PREMIANŢII NOBEL SPUN LUCRURI TRĂZNITE

Termenul adecvat era altul, dar l-am evitat, ar fi fost contraproductiv, producând reacţii contrare.

Dna Herta Műller confundă social-democraţia cu comunismul. Dacă e întrucâtva adevărat că în rămăşiţele europene ale imperiului roşu o parte din reprezentanţii eşaloanelor 2 şi 3 ai nomenklaturii de partid şi de stat s-au retranşat sub bandiera europeană, e la fel de adevărat că europenii s-au făcut că plouă.Doar cu indivizi de teapa ăstora făcuseră comerţ în anii aşa zisei destinderi, metaforizate de Qrwell în partida de pocker la care participă noul establishment al porcilor.

Partidul communist s-a reinventat şi are un nou nume. Social-democraţii sunt acum la putere. Sunt nişte stalinişti care ne duc ţara înapoi, în trecut – spune Herta Műller.

Dar generaţia s-a schimbat. Iar cea înlocuitoare a luat mai în serios doctrina social-democrată europeană, cât a mai rămas din ea. Detaşându-se, neobonjurişti, de părinţii lor neoişlicari. Iată unul din aspectele pe care distinsa premiată Nobel fie nu le vede, fie se face că nu le vede. Nu e defel treaba noastră să investigăm mai mult.

Că sindromul de care pare a suferi distinsa dnăMűller e prezent, vai, şi pe Dâmboviţa, o serie de intelectuali lăsându-se aburită de etichete vituperează împotriva adversarilor politici ai unei mafii care s-a culcat într-o seară social-democrată, membră a Internaţionalei Socialiste şi s-a trezit a doua zi dimineaţă “populară”. Har cerului, din ce în ce mai puţini… Dar prestigioşi.

Dacă în anii 90 încercam să înţeleg aderenţa unor intelctuali, la revolutul fenomen al vătrismului, acum încerc să înţeleg lipsa de imunitate şi inerţia mentală a acestora din urmă, care au rămas cu gândul la Ion Ilici Iliescu, luat ca simbol etern al politicii malefice. Pe de o parte aceştia par a nu vedea că împricinatul a devenit un moşulică inofesniv. Care nici protectorul baronetului (plural generic, iar nu subgrad nobiliar cu conotaţie pejorativă) nu mai e, pătura acestor mici feudali tribali ajungând la o anume autonomie, care-l ţine oarecum prizonier pe actualul premier şi nu-i vulnerabilă decât în faţa DNA. Ceea ce ar fi benefic, dacă instituţia numită n-ar fi unealta politică primară a Guvernatorului, jucând rolul terifiant al securităţii de dinainte de 90. Nu-l pot numi zilele astea, le Ion Ilici Iliescu un cadavru politic, pentru a nu vorbi de funie în casa unde cineva apropiat are, în urma unei proceduri standard, un organ mai puţin. Pe scurt un zero. Este, atunci, deja istoricul personaj, malefic la vremea sa, epuizat acum, o ţintă reziduală a acestei intelectualităţi? Este ea naivă? Este ea mioapă? Un răspuns fără echivoc ne-ar arunca în decredibilizare. Aşadar să cităm o mare vorbă a regretatului academician Şerban Ţiţeica. Repetată fiecărei serii unde preda primul curs de fizică teoretică din curricula universitară de profil, termodinamica şi fizica statistică. Pentru a-şi face studenţii să intuiască noţiunea de probabilitate: Dacă dumneata vii şi-mi spui că ai dat cu banul, un ban echilibrat şi ţi-a căzut de 9 ori marca şi odată stema eu îţi spun că minţi. Dar o fac în baza unui raţionament probabilistic. Pentru că e mai probabil să întâlnesc eu un mincinos decât să se întâmple asta. Să adăstăm o singură clipă. Probabilitatea evenimentului exemplificat de profesor e 1/512, adică aproximativ 0.2%. Frecevenţa mincinoşilor e, evident, mult mai mare. Şi acum n-aveţi decât să raţionaţi. Ce e mai probabil? Ca o grupare de intelectuali de prim rang, culţi, erudiţi, cu potenţial de gândire corespunzător, capabili prin definiţie să-şi reprezinte realist un anume tablou, să se înşele în ce priveşte ordinea potenţialului malefic în aşa măsură, sau să fie interesaţi se angaja ca sicofanţi ai centrului focal malefic? Căci, nu-i aşa, primum vivere. Et deinde philosophari. Iar dacă ceva e evident şi o spunem cu toată admiraţia faţă de aceste personaje ca intelectuali, evident e şi există, vai, exemple istorice în sensul ăsta, că rafinamentul intelectual al distinşilor împricinaţi e dublat de o anume flexibilitate morală. Nu e în nici un caz o acuză. Suntem mult prea insignifianţi pentru a ne-o permite. E o constatare, puţin tristă. Dar istoria e plină de mari artişti, dacă nu neapărat de mari gânditori, dotaţi cu o flexibilitate morală încă mai accentuată. Iată că distinsa premiată Nobel nu-i decât un reper pretextual pentru a reveni la oile noastre.

Dar să ne întoarcem la dsa. Ar fi de presupus că, trăind în Germania şi cunoscând, aşa cum clamează, rigorile sistemului coercitiv servit de securitate, ar şti ce spune. Dar, vai, SPD e un partid de veche tradiţie în ţara dneaei de adopţie, totodată ţara dneai natală dpdv cultural. Nu-i nevoie să mergem cu săpăturile în istoria politică a Germaniei până la Republica de la Weimar. Când social-democraţii erau rivalii bolşevicilor, până la scoaterea ambelor partide din joc de către NSDAP. Nazionalische, Sozial-Demokratische Arbeiten Partei. Pe scurt nazi. Semnificativă e perioada renaşterii germane după autodistrugerea războiului, în cele 3 zone de ocupaţie occidentală. Când sistemul politic s-a polarizat benefic între SPD şi UCD&UCS (ramuza bavareză, aceasta din urmă). Nu ştiu câţi dintre membrii PSUG din fosta DDR şi-or fi găsit adăpost în SPD, după reunirea germanilor, din 1990. Aparent la aceştia e de presupus că s-ar referi distinsa premiată Nobel. E treaba statisticienilor. Dar, din ghettoul Drumul Taberei se vede că, primo, există, mai ales în landurile reunite, un partid moştentitor al fostei nomenklaturi coloniale, asumat ca atare, de pondere departe de a fi decisivă şi, secundo, procentul celora care, eventual, vor fi trecut la SPD e foarte departe de a conta până la modificarea discursului social-democrat de veche tradiţie. Devine neclar la cine se referă scriitoarea. Acelaşi raţionament probabilistic brevetat de profesorul Ţiţeica ne face să admitem că e mai probabil ca scriitoarea să aiba noţiuni politologice şi sociologice oarecum confuze decât ca lozinca dsale să reprezinte o realitate semnificativă. Iar dacă cumva se referă la Europa, atunci chiar bate câmpii. În fine, s-ar mai putea referi la estul decolonizat parţial al Europei. Aici există o doză de realitate surprinsă în lozinca ce-o discutăm, dar modelul e mai complicat. Căci, iată, eşaloanele 2 şi 3 ale partiduli unic s-au repartizat în toate partidele de diferite culori. Unul chiar schimbând uniforma. Culcându-se, cum spuneam (dar dece să n-o repetăm?) într-o seară social-democrat, membru al Internaţionale Socialiste şi trezindu-se a doua zi dimineaţă “popular”. Lasă că acest conglomerat fără doctrină fu inventat, ca etichetă, exclusiv din raţiuni ale aberantei corectitudini politice, pentru a dispare cuvântul creştin. Care a dat Europei identitate şi coeziune milenară.

Distinsa premiată Nobel pentru literatură n-a observat, cum sugeram mai sus, nici că partidele comuniste din Europa de vest, în anii războiului rece, fie în varianta eurocomunismului contelui (sic) Berlinguer, fie a ortodoxismului moskovit a lui Marchais n-au avut spor decât în ţările fără o social-democraţie solidă. Comuniştii n-au făcut purici nu numai în regatele nordice, protestante şi majoritar social-democrate, UK pe lângă ele, dar nici în Spania, de pildă, unde deşi partidul de stânga se cheamă Muncitoresc Socialist, practică o doctrină social-democrată. Á propos, şi Spania tot regat. N-are sens să fie doar o întâmplare.

Doar nefericita revoluţie a garoafelor, din Portugalia, era la patru paşi de minus infinit (dacă şi-ar aduce aminte cineva de filmul al cărui titlu îl perifrazăm), comuniştii, alimentaţi masiv cu armament şi teleghidaţi de la… biserica baptistă din strada Dzerjinski, colţ cu Lubianka nereuşind la limită să pună mâna pe putere. Sperăm ca se ştie ca dl conte Enrico Berlinguer a inventat eurocomunismul când i s-a documentat irefutabil că brigate rosse se antrenau pe lângă oraşul de aur, fostă capitală de imperiu european. Dece? Elementar, dragi doctori watsoni, deoarece PCI era al doilea partid din ţară, la un procent-două după democristiani şi-i convenea lupta politică în cadrul regulilor constituţinale. Terorismul îi strica piaţa.

Dar, deşi există cel puţin o cale de a o înţelege, entitatea pe care dna Műller o face de râs cu astfel de lucruri trăznite şi copilăreşti e comunitatea, nici ea, vai, necontaminată de politicul cam unilateral, a “colegilor ei laureaţi”

Din păcate, expartenerul caraghioasei dne Ségolène Royal (sic!) nu se mulţumeşte să spună lucruri trăznite. El le face. Politica lui fiscală întrece în stângăcie ping-pongul cu mingea medicinală etatizare-reprivatizare care a împedicat, probabil, Franţa postbelică să se ridice economic la nivelul prestigiului politic al lui De Gaulle. Deşi face parte din grupul celor 8.