici un fel de iluzii. Nici în privinţa unui rezultat favorabil, nici în privinţa calificării, in extremis, la nivelul primăverii europene. Dar speră oricum ca rezultatul ultimului meci din sezon, la Iaşi, cu CSMS, al treliea în câteva zile cu aceeaşi echipă, să fie favorabil. În numele unui sezon totuşi reuşit, în ciuda ratării obiectivelor europene majore, aducătoare de bani buni. Dar aceste aspect nu au decât o legătură mult prea indirectă cu subiectul. Dincolo de regularitatea calendarului blogului, coincidenţa cu data debutului unor negocieri de la care nu sperăm decât ca finanţatorul de facto să nu cedeze nici un angstrom pretenţiilor ministerului cere dublu datarea articolului.

no comment
24
Nov

SCRISOARE DESCHISĂ

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Eseu, Pamflet

Instituţia scrisorii deschise a fost compromisă de un excelent articol semnat de inginerul Doru Buşcu, un caţavenc cu vechime egală cu România postdecembristă. Dsa a adresat o scrisoare deschisă… scrisorilor deschise. Desigur, efectul şarjei inteligente e limitat la minoritatea oamenilor de spirit, dotaţi cu simţul humorului. Aşadar, scrisorile deschise vor continua să bântuie. Are, atunci, aceasta, vreo şansă de compatibilitate cu conceptul lansat de Dl Buşcu? Asta va decide Măria Sa Cititorul. În ce ne priveşte, concepem acest demers la modul dialectic. Sau, privit din perspectivă critică, ambiguu. De fapt – ambivalent. Scrisoarea noastră deschisă nu e adresată ca ansamblu cuiva anume, aşadar e simultan adresant al articolului Dlui Buşcu şi fratern acestuia. Ci este o colecţie de telegrame dechise, ca să spunem aşa, adresate unei colecţii de adresanţi. Punctuali, conceptuali, concreţi si abstracţi.
Scriitorul clujan Radu Ţuculescu a ţinut ani de zile, în bisăptămânalul* local Tribuna o rubrică politematică. Apoi a adunat cartuşele textuale într-un volum intitulat Românul erectil, produs de editura, la fel de clujană, Limes. Unul din capitole, cuprinzând una din etapele rubricii, se intitulează Scrisori către preşedinte. Termenul e şi el ambiguu. Cuvântul e polivalent: se poate fi preşedinte de bloc, de club de fotbal, de detaşament pionieresc. Haiti! (Haiti, acum se spune, cine ştie dece, Oops!), nu mai există pionieri, nici străjeri, dar să nu divagăm. Să vedem cui se adresează fragmentele de scrisoare deschisă. Căci nu vom începe cu preşedintele ales, între timp validat, nici nu vom încheia cu Dsa. Vom vedea ce poziţie merită.
Primul fragment de scrisoare deschisă e rezervat, fireşte, Dlui Doru Buşcu: Vă mulţumesc pentru ideea scrisorii deschise adresată scrisorilor deschise, fără de care găselniţă mi-aş fi bătut capu’ să găsesc o formulă pentru articolul din 24 noiembrie. Şi pentru că aţi apreciat, prin 90-91, când le publicaţi prietenilor mei parodiile, în primul format al săptămânalului de moravuri grele, parodia mea după Sorescu, fie hodinit şi n-aţi publicat-o. Ceea ce m-a stimulat să fabric, peste 20 de ani, nişte parodii mult mai reuşite după Brumaru, fără conotaţie politică…
Următoarea adresantă e Dna Lidia Stanciu, preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ieşind în public cu aberaţia că guvernul ar fi putut surmonta decizia BEC asupra ilegalităţii înfiinţării de secţii electorale suplimentare prin ordonanţă de urgenţă aţi reuşit o bună performanţă: fie habar n-aveţi de legislaţia specifică, fie dovediţi rea credinţă. Prima alternativă e extrem de improbabilă. A doua rămâne ocultată de valul emoţional care se rostogoleşte precum pietrele dirijate de Mick Jagger. Cu cât mai târziu se va trezi opinia publică, lămurită la momentul oportun de vocile competente în materie, cu atât va atârna mai grea piatra aruncată azi. Cu atât mai bine… Cumva, vârfurile instituţionale ale justiţiei sunt înglobate în acest prim fragment.
Vine la rând premierul. Căruia am a-i atrage atenţia asupra multor probleme. S-a văzut că porecla cu care v-a blagoslovit bunicuţa avea, hélas, acoperire. Cum şi cele destinate dlor Năstase (Adrian) şi Geoană avuseseră. Nu sunteţi singurul care a dus partidul care până ieri fusese, 25 de ani, cel mai solid, într-o ţară nepregătită, abia acum realizez, pentru altă doctrină, la patru paşi de infinitul anihilării. Dar purtaţi cea mai mare răspundere. A eşecului candidatului a cărui campanie o conduceaţi, în 2009. A cadidaturii la conducerea partidului, după eşecul electoral. A eşecului USL, alianţă necesară, pe care n-aţi iniţiat-o, raportat la scopul acesteia, referendumul y compris (nu contează nedreptatea înfrângerii acestuia, nici iniţiativa copreşedintelui USL la ruperea alianţei), a eşecului modificării Constituţiei. În ultimă instanţă a eşecului electoral personal. Nu trădarea liberală e cauza acestui eşec, nici tactica inteligentă şi excepţional de eficace a unui adversar disperat, ci lipsa punchului fără de care nu se poate câştiga. Răspundeţi faţă de cei 7.4 milioane de votanţi inutili, faţă de o ţară poate incapabilă să mai suporte încă cel puţin 5 ani de regim model Putin în mic, dar mai ales faţă de propriul partid şi, nu în ultimul rând, faţă de prietenii politici care v-au susţinut.
În politică eşecul se plăteşte, de regulă, cu retragerea. Dar aţi scăpa prea lesne de răspunderi. Sunteţi condamnat să vă treziţi şi să luptaţi. Fără grabă, cu determinare. Aveţi o şansă de maturizare. Trebuie început cu partidul. Care are nevoie de clarificare doctrinară. Social-democraţia europeană. A cărei idee de bază e redistribuirea resurselor, prin fiscalitate progresivă. Exact ce nu aveţi voie să faceţi sub nici un motiv. Veţi fi condamnat să guvernaţi cu măsuri echilibrate, din care componenta de dreapta autentică (nu austeritatea stupidă a partidului european fără noimă şi fără doctrină) n-are voie să lipsească, în timp ce partidul e silit să adopte o linie doctrinară coerentă şi, esenţialmente, să-şi restructureze baza de masă şi bazinul electoral. Centrul de greutate trebuie deplasat de la asistaţii social la generaţia tânără, activă. E ca şi cum ar trebui să repari o maşină de feliat salam în timp ce feliază salam. Dar n-aveţi de ales. V-o spune unul care s-a situat toată viaţa împotriva oricărei forme de stângă. Şi care a avut nevoie de şocul eşecului Dv electoral pentru a înţelege că ieşirea sănătoasă din criza globală nu poate funcţiona fără un echilibru suplu, flexibil, versatil chiar, între centru stânga şi centru dreapta.
Cum am, fără falsă modestie, unele îndoieli că veţi primi gratis o judecată mai realistă şi mai lipsită de îngăduinţă din partea prietenilor politici, pot trece la următorul adresant.
Care e, logic, nefericitul domn Antonescu. Ar fi neserios să speculez. Să speculăm, pe ce s-a auzit. Cauzele dublei trădări pe care a iniţiat-o vor rămâne încă mai necunoscute acum, după valul care a măturat proiectul USL. Mai rău, nimeni nu mai poate vorbi de trădare, în faţa succesului advers. Regula jocului o cere. Nici nu mai e sigur că Dl Antonescu e perdantul absolut. Există condiţii pentru a ieşi senin la suprafaţă. Şi, cum nu pare un tip răzbunător, nu va popi pre nimeni. Din poziţia de candidat cu şanse aproape certe de victorie lejeră din primul tur, acum are deschise toate căile. Poate o funcţie comodă, bine plătită, fără bătaia de cap de la Cotroceni. Poziţie pentru care abia acum realizăm că nu avea nici dotare şi, poate, nici apetenţă. Fragmentul de scrisoare deschisă destinat Dsale nu e, aşadar, nici măcar alb. E vid. Dacă şi când ar redeveni interesant, e tot timpul pentru a-l mai băga în seamă.
Şi iată şi rândul preşedintelui ales. Când am conceput scrisoarea, cu câteva zile în urmă, îi rezervasem cele mai multe subiecte. Nu pentru că aş fi apreciat că ar merita, ci datorită conjuncturii care l-a adus, nitam-nisam, în centrul atenţiei generale.
Primul lucru care declanşează o obligatoriu moderată revoltă şi o evidentă suspiciune e declaraţia fără echivoc: vreau toată puterea şi o vreau acum. Sigur că frazarea a fost cu ceva mai disimulată, mai poleită, dar asta era esenţa, să nu ne ascundem după vişin. Dsa a recunoscit explicit că are în vedere o restructurare a arhitecturii parlamentare, eufemism pentru schimbarea majorităţii. Ceea ce a fost realitatea curentă în aceşti insuportabili 10 ani. Ori, nu se poate realiza o astfel de schimbare a majorităţii decât prin inducerea denunţării actualelor protocoluri de colaborare parlamentară de către unele grupări politice, iarăşi eufemism tehnic pentru trădare, obtenabilă prin presiuni politice bazate pe şantaj, fie prin forţarea, prin acelaşi mijloace folosite sistematic de preşedintele ultimilor 10 ani, a unei alte sciziuni în partidul premierului, fie prin erodarea acestuia. Ultimele 2 metode bazate pe controlul instituţiilor de forţă, procuratura cu tăişul ei DNA şi justiţia la vârf. Deocamdată unicul element citabil formal în favoarea preşedintelui ales e repetarea, cu prilejul primirii oficiale a mandatului de preşedinte, la CCR, a unei fraze din campania sa electorală, vreau să reconectez preşedintele la constituţie. O analiză serioasă şi responsabilă a momentului politic ne obligă să-i acordăm noului preşedinte beneficiul îndoielii, creditându-l cu intenţia exprimată în fraza citată. Rămâne de văzut ce înţelege exact Dsa prin această distanţare implicită de maniera practicată de preşedintele ultimilor 10 ani şi, mai ales, de capacitatea de a-şi materializa efectiv presupusele bune intenţii. Deocamdată, însă, toate delaraţiile dintre alegere şi validare au dovedit nu numai necunoaşterea atribuţiilor constituţionale ale funcţiei pe care o preia, ci, mai ales, continuitatea atitudinii prezidenţiale cu aceşti ultimi 10 ani. Acordându-i preşedintelui ales şi validat creditul debutului în funcţie, nu putem să nu sesizăm contradicţia evidentă din aceste prime declaraţii de intenţii.
Un test elementar de bună credinţă va fi atitudinea preşedintelui validat faţă de aproape jumătate de ţară care nu l-a votat. Esenţa morală şi funcţională a funcţiei prezidenţiale e de mediator între puterile constituţionale, între acestea şi societatea civilă (în măsura în care aceasta există), între toate cele de mai sus şi populaţie. Căci reprezintă tocmai populaţia care îl trimite prin vot universal în funcţie. Ori, din declaraţiile de până acum lipseşte tocmai fraza esenţială voi fi preşedintele tuturor românilor. Lipseşte mai ales sublinierea necesară: voi fi preşedinte şi a celor care nu m-au votat, îi voi reprezenta egal. Nu numai că lipseşte, dar intenţia declarată explicit de a interveni în structura parlamentului, intenţie flagrant anticonstituţională, exprimă o atitudine complet opusă spiritului constituţiei. Faptul că 2 din cei 3 precedenţi în funcţie, adunând 21 de ani din 25 au avut aceeaşi atitudine partizană, mai accentuată sau mai estompată (estompată doar în ultimul mandat al Dlui Ion Ilici Iliescu) nu scuză defel un campion al schimbării, cum se pretinde actualul preşedinte validat. Mergem până la a observa, odată cu jurişti consacraţi, că pretenţia explicită de a da comenzi parlamentului e mai periculoasă decât cea de a o face către justiţie.
Pe cale de consecinţă, fără a ne permite a vorbi decât în nume personal, nu putem decât să aşteptăm. Dincolo de corectitudine, sensul acordării creditului iniţial e şi acesta: dacă ne vom simţi incluşi în acei toţi românii al căror preşedinte va fi preşedintele validat, aşteptând încă să-l auzim, fie şi formal, că se va dori a fi preşedintele tuturor românilor, cu atât mai bine. Îi vom acorda şi respect, pe lângă creditul iniţial. Strict pe măsura respectării de către Dsa a acestui principiu elementar de echilibru şi echitate. Evident, teorema (garantării condiţionate a respectului) e una cu reciprocă… validă.
N-am de gând să inserez persoana actualei şefe a DNA între adresanţi. Fac astfel o diferenţiere, a cărei subtilitate posibilă rămâne strict la latitudinea eventualilor cititori. Ar fi imprudent. Preşedintele validat nu are decât susţinerea populară, care e schimbătoare şi pe cea a puternicului kanzler, care e mai stabilă, dar nici aia neapărat perenă. Oricum în politică peren e doar realismul. Dna (sic) dr (sic) vizată e cel mai solid personaj al României contemporane. Dpdv al susţinerii. Fiind propriul meu prieten, ştiu dece. Iar legile mecanicii spun că un punct fix al unui sistem are şanse să devină centru de rotaţie.
În contextul precedentului alineat, buşirea Dnei Alina Bica, eveniment cu multiple conotaţii şi nu mai puţine semnificaţii, pe destule planuri, e, între altele, o puternică declaraţie de forţă.
Nici intelectualii de vârf nu se află printre destinatari. Când i-am retras public (mă rog, extrem de restrânsul public al segmentului vag de deţinători de conturi Facebook care primeau postările mele), sine die, dragostea, Dlui Andrei Pleşu, am luat o decizie implicită şi în sensul ăsta. A venit momentul să subliniez că n-am nici un motiv să mă adresez Dlor. Mai ales când mesajul cel mai dur, cel mai critic, a fost la adresa premierului. E şi momentul să amintesc cât de grea a fost decizia de a-i retrage Dlui Pleşu dragostea mea. Gest extins, virtualmente şi implicit, la adresa categoriei Dsale taxonomice. Grea, dar lipsită de ezitare.
Cerând scuze celor omişi ca adresanţi ai fragmentelor acestei scrisori deschise, închei cu segmentul din care fac, mai mult sau mai puţin, parte. În linii destul de mari s-ar spune intelectualitate. Mai sociologic ar fi zona mijlocie a intelectualităţii. Cum mai degrabă nu mă consider intelectual, standardul meu fiind deasupra condiţiei mele, ci doar fractodoct relativ avizat şi dotat cu uzul raţiunii, am o bază de detaşare faţă de această categorie, ergo mă pot adresa ei. Observând că există o continuitate manifestă de la vârful intelectualităţii – vezi nu numai Dl Pleşu ci chiar personalităţi cu totul venerabile cu o demnitate intactă – până la tineretul vital şi mai aproximativ instruit (nimic rău în asta, dimpotrivă) în ce priveşte atitudinea faţă de provocările prezentului, ca martor social îi exonerez în bloc de limitarea imunologiei mentale care a permis propagarea fenomenului pe care mă încăpăţânez a-l numi, metaforic, epidemie mentală. Atenţie! Nu am şi nu-mi arog în nici un caz căderea de a judeca. Îi exonerez exclusiv ca martor. Cu o motivare elementară: dacă la vârf epidemia a funcţionat (asta oferindu-le Dlui Pleşu & Co beneficiul îndoielii, deci ignorând orice posibil interes), atunci n-avea cum să nu acţioneze în întreg mediul intelectual, care nu prezintă discontinuităţi.
Între aceştia se numără prietenii mei. Pe care nu-i iubesc mai puţin. Dacă aş avea destul de mult de trăit de acum încolo, ceea ce e un subiect separat, care n-are dece să fie abordat aici şi acum, atunci cel puţin centrul lor de greutate s-ar întoarce la matcă. Pe cont propriu. De-a lungul unui spectru cronologic. Foarte probabil nu toţi. Dar nimic nu-mi poate clinti convingerea că batăr centrul de greutate al grupului lor va trece, odată şi odată, graniţe care ne despart acum. Evident, exonerarea lor ca martor îi cuprinde.
În fine, dar nu în cel mai important rând, ultimul destinatar al acestei scrisori deschise sunt eu însumi. Ce am a-mi reproşa? Simplu: nivelul de încredere în sine şi-n propria evaluare mă determină să comit un păcat. Acela al (riscului) defazării. Curentul creat de o strategie supercompetentă, executată tactic foarte inteligent, a devenit un soi de vânt al schimbării. Care are deja ceva obiectiv. Încât deja nu mai contează, sau contează prea puţin ticăloşia ultraeficientă a amorsării lui.
Dar defazarea mă cam lasă rece. Dacă nu cumva îmi întăreşte credinţa în consecvenţă. Căci la puţin timp după 89, tulbure, apoi din ce în ce mai limpede, am conştientizat rostul condiţiei mele: aceea de a duce o inutilă guerillă de ariergardă în zona de tranziţie de la epoca bimilenară a peştilor la cea a vărsătorului. Care e esenţialmente străină naturii mele. În cel mai narcisist caz o guerillă… în câmpul cu maci…
Nota bene: * în termeni cu arie de circulaţie prioritară a publicaţiilor ştiinţifice, acum deja revoluţi, biperioadă însemna odată la două perioade; Tribuna apare de 2 ori pe lună, pe 1 şi pe 16, deci aproximativ odată la 2 săptămâni.

no comment
2
Sep

DINU PATRICIU

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

S-a vorbit mult despre Dinu Patriciu. Nimic mai firesc, a fost o figura cu suprafaţă remarcabilă şi cu forţă de impact public. Dar nu foarte multă lume a sesizat că s-a tăcut şi mai mult. N-au tăcut mai mai mulţi decât cei care au vorbit, dar au tăcut mai mult. Non multa, sed multum. Rudimentele flerului meu reportericesc m-au făcut să amân cele de mai jos. Până după înmormântare. Care a întârziat mult mai mult decât cele 3 zile cutumiere. A căror origine iarăşi nu foarte mulţi o cunosc. Obiceiul se statornicise pentru a evita drama falselor decese. Mi-am promis că voi scrie, aşadar, după ce intimii, care s-au adunat aproape o sută totuşi, după ce familia insistase pentru discreţie, în cimitirul Bellu, îl vor fi condus la locul de veci.
Apelul la decenţă, de fapt la discreţie, termen mai adecvat, era firesc, în contextual dat. Dar tocmai acest apelmi-a ascuţit urechile. Ce-am reţinut din comentariile TV despre înmormântare a fost tăcerea majorităţii foştilor colegi de partid. Cele câteva excepţii nu miră observatorul avizat, pe fondul trădării partidului din care a făcut parte, căci reacţiile acestor câţiva au fost nuanţate atât ca prieteni ai răposatului, cât şi ca actori politici în preajma campaniei electorale prezidenţiale.
Voi puncta un succint istoric al relaţiei mele, ca spectator al fenomenului public, cu cel plecat puţin.
I-am auzit prima data numele în primavera lui 90. Legat de o primă dizidenţă din lungul şir care a scos din banal partidul istoric reînfiinţat de câteva luni. Alături de Kuki Tăriceanu, prezent acum la ceremonialul funebru, de regretatul Horia Rusu, ideologul de facto al cele de-a doua generaţii de liberali postdecembrişti şi de încă un nume. Kuki era fiul adoptive al la fel de regretatului Dan A. Lăzărescu (cel căruia i s-a spus eronat Amedeo), corifelul intelectual al reînfiinţării. Bătrânul s-o fi simţit trădat. Dar nu şi-a îndreptat tirul asupra fiului adoptive, ci asupra iniţiatorului, de facto, al dizidenţei. Într-o filipică pronunţată, am uitat dacă în CPUN sau parlamentul ales în duminica orbului, cu statut de constituantă, a lansat găselniţa caracterizantă, numindu-l… Dinu Păturiciu. Atunci n-am realizat că frustratul răspuns la un pui de trădare era o nedreptate. Căci Dinu Patriciu a fost orice, numai ciocoi nu. N-a fost defel omul kitsch pe care, cu mai puţin de 2 ani înainte, profesorul Ştefan Cazimir îşi bazase volumul eseistic Caragiale şi kitschul. Har cerului, aveam să înţeleg în timp nedreptatea bătrânului liberal.
Nu voi repeta ceea ce suma comentariilor a subliniat deja, şirul dizidenţelor şi oscilaţiilor liberale. De la PNL aripa tânără la PL93, ba NPL, când în Convenţia Democrată, când în afara ei. Mereu în contratimp. Cum subiectul e Dinu Patriciu şi cum acesta n-a avut nici o contribuţie a aiuritoarea poropunere a lui Radu Câmpeanu (fie odihnit, nu neapărat regretat) de candidatură a regelui Mihai la preşedinţie, în toamna lui 92, n-o voi pomeni. Dar trebuie subliniat că în perioada de implicare directă în politică, prin PL93, a dovedit flexibilitate şi consecvenţă. A sprijinit guvernul Stolojan, care plecase din FSN, după îndepărtarea lui Petre Roman cu ajutorul mineriadei din septembrie 91 pentru ca până în 96 să contribuie la consolidarea în opoziţie a Convenţiei Democrate, în timp ce PNL o sabotase de facto.
Treptat, mai ales după tragica dispariţie a lui Horia Rusu, Dinu Patriciu şi-a restructurat implicarea, făcând paşi în spate la nivelul explicit al politicii dar devenind un actor economic din ce în ce mai ponderal. La un moment dat, după ce preluase rafinăria construită sub pingelică pentru petrol iranian cu sulf, care era la preluare o gară neagră economică, nu doar a revitalizat-o, dar asigura numai din taxe cam 5% din bugetul national. Deloc de mirare că-şi făcuse duşmani, hidrocarburile fosile, ca materie primă energetică, au valoare strategică. Nimic mai firesc decât să fi intrat în obiectivul actualului guvernator abuziv. Pentru a înţelege, să ne amintim că, meşter în lozinci cu impact, guvernatorul abuziv zbiera mereu jafo, pană ce l-a poprit pe Iacubov, implicat în privatizarea rafinăriei din Oneşti, sub titulatura RAFO. De când dragă Stolo a pus mâna pe şest pe rafinărie, l-a mai auzit cineva pe guvernator rostind lozinca preferată o vreme? Poate că şi corneliu Iacubov o fi fost mafiot local, sigur e ca din perpsectiva mafiei băsiste era un mafiot ce trebuia scos din joc.
Când Dinu Patriciu a vândut ceea ce devenise, sub manageriatul lui, un holding, trustului de stat din Kazahstan, guvernatorul a turbat. Serviciile de informaţii fuseseră prins epe picior greşit, nu-l ajutaseră să anticipeze. Dar înainte d easta încercase şi cu el ce reuşise cu alţi adversari si avea să reuşească ulterior, cu asupră de măsură. După model Putin, care l-a scos din joc pe Hodorkovski folosind o justiţie obedientă. Brevetul e vechi de cel puţin 3 secole şi jumătate. Doar aşa scăpaseră şi liderii parlamentari de Stafford, omul forte al regelui Charles I, înainte de a-l decapita sub Cromwell. Mai abil, Patriciu a semnat sute de pagini în zecile d eore de interogatoriu şi a scăpat ca ţiparu’ malaxorului atunci presidential. Pentru a arunca pisica la finele campaniei prezidenţiale pentru acest sinistru al doilea mandate. Determinându-lo pe preşedintele candidat să jure la fel de abil: n-am lovit cu pumnul… tehnic n-a comis sperjur, el pălmuise bietul copil… ca apoi sluga penibilă pretinsă savant să inventeze fantasmagoria cu pixelul albastru.
Mărire şi decădere. Implicarea în mass media a lui Dinu Patriciu a fost un fiasco. A cupărat ziarul autointitulat Adevărul pe care l-a livrat, poate malgré lui, nu ştiu, fostului misit de copii Cristian Burci. Averea i s-a volatilizat. Probabil făcea parte din fiinţa lui, căci la fel s-a topit şi el.

no comment
10
Jul

IMEDIAT DUPĂ DEZASTRU

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Scrisesem, la cald dar lucid, în noaptea aceea, pe un colţ de masă, după ce ieşisem greu din blocul unde văzusem, alături de prieteni, finala de la Sevilla, croindu-ne drum prin “zăpada” de 15-20 cm de cioburi de… borcane. Ideea cronicii era adagiul cel mai greu meci e următorul. Ceea ce avea să se şi întâmple. Cronica îmi fusese publicată de Cristi Ţopescu în programul primului meci din aceeaşi toamnă, în turul 2 al Cupei Campionilor.

Să scrii cronica unui dezastru e o provocare pentru orice condeier. Şi cum dezastrele fac parte din viaţă, condeierii au mereu la dispoziţie hrană stimulativă. 😉

Până exact în urmă cu 56 ani, exact în limitele preciziei naturale, era mijlocul verii, ca acum, habar n-aveam de fotbal. În sensul că aveam o imagine cu totul distorsionată şi primitivă despre acesta. Am deschis, cum mai povesteam pe aici, ochii, într-o pagină din săptămânalul Magazin, cu portretul tânărului, atunci, Pele, care, la ai săi 18 ani fusese desemnat cel mai bun jucător al turneului final din Suedia. Întârzierea contractării microbului declanşa o incubaţie instantanee.

Ştiinţa a stabilit că în permanentul schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul, toţi atomii din organismul uman se reiînnoiesc la 7 ani. Aşa că acum sunt deja a noua ediţie fizică de atunci. Jumătate din timp am petrecut-o în acelaşi laborator.

De la succesul braziliei lui Pele la dezastrul Braziliei lui Fred fără Barney, cum cu benefic şi sănătos humor scrie un (alt) cronicar s-a închis un foarte mare cerc. Îmi refuz orice reacţie emoţională primară şi orice concluzie ultrasuperficială (răzbunarea Croaţiei de pildă), dezastrul ăsta va fi mult demontat, de acum încolo. Ce contează acum, ca suporter de fotbal, dotat cu un sistem de criterii bazat e un spectru larg de afinităţi şi dezafinitati elective, e că… cel mai greu meci e următorul.

Dar care e următorul? Să vedem.

Unul din aspectele interesante ale acestui turneu final e că echilibrul (rupt brutal azi noapte, ieri zi acolo) care a făcut ca 5 optimi şi unul din sferturi să aibă nevoie de prelungiri, iar 3 din cele 12 mecuri dintre grupe şi semifinale să necesite penaltiuri de departajare să fi filtrat, totuşi, orice surpriză. În aceste 2 etape s-au calificat exclusiv favoritele hârtiei. De la semifinale încolo însă nu există favorite.

Pragmatică Germanie a greşit. Supralicitând. Istoria fotbalului e plină de eşecuri la limită după victorii supereclatante ca cea din semifinală. Refluxul imediat e ineluctabil.

O definiţie plină de humor spune că diferenţa între pesimist şi optimism e că primul spune nu se poate mai rău, pe când al doilea răspunde ba da!. Dezastrul eternei Brazilii, repet ostinat cuvântul, poate fi depăşit, în inimile propriilor suporteri, dacă cumva marea şi la fel de eternă rivală, Argentina, ar câştiga titlul. Aşadar, dacă Argentina va bate Olanda (posibil), va beneficia ea de refluxul inerent al Germaniei. Dezastrul suporterilor Braziliei (între care n-am ascuns niciodată că mă număr, necondiţionat) va fi absolut. Dacă bate Olanda (probabil), eşecul sudamerican va fi evident. Prima victorie europeană pe terenul continentului fotbalului va fi o certitudine.

Ca suporter de fotbal, asumându-mi subiectivitatea totală, am acum exact dilema pe care am cultivat-o de când mă ştiu. Şi pe care dl Murphy mi-o oferă, rânjind sardonic. Mi-am dorit în aceşti 56 ani ca breakul latinoamerican să se păstreze per sempre. Dar, ca suporter necondiţionat al Braziliei, orice victorie a Argentinei e mai rea decât una a lui Dinamo. 😉 Pe de altă parte susţin mereu că, electoral, e de ales de regulă între două rele şi că se pot elabora cirterii care să identifice raul mai mic. Care e, acum, pentru categoria mea de suporter (nu există nici o specie cu un singur exemplar!) răul cel mai mic? Pentru mine e deja evident, când scriu… 😉

… şi s-a întâmplat varianta mai rea…

no comment
22
May

PREMIANŢII NOBEL SPUN LUCRURI TRĂZNITE

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Termenul adecvat era altul, dar l-am evitat, ar fi fost contraproductiv, producând reacţii contrare.

Dna Herta Műller confundă social-democraţia cu comunismul. Dacă e întrucâtva adevărat că în rămăşiţele europene ale imperiului roşu o parte din reprezentanţii eşaloanelor 2 şi 3 ai nomenklaturii de partid şi de stat s-au retranşat sub bandiera europeană, e la fel de adevărat că europenii s-au făcut că plouă.Doar cu indivizi de teapa ăstora făcuseră comerţ în anii aşa zisei destinderi, metaforizate de Qrwell în partida de pocker la care participă noul establishment al porcilor.

 

Partidul communist s-a reinventat şi are un nou nume. Social-democraţii sunt acum la putere. Sunt nişte stalinişti care ne duc ţara înapoi, în trecut – spune Herta Műller.

 

Dar generaţia s-a schimbat. Iar cea înlocuitoare a luat mai în serios doctrina social-democrată europeană, cât a mai rămas din ea. Detaşându-se, neobonjurişti, de părinţii lor neoişlicari. Iată unul din aspectele pe care distinsa premiată Nobel fie nu le vede, fie se face că nu le vede. Nu e defel treaba noastră să investigăm mai mult.

 

Că sindromul de care pare a suferi distinsa dnăMűller e prezent, vai, şi pe Dâmboviţa, o serie de intelectuali lăsându-se aburită de etichete vituperează împotriva adversarilor politici ai unei mafii care s-a culcat într-o seară social-democrată, membră a Internaţionalei Socialiste şi s-a trezit a doua zi dimineaţă “populară”. Har cerului, din ce în ce mai puţini… Dar prestigioşi.

 

Dacă în anii 90 încercam să înţeleg aderenţa unor intelctuali, la revolutul fenomen al vătrismului, acum încerc să înţeleg lipsa de imunitate şi inerţia mentală a acestora din urmă, care au rămas cu gândul la Ion Ilici Iliescu, luat ca simbol etern al politicii malefice. Pe de o parte aceştia par a nu vedea că împricinatul a devenit un moşulică inofesniv. Care nici protectorul baronetului (plural generic, iar nu subgrad nobiliar cu conotaţie pejorativă) nu mai e, pătura acestor mici feudali tribali ajungând la o anume autonomie, care-l ţine oarecum prizonier pe actualul premier şi nu-i vulnerabilă decât în faţa DNA. Ceea ce ar fi benefic, dacă instituţia numită n-ar fi unealta politică primară a Guvernatorului, jucând rolul terifiant al securităţii de dinainte de 90. Nu-l pot numi zilele astea, le Ion Ilici Iliescu un cadavru politic, pentru a nu vorbi de funie în casa unde cineva apropiat are, în urma unei proceduri standard, un organ mai puţin. Pe scurt un zero. Este, atunci, deja istoricul personaj, malefic la vremea sa, epuizat acum, o ţintă reziduală a acestei intelectualităţi? Este ea naivă? Este ea mioapă? Un răspuns fără echivoc ne-ar arunca în decredibilizare. Aşadar să cităm o mare vorbă a regretatului academician Şerban Ţiţeica. Repetată fiecărei serii unde preda primul curs de fizică teoretică din curricula universitară de profil, termodinamica şi fizica statistică. Pentru a-şi face studenţii să intuiască noţiunea de probabilitate: Dacă dumneata vii şi-mi spui că ai dat cu banul, un ban echilibrat şi ţi-a căzut de 9 ori marca şi odată stema eu îţi spun că minţi. Dar o fac în baza unui raţionament probabilistic. Pentru că e mai probabil să întâlnesc eu un mincinos decât să se întâmple asta. Să adăstăm o singură clipă. Probabilitatea evenimentului exemplificat de profesor e 1/512, adică aproximativ 0.2%. Frecevenţa mincinoşilor e, evident, mult mai mare. Şi acum n-aveţi decât să raţionaţi. Ce e mai probabil? Ca o grupare de intelectuali de prim rang, culţi, erudiţi, cu potenţial de gândire corespunzător, capabili prin definiţie să-şi reprezinte realist un anume tablou, să se înşele în ce priveşte ordinea potenţialului malefic în aşa măsură, sau să fie interesaţi se angaja ca sicofanţi ai centrului focal malefic? Căci, nu-i aşa, primum vivere. Et deinde philosophari. Iar dacă ceva e evident şi o spunem cu toată admiraţia faţă de aceste personaje ca intelectuali, evident e şi există, vai, exemple istorice în sensul ăsta, că rafinamentul intelectual al distinşilor împricinaţi e dublat de o anume flexibilitate morală. Nu e în nici un caz o acuză. Suntem mult prea insignifianţi pentru a ne-o permite. E o constatare, puţin tristă. Dar istoria e plină de mari artişti, dacă nu neapărat de mari gânditori, dotaţi cu o flexibilitate morală încă mai accentuată. Iată că distinsa premiată Nobel nu-i decât un reper pretextual pentru a reveni la oile noastre.

Dar să ne întoarcem la dsa. Ar fi de presupus că, trăind în Germania şi cunoscând, aşa cum clamează, rigorile sistemului coercitiv servit de securitate, ar şti ce spune. Dar, vai, SPD e un partid de veche tradiţie în ţara dneaei de adopţie, totodată ţara dneai natală dpdv cultural. Nu-i nevoie să mergem cu săpăturile în istoria politică a Germaniei până la Republica de la Weimar. Când social-democraţii erau rivalii bolşevicilor, până la scoaterea ambelor partide din joc de către NSDAP. Nazionalische, Sozial-Demokratische Arbeiten Partei. Pe scurt nazi. Semnificativă e perioada renaşterii germane după autodistrugerea războiului, în cele 3 zone de ocupaţie occidentală. Când sistemul politic s-a polarizat benefic între SPD şi UCD&UCS (ramuza bavareză, aceasta din urmă). Nu ştiu câţi dintre membrii PSUG din fosta DDR şi-or fi găsit adăpost în SPD, după reunirea germanilor, din 1990. Aparent la aceştia e de presupus că s-ar referi distinsa premiată Nobel. E treaba statisticienilor. Dar, din ghettoul Drumul Taberei se vede că, primo, există, mai ales în landurile reunite, un partid moştentitor al fostei nomenklaturi coloniale, asumat ca atare, de pondere departe de a fi decisivă şi, secundo, procentul celora care, eventual, vor fi trecut la SPD e foarte departe de a conta până la modificarea discursului social-democrat de veche tradiţie. Devine neclar la cine se referă scriitoarea. Acelaşi raţionament probabilistic brevetat de profesorul Ţiţeica ne face să admitem că e mai probabil ca scriitoarea să aiba noţiuni politologice şi sociologice oarecum confuze decât ca lozinca dsale să reprezinte o realitate semnificativă. Iar dacă cumva se referă la Europa, atunci chiar bate câmpii. În fine, s-ar mai putea referi la estul decolonizat parţial al Europei. Aici există o doză de realitate surprinsă în lozinca ce-o discutăm, dar modelul e mai complicat. Căci, iată, eşaloanele 2 şi 3 ale partiduli unic s-au repartizat în toate partidele de diferite culori. Unul chiar schimbând uniforma. Culcându-se, cum spuneam (dar dece să n-o repetăm?) într-o seară social-democrat, membru al Internaţionale Socialiste şi trezindu-se a doua zi dimineaţă “popular”. Lasă că acest conglomerat fără doctrină fu inventat, ca etichetă, exclusiv din raţiuni ale aberantei corectitudini politice, pentru a dispare cuvântul creştin. Care a dat Europei identitate şi coeziune milenară.

Distinsa premiată Nobel pentru literatură n-a observat, cum sugeram mai sus, nici că partidele comuniste din Europa de vest, în anii războiului rece, fie în varianta eurocomunismului contelui (sic) Berlinguer, fie a ortodoxismului moskovit a lui Marchais n-au avut spor decât în ţările fără o social-democraţie solidă. Comuniştii n-au făcut purici nu numai în regatele nordice, protestante şi majoritar social-democrate, UK pe lângă ele, dar nici în Spania, de pildă, unde deşi partidul de stânga se cheamă Muncitoresc Socialist, practică o doctrină social-democrată. Á propos, şi Spania tot regat. N-are sens să fie doar o întâmplare.

Doar nefericita revoluţie a garoafelor, din Portugalia, era la patru paşi de minus infinit (dacă şi-ar aduce aminte cineva de filmul al cărui titlu îl perifrazăm), comuniştii, alimentaţi masiv cu armament şi teleghidaţi de la… biserica baptistă din strada Dzerjinski, colţ cu Lubianka nereuşind la limită să pună mâna pe putere. Sperăm ca se ştie ca dl conte Enrico Berlinguer a inventat eurocomunismul când i s-a documentat irefutabil că brigate rosse se antrenau pe lângă oraşul de aur, fostă capitală de imperiu european. Dece? Elementar, dragi doctori watsoni, deoarece PCI era al doilea partid din ţară, la un procent-două după democristiani şi-i convenea lupta politică în cadrul regulilor constituţinale. Terorismul îi strica piaţa.

Dar, deşi există cel puţin o cale de a o înţelege, entitatea pe care dna Műller o face de râs cu astfel de lucruri trăznite şi copilăreşti e comunitatea, nici ea, vai, necontaminată de politicul cam unilateral, a “colegilor ei laureaţi”

Din păcate, expartenerul caraghioasei dne Ségolène Royal (sic!) nu se mulţumeşte să spună lucruri trăznite. El le face. Politica lui fiscală întrece în stângăcie ping-pongul cu mingea medicinală etatizare-reprivatizare care a împedicat, probabil, Franţa postbelică să se ridice economic la nivelul prestigiului politic al lui De Gaulle. Deşi face parte din grupul celor 8.

no comment
19
May

PE MARGINEA UNUI ARTICOL

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Eseu, Pamflet

De ştiut adevărul!

Nouă, la şcoală, ne-au zis altfel…

Cine şi când a început al Doilea Război Mondial?

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, Ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel? Ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?
Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie Şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Şi totuşi Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial!
Voi recurge la raţionamentul lui Viktor Suvorov din volumul Spărgătorul de gheaţă pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani. Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial?

Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea
Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România).
Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începe pe 1
septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea
Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941! Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial!
Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică? În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată neutră! Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevĂrat neutre. Dar sĂ vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 pânĂ la 22 iunie 1941.
Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment
la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei. A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126,000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188,000 de răniţi.
Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a
transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice.
Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate, manifestat sub forma unui război. Uniunea Sovietică îşi motivează neutralitatea spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări,
ci a spus că a venit să le apere neutralitatea. Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.
Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

Pactul Ribbentrop-Molotov Şi parada comună sovieto-nazistă din Brest-Litovsk

[image: Beschreibung:
cid:1.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]<http://www.george-damian.ro/wp-content/uploads/2010/12/Brest1.jpg>
Pe 22 septembrie 1939 la Brest-Litovsk trupele Germaniei naziste mărşăluiau
alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldaţii a două ideologii autodeclarate ca inamice îşi dădeau mâna şi făceau schimb de ţigări după ce sfâşiaseră Polonia. Părintele trupelor de tancuri naziste, generalul Heinz Guderian, se saluta şi primea această ciudată paradă alături de unul dintre cei mai valoroşi comandanţi de blindate ai sovieticilor, generalul Semion Moiseevici Krivoşein. Sovieticii salutau steagul cu svastică, iar arcul de triumf al paradei reunea secera şi ciocanul cu svastica. Hitler şi Stalin îşi dădeau mâna zîmbind peste cadavrul Poloniei. O paradă aproape necunoscută în istorie, ale cărei imagini au ieşit cu greu din arhive şi este vorba de imagini provenind exclusiv din arhivele germane. Probabil că sovieticii nu au făcut fotografii la Brest-Litovsk pe 22 septembrie 1939, sau dacă au făcut, atunci fotograful a murit prin cine ştie ce lagĂr iar imaginile au fost distruse. Toată această poveste a venit ca o concluzie logică a pactului încheiat între Hitler şi Stalin prin miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Molotov, semnat la Moscova pe 23 august 1939. Cei doi dictatori şi-au împărţit atunci Europa, Polonia a fost sfâşiată în două, iar Basarabia românească a fost dată cadou sovieticilor. După ce Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939, generalul Heinz Guderian a ajuns pe 17 septembrie la Brest Litovsk, dincolo de linia de demarcaţie de pe râul Bug. Guderian a aşteptat aici sosirea sovieticilor, care au ajuns la Brest pe 22 septembrie sub comanda generalului Semion Moiseevici Krivoşein. Cei doi generali au căzut de acord pentru desfăşurarea unei parade comune în oraşul Brest, care a început la orele 16:00. Krivoşein a exprimat în timpul discuţiilor speranţa că Germania nazistă şi Uniunea Sovietică vor reuşi să înfrângă inamicul comun, respectiv imperialist Mare Britanie. Un eveniment istoric ocultat care exprimă un adevăr geopolitic: când Rusia şi Germania îşi dau mâna, ţările din Europa de est dispar, iar Marea Britanie este izolată şi pusă în pericol. Generalul polonez Plisowski, comandantul trupelor care au apărat Brestul, a fost luat prizonier de sovietici şi mai apoi executat în masacrul de la Katyn.

[image: Beschreibung: cid:2.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

Arcul de triumf purtând svastica alături de seceră şi ciocan cu inscripţia Trăiăscă Armata Roşie, eliberatoarea clasei muncitoare din Belarus şi Ucraina de vest

[image: Beschreibung: cid:3.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

Sovieticii saluta steagul cu svastica

[image: Beschreibung: cid:4.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]
Generalul nazist Heinz Guderian şi brigadierul sovietic Semion Moiseevici Krivoşein

[image: Beschreibung: cid:5.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

Guderian şi Krivoşein primesc impreună parada comună sovieto-nazistă
[image: Beschreibung: cid:6.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Trupele germane defilează

[image: Beschreibung: cid:7.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Sovieticii şi naziştii asistă la paradă

[image: Beschreibung: cid:8.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]
Defilarea naziştilor

[image: Beschreibung: cid:9.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Trec tancurile sovietice

[image: Beschreibung: cid:10.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Tancuri sovietice trec pe lângă motocicliştii nazişti

[image: Beschreibung: cid:11.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Camion cu sovietici

[image: Beschreibung: cid:12.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

Sovieticii se salută cu naziştii

[image: Beschreibung: cid:13.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

[image: Beschreibung: cid:14.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Cei mai buni prieteni: sovieticii şi naziştii

[image: Beschreibung: cid:15.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Tanchisti sovietici şi infanterişti nazişti

[image: Beschreibung: cid:16.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Naziştii nu sunt deranjaţi de portretul lui Stalin

[image: Beschreibung: cid:17.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Două coifuri alăturate: steaua roşie în cinci colţuri şi vulturul nazist

[image: Beschreibung: cid:18.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Comandă sovietică

[image: Beschreibung: cid:19.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Naziştii şi sovieticii îşi dau mâna

[image: Beschreibung: cid:20.333804551@web120101.mail.ne1.yahoo.com]

 

Prietenie fără de seamăn

 

Horia Ştefan (Nucu) Cîmpeanu

 

Textul onorabilului, al cărui ton te face sa-l presupui romând din stânga Prutului, lasă loc de comentarii şi amendamente. Raţionamentele de la început nu sunt, în intenţia autorului, decât introducerea. Partea de conţinut ne e, din păcate, inaccesibilă. Căci adresele imaginilor nu funcţinează. De fapt, formatul lor aparent e de adresă de e-mail. O singură imagine e vizibilă, cea la care duce prima adresă. Apar în ea cei doi comandanţi de tancuri ai celor două armate aliate care au distrus Polonia: Wehrmacht, respectiv Armata Roşie. Nu comentăm expresiile personajelor. Evident, autorul a mizat pe impactul imaginilor pe care le va fi găsit, direct sau indirect, în arhivele germane. Cei din generaţia senectă n-au, de fapt, nevoie, îşi pot reprezenta tabloul terifiant al paradei de la Brest-Litovsk imaginându-şi-le. Dar textul e scris pentru segmentul majoritar al publicului, cel aflat între 16-17 şi 40-45 de ani. Care, în medie, are destule noutăţi de aflat din partea introductivă. Şi pentru care impactul imaginilor cu svastica alăturată secerii şi ciocanului e major. Pentru aceştia din urmă socotim utilă o mică digresiune explicativă a simbolurilor celor două regimuri criminale ale secolului XX: ciuma brună şi cancerul roşu. Svastica e un simbol antic indic. Ales pentru a valorifica o confuzie: cea între arianism ca ramură socotită eretică la cristalizarea creştinismului, în secolul IV A.D., după Arius, nu intrăm în amănunte dogmatice p-e de o parte şi arianism ca expresie a purităţii rasiale clamate de propaganda nazi. Un mod oarecum confuz de a susţine aberaţiile, la fel de confuze, din Mein Kampf. Pretinsa superioritate a rasei germane faţă de cea latină, slavă, neagră, semitică şi toate celelalte. Ciudată filosofie faţă de aliatul european, fascistul Mussolini, dar să nu mergem mai departe. Iar secera şi ciocanul au fost inventate ca maimuţărire a simbolului francmasonic cu echerul şi compasul. Reprezentând formal ţărănimea mult mai strivită de regim decât o făcuse cel ţarist, aliată cu clasa muncitoare. În subsidiar, simbolul e nu numai maimuţărire diabolică, ci are şi o conotaţie antiintelectuală, antielitară prin extensie. Dacă cele două regimuri totalitare se înfrăţeau în ura lor faţă de democraţie, ca emblemă, de fapt, a civilizaţiei, alăturarea celor două simboluri şi încă pe un arc de triumf e nu numai o flagrantă contradicţie în termeni (şi în limbaj, confuz la cel nazi, explicit la cel comunist), ci mai ales o asociere grotescă.

În lectura pe care o propunem, centrul de greutate cade tocmai pe partea introductivă. Nu doar încercând a valorifica inaccesibilitatea imaginilor (totul e valorificabil, nu?), ci pentru a completa tabloul incoerenţei istoriografice. Care spune al drakkului de mult şi de multe.

Aşadar Anglia şi Franţa, aliaţii occidentali din primul război mondial, după conştientizarea iresponsabilei atitudini nu numai din 38, la Műnchen (Muenchen?), ci mai devreme, de la remilitarizarea Renaniei, face din asistarea militară a Poloniei un casus belli, deşi nu erau pregătite. Declară război pe 3 septembrie 1939 Germaniei nazi. Dar, în baza aceluiaşi angajament politic, ar fi trebuit să declare război şi URSS, imediat după 17 septembrie. De ce n-au făcut-o? Evident, din calcule pragmatice. Dacă n-ar fi declarat război, fie şi cu risc major, inamicului public numărul unu, plasat de son gré în lumina reflectoarelor, s-ar fi compromis total, ar fi pierdut orice şansă de a atrage aliatul natural de peste ocean, cu potenţialul economic covârşitor al acestuia, neputând anticipa imensa gafă a lui Hitler de a declara război Statelor Unite imediat după Pearl Harbor. S-au făcut că nu văd agresiunea coordonată a lui Stalin, deşi din 23 august era previzibilă. Dece? După 2 saptămâni de drôlle de guerre au evaluat lucid riscurile. Vorbim de Anglia, căci Franţa, deşi pe hârtie superioară militar, s-a mulţumit mereu cu rolul de secundant politic al aliatului. Dacă ar fi fost consecvenţi politic, riscul era major. Şi-ar fi procurat un colos ca inamic. Şi în cel mai rău scenariu, care s-a şi verificat apoi pe teren, Anglia rămasă eventual singură în faţa acestui colos, n-ar fi avut nici o şansă să câştige bătălia aeriană previzibilă, fără de care n-ar fi putut fi invadată pe uscat. Laşitatea ascunsă sub zgomotul evenimentelor semnifică însă: declaraţia de război împotriva lui Hitler, de neevitat, n-avea şi n-a avut de-a face nimic cu Polonia. Abia această concluzie logică dă cea mai dramatică nuanţă soartei acestei ireductibile ţări, care şi azi suportă mutarea ei samavolnică mai spre apus cu aproape jumătate de ţară, lăsând imperiului Roşu ceea ce luase la prima sau la a doua împărţire, adică de cel puţin 4 ori mai mult decât Silezia (fostă provincie austriacă) şi Pomerania (prusacă).

Nu e aici locul unei analize contextuale pentru a răspunde unei întrebări totuşi fundamentale: ar fi rezistat, totuşi, Anglia, din iulie 40, până la stupida implicare de către Hitler a USA în Europa, adică 1 ½ ani? Stalin îşi valorificase, cu şiretenie diabolică, mâna liberă dată de pactul cu Hitler, abia după ce acesta din urmă lichidase, din poignet, via blitz krieg, tot ce înconjura Anglia. Trişând totuşi faţă de pact. Nu mult. Doar cât să irite aliatul nazi. De ce-o fi trişat Stalin? Credem că nu doar că aşa-i era firea, ci şi din calcul: Stalin vedea departe. Pentriu a domina Europa postbelică trebuia să-l atragă pe Hitler în capcana atacului asupra lui. Mai mult, credem că a intrpretat just omisiunea laşă a democraţiilor occidentale de a-i declara război. Ceea ce semnifica forţarea unei viitoare alianţe de conjunctură cu el însuşi, după ce va fi fost atacat. Alianţă excluziv în beneficiul propriului proiect de hegemonie globală. Am putea-o face, tocmai am ilustrat, fără falsă modestie, capacitatea analitică, dar nu e cazul. Est modus in rebus.

Al doilea aspect care completează, în viziunea pe care o propunem, tabloul schiţat de autorul textului de la care am plecat ţine de altă aberaţie istorică. Procesul de la Nurnberg. O contradicţie insolubilă în teorie, soldată unilateral în praxă. Pe de o parte crimele regimului nazi trebuiau, fără nici u nechivoc, judecate şi pedepsite. Exemplar. Incusiv pentru istorie. Pentru a nu se mai repeta. Pe de altă parte o instnaţă neutră ar fi fost o utopie. Iar judecata învingătorilor nu se poate elibera niciodată de conotaţia unei dreptăţi impuse cu forţa. Asta doar la prima vedere. De fapt problema e mai adâncă. Un criminal îşi avea reprezentanţi între acuzatori şi între judecatori. Stalin. Se poate obiecta că la ora procesului singurii care ştiau de abominabila crimă de la Katyn erau cei pe care nu-i asculta nimeni. Nemţii. Adevărul s-a dezvăluit târziu, după zeci de ani, URSS şi-a manifestat un vârf din reaua credinţă seculară, ca apoi Federaţia rusă să recunoască, pentru scurt timp, cu mai puţin de un sfert de gură, crima. Pentru ca la împlinirea a 70 de ani să se repete, ca tragedie a elitei poloneze, sub forma unui ciudat accident. Ai cărui martori neutri au dispărut. E adevărat, după ce au pus pe youtube.com înregistrări relevante. A căror adresă rămâne necunoscută şi care e problematic dacă se mai găseşte. Cu câţiva ani înainte de această nouă tragedie, Dl Drumaru (îmi pace să-i traduc literal numele) convocase un congres al istoricilor din ţara pe care o conduce, unde dăduse un ukaz: tineretul rus nu trebuie să înveţe că Stalin a fost un criminal, ci că a fost un mare erou rus! Privind în perspectivă, fie şi cu doar câţiva ani în urmă, coerenţa miscărilor actualului ţar sare in ochi. Poate spune sau nu, explicit, că urmăreşte, în prima instanţă, refaceresa URSS, faot e că o face.

Aşadar, la Nurnberg marii criminali nazi sunt judecaţi doar de învingători. Iar unul dintre aceştia comisese crima de la Katyn, iar anglosaxonii îşi mânjiseră mâinile la Dresda. Diferenţa e că în USA poate apărea un Kurt Vonnegut jr. Care în plin sindrom vietnamez poate scrie lejer Abatorul 5. Adevăr filtrat artistic, deci cu atât mai convingător, care, hélas, n-a servit decăt propagandei imperiale roşii. De Katyn încă nu ştia nimeni. Iar Andrzej Wajda era obligat să tacă. Doi artişti, acelaşi efect public.

I s-ar putea pretinde, fie şi ipotetic, federaţiei ruse să-şi asume integral crima d ela Katyn? Ar fi o utopie. Într-un clasament virtual (stricto sensu!) al relei credinţe, Rusia eternă, de jumătate de mileniu de când au inventat-o principii varegi (vikingi) din dinastia Rurik, n-a fost niciodată detronată de pe primul loc, într-o lume în care nu există ţări cu totul fără rea credinţă. Cu atât mai puţin acum şi în viitorul imediat. Dar ar servi la ceva dacă, prin absurd, şi-ar asuma răspunderea? Păi evicdent! Lor înşile! I-ar detaşa de sâcâitorul echivoc al procesului de la Nurnberg. Iar criminalii nazi ar pierde orice urmă de apel. Ar câştiga, deci, omenirea. Ar câştiga victimele lui Hitler? În primul rând victimele holocaustului. Ei, aici e aici. Credem că nu mai mult decât acum. Cu precizarea că trebuie luat cuvântul a câştiga eliberat de orice urmă de cinism.

O problemă pe care postarea pe facebook a textului dlui Cîmpeanu, cu un comentariu insuficient de precis, care lăsa loc pentru o interpetare în lumina principiilor morale mai accentuate azi decât alaltăieri, ne determină să ne întrebăm public în ce măsură o ipotetică asumare a răspunderii pentru crima de la Katyn are sens. Căci spar referi la fapte comise de reprezentanţi au unor generaţii trecute. Falsă problemă! Căci răspunderea ar fi una instituţională. A unei entităţi mai mult sau mai puţin atemporale. Anume statul. Iar în acest context crimele sunt imprescripitibile. Avem exemple în istorie? La distanţă de aproape 3 generaţii, cine ştie, poate nu. La nivel statal. Dar avem un exemplu sublim. Cel care a fost papa Ioan Paul al doilea, fostul cardinal polonez (sic) Karol Wojtiła, acum proaspăt sanctificat, şi-a cerut scuze publice. Pentru păcatele comise istoriceşte de Biserica Catolică. Al cărei lider este. Nu a fost, este. A fost om, a fost papă, este lider atemporal al instituţiei. Gestul lui a mai profund în semnificaţii decât pare la primele 3.14 vederi. Căci lasă în off side atât pe omologii săi, lideri ai altor culte spirituale (dintre care se detaşează net actualul Dalai Lama, pe care riscăm a-l crede voirtualmente capabil de un asemena gest), cât şi pe toţi liderii politici. În lumina gestului papal, problema abstractă, redusă la absurd, utopică, a eventualei asumări a răspunderii Federaţiei Ruse pentru crima de la Katyn îşi recuperează sensul. Închizând un simbolic cerc deschis de textul dlui Cîmpeanu.

 

no comment
9
Jan

CRUCEA CA RECORD GUINESS

Posted by Radu I. Munteanu  Published in Pamflet

Amestecat început de an… parcă se bat, vorba basmelor, munţii-n capete. În fine…

Pe 8 ianuarie apare ştirea înscrierii oficiale în Guiness Book a Crucii de pe Caraiman. Acuma, deh, ce mare lucru e Guiness Book? Dar fiecare lucru poate fi privit prin nenumăratre optici. O fasoleală dinspre nord est. O capsulă a timpului dinspre sud est… Dar faptul rămâne fapt şi stirea rămâne ştire. Raportul experţilor Guiness fu făcut pe 14 august 2013. Experţii Guiness nu-s nici boardul redacţional la Nature, ori Physics Today, nici comisiile care verifică dovezile pe baza cărora se sanctifică un personaj dispărut cu rol de prim rang în prestigiul Bisericii. Creştine.

Parametrii pe baza cărora monumentul comemorativ al eroilor din războiul reîntregirii neamului sunt, prin definiţie, banali: e doar cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Mă rog, asta zice Guiness Book. De fapt e o şa, la marginea unui abrupt. Poziţie inteligent aleasă, pentru a străjui zona Văii Prahovei din jurul Buştenilor. Că-i la 2291 metri, că are înălţimea de 39.5 metri, pe un soclu de alţi 8, astea-s detalii. Te poţi gândi la problema inginerească: ce înălţime maximă ar trebui să aibă pentru a rezista timpului, în condiţiile de relief date, încât să se vadă şi de dincolo de râu, de la o distanţă cât mai cuprinzătoare?

Ştiam cum se numea inginerul care a construit-o. a fost fratele sau vărul bunicului unui prieten deja aproape la fel de bătrân ca mine. Care mi-a arătat, cu câţiva ani în urmă, sute de poze făcute în anii şantierului. Greu de stabilit acuma, dacă-s îngălbenite de vreme sau erau în sepia din capul locului. Ceea ce chiar nu contează. Nici rolul meu de martor punctual nu contează. Nu prea contează nici singurul amănunt pitoresc de care-mi amintesc, din povestea şantierului. Inginerul trecea zilnic să inspecteze lucrarea. N-o putea face, de unde locuia, decât pe o potecă alpină. Cu un cal de munte. Poteca avea un punct critic. O cotitură inevitabilă şi de neocolit, în unghi drept. Vârful unghiului fiind un pătrat cu latura de un metru. Cu prăpastie pe 3 laturi din 4. Iar calul învăţase să-şi adune, în pătrat, toate celle 4 picioare şi apoi, prin paşi de câţiva centimetri, repetaţi cu calm şi răbdare, să-şi schimbe orientarea cu 90 de grade. Sexazecimale. Pentru a continua cu paşi prudenţi, cu stăpânul în şa, calea. La întoarcere acrobaţia se repeta. Un corp statuar mai spectacular, în felul lui, decât însuşi monumentul. Repetat de două ori pe zi, timp de aproximativ 2 ani. Cât a durat şantierul.

Sigur că amănuntul nu contează faţă de iniţiativa regelui Fedinand, întregitorul şi a reginei Maria, de a se ridica monumentul. Sigur că procentul băştinaşilor din orăşelul turistic care mai cunosc rostul crucii scade mereu, până la extincţie. Sau poate nu. Idem turiştii. Mai ales cei care vin la Buşteni doar pentru telecabină.

La fel de sigur e că nu cred că aş fi scris azi, fiind joi, zi de blog, despre crucea (de pe) Caraiman, dacă nu m-ar fi întărâtat ceva. Un dialog internautic, oarecum persiflator, la adresa accesibilităţii monumentului. Din partea unor persoane nu numai onorabile, ci chiar speciale. Alpinişti. Sigur că sfânta diversitate, coroborată cu dreptul sfânt la opinie şi la libera ei exprimare, dă drept de cetate oricui. Egal cu dreptul receptorului de a se simţi oarecum contrariat. Căci dacă, aşa cum se întâmplă a fi cazul, receptorul interlocutor e unul care are un respect cu totul special faţă de o categorie umană rarissimă, cea a alpiniştilor, el e conştient de simetria naturală între respect şi pretenţii. Autorul acestor rânduri a trecut o singură dată într-o viaţă de peste 2/3 de secol printr-un scurt traseu codificat în scara alpină cu 1B. O bagatelă. O nimica toată. Experienţă minoră, fără de care respectul şi admiraţia lui pentru alpinişti, aceşti oameni ai puriţăţii, ai atmosferei rarefiate, în ambele sensuri, ai forţării poate a celor mai nobile limite umane, respectul şi admiraţia asta ar fi exact la fel. Ergo – pretenţiile-i sunt pe măsură.

Dialogul vag persiflant la care el a asistat şi pe care admite că l-a şi stimulat întrucâtva, i-a sunat într-o anume măsură arogant. Deoarece pornea din poziţii explicit exclusiviste. De club unde nu fitecine are acces. Poate, fără pretenţiile le care le am faţă de aceasta nobilă categorie, m-ar fi lăsat rece. Prea mare e densitatea medie a aroganţei publice, cu sau fără acoperire, ca s-o bagi în seamă. Dar aşa, venind de unde venea, am comparat instinctiv dialogul respectiv cu modestia superioară a lui sir Edmund Percival Hillary, care, cu mai bine de 60 de ani în urmă, îşi fotografiase companionul recordului mondial, al atingerii acoperişului lumii, pe şerpaşul Tenzing. Refuzând a se lăsa, la rândul său, fotografiat. Lângă drapelul înfipt pe vârf. Pe vârful situat la o înălţime de aproximativ 4 ori mai mare decât a Crucii de pe Caraiman. Oare sir Edmund Hillary ar fi spus despre monumentul eroilor români vorbele persiflante, superioare, ale mai tinerilor săi colegi? Tare m-aş îndoi.

Rostul Crucii e tocmai acela de a fi accesibilă şi muritorilor de rând, fără echipament alpin. Fie că-i ştiu rostul, fie că nu. Baremi unii dintre ei au o şansă să afle cui îi e dedicat monumentul.

Iar pentru de mii de ori mai multor perechi de ochi din vale, băştinaşi ori turişti, contează dacă se poate ajunge la Cruce în sandale şi dacă da, nu e un punct demn? Iar mă îndoiesc.

Mă opresc înainte de a devoala relaţia mea subictivă cu Crucea. Abia aşa aş denigra-o. căci eu nu contez. Decât ca o banală cutie de rezoanţă a acestor gânduri. Ce simte un larg spectru de categorii umane la vederea Crucii, e şi nu e interesant din perspectiva din care scriu. Dar nu văd, dincolo de relaţia mea punctuală, care rămâne nemărturisită, de ce n-aş preciza că, în săptămâna anuală de vacanţă, serile, când văd Crucea aprinzându-se, în loc să calculez cât costă kilowattorele consumate, închid ochii şi mă simt, o clipă scurtă, Constantinus. În 313 AD, în noaptea de dinaintea bătăliei cu egalul meu Maximinus. Şi ştiu că sunt ales pentru a schimba simbolul peştelui, semn secret de recunoaştere a unei secte dizidente iudaice, cu simbolul dublu milenar al Crucii.

E modul meu de a răscumpăra, în faţa Inefabilului, vorbele pe care sir Edmund Percival Hillary nu le-ar fi spus.

no comment

Ce va mai recomand

EllaDesign

Filozofia chiriaşului grăbit
Andrea Hedes
Horia Garbea
Dan Romascanu – The catcher in the Sand
Pierre Radulescu-Banu
Liviu Antonesei
Dorin Tudoran

Ultimele postari

  • O CARTE OPORTUNĂ
  • UN FILM PE CARE PUTIN NU L-A SUPORTAT
  • DOUĂ (STRĂ)VECHITURI
  • PRINŢ, MEMORIALIST ŞI PROFESOR
  • CRĂCIUNUL SIMBOLIZANT

Categorii

Meta

  • Log in
  • Entries feed
  • Comments feed
  • WordPress.org

Arhiva

  • January 2023
  • December 2022
  • November 2022
  • October 2022
  • September 2022
  • August 2022
  • July 2022
  • June 2022
  • May 2022
  • April 2022
  • March 2022
  • February 2022
  • January 2022
  • December 2021
  • November 2021
  • October 2021
  • September 2021
  • August 2021
  • July 2021
  • June 2021
  • May 2021
  • April 2021
  • March 2021
  • February 2021
  • January 2021
  • December 2020
  • November 2020
  • October 2020
  • September 2020
  • August 2020
  • July 2020
  • June 2020
  • May 2020
  • April 2020
  • March 2020
  • February 2020
  • January 2020
  • December 2019
  • November 2019
  • October 2019
  • September 2019
  • August 2019
  • July 2019
  • June 2019
  • May 2019
  • April 2019
  • March 2019
  • February 2019
  • January 2019
  • December 2018
  • November 2018
  • October 2018
  • September 2018
  • August 2018
  • July 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • August 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015
  • November 2015
  • October 2015
  • September 2015
  • August 2015
  • July 2015
  • June 2015
  • May 2015
  • April 2015
  • March 2015
  • February 2015
  • January 2015
  • December 2014
  • November 2014
  • October 2014
  • September 2014
  • August 2014
  • July 2014
  • June 2014
  • May 2014
  • April 2014
  • March 2014
  • February 2014
  • January 2014
  • December 2013
  • November 2013
  • October 2013
  • September 2013
  • August 2013
  • July 2013
  • February 2013
  • January 2013
  • December 2012
  • October 2012
  • August 2012
  • July 2012
  • June 2012
  • May 2012
  • April 2012
  • March 2012
  • February 2012

Recent Entries

  • O CARTE OPORTUNĂ
  • UN FILM PE CARE PUTIN NU L-A SUPORTAT
  • DOUĂ (STRĂ)VECHITURI
  • PRINŢ, MEMORIALIST ŞI PROFESOR
  • CRĂCIUNUL SIMBOLIZANT
  • ULTIMA EDIŢIE
  • FILM ŞI MELODIE. VALORIZARE MUTUALĂ
  • O ABORDATE APROAPE INEDITĂ
  • QUINTET POETIC
  • NEUMA 11-12 pe 2022
  • Random Selection of Posts

    • AR FI FOST PREA FRUMOS…
    • JURNAL BALTIC
    • O SĂPTĂMÂNĂ DE VACANŢĂ
    • A ARS INTENS. DAR NU CA O EFEMERIDĂ
    • DUPĂ DOUZECI DE ANI
    • BASME FLAMBOYANTE
    • REVISTA NEUMA LA AL ŞASELEA NUMĂR DUBLU
a vaincre sans péril on triomphe sans gloire is proudly powered by WordPress and Siteslike