EXTENSIBILITATEA LEGILOR FIZICE

Textul de mai jos e încorporat în volumul NOI. Fizicieni şi timpul regăsit, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2012, un sequel sui generis al volumului NOI. Fizicieni în căutarea timpului trecut, aceeaşi editură, 2011. Ambele fiind redactate de o echipă formată din 2 colegi, asamblând contribuţii ale multora dintre colegii promoţiei Fizică 1970, Universitatea Bucureşti. Se convenise ca în această a doua carte să inserăm şi un capitol cuprinzând texte mai mult sau mai puţin legate efectiv de fizică, dincolo de fişe signaletice şi amintiri. Desigur, contribuţiile de gen ale acelora dintre colegi care au marşat la provocarea asta sunt efectiv de fizică. Cel de mai jos nu prea e. nici nu se încadrează într-o disciplină definite ca atare. Reprezintă doar o primă eboşă organizată a unei străvechi teme de meditaţie. Iată-l:

EXTENSIBILITATEA LEGILOR FIZICE

Era iarnă. Mă întorceam acasă, cu trenul, într-o minivacanţă autoasumată de Sărbători. Înainte de sesiune. Da, în oraşul Milicăi. Câmpia defila agale, în crepuscului solsţiţial. Am început să mă joc de-a logica cursului la care kiuleam şi la ale cărui seminarii, după ce-i luasem faţa tovarăşului dan marţian, fie odihnit, nu mai pontasem neam. Ceea ce nu era un motiv să nu mă joc. Zona crepusculară mi-a pus o întrebare: ce urmează după matematizarea fizicii? Biologia. Mă rog, mişcarea biologică, în limbajul de lemn. Apoi mişcarea socială. Apoi mişcarea psihologică. Ce mai, eram tare. Tare prost. Aveam să fiu ironizat, pe rând, zeci de ani mai târziu, întâlnindu-l pe Hari Seldon, personajul lui Asimov, dar mai ales pe Nicu Hondru, primul biolog care făcuse o pregătire postuniversitară în matematică, pentru a pune bazele teoretice ale ecologiei în România. De la ecuaţiile lui Vito Volterra la sofisticatele metode de verificare statistică a ipotezelor.

Integrarea mea, precară şi marginală, în comunitatea colegilor frizicieni, îndelungă activitatre ca minoritar-impuritate în masa de ingineri chimişti (dumneata ai devenit un parachimist sui generis, spunea părintele mei spiritual Justin Herşcovici, fie odihnit), mi-au lărgit, gradual, perspectivă pădurii. Minoritar chiar în cadrul minorităţii fizicienilor dintre inginerii chimişti, care se luptau de-a surda într-o competiţie fără sorţi de izbândă (cu notabilele excepţii schiţate în capitolul de amintiri), m-am detaşat initial din lene, apoi, progresiv, chiar programatic. Sclav cuminte, aveam căile mele de apel inaccesibile tuturor celorlalţi, iarăşi cu notabilele excepţii ale membrilor cenaclului Joc Secund şi ai echipei de… teatru. Când m-am copt pentru pace separată (la exact 4 cicluri de 7 ani, perioadă în care, apud Ion Mânzatu, toţi atomii din organism se primenesc, avui de ales între a-mi schimba meseria înăuntru sau afară, la soare, la ploaie şi zăpadă, la viscol, deci la viaţă. 8 ani în fascinantul, dacă-l iei în serios, domeniu al sănătăţii plantelor, numit aiurea protecţia plantelor, (planta se îmbolnăveşte ca omul – dr. Biol. Klaus Fabritius), capitol simulan de biologie şi de ştiinţe agricole, îmi oferi şansa de a organiza, prin extinderea conceptelor fizicii, teritoriul cucerit. Încât îmi suprinsei nu puţine edecuri ale meseriei, spunându-le în faţă că domeniul lor nu-i decât un capitol de ecologie aplicată. Destui mă credeau agronom. Avantaj nu eu, avantaj Fizica. Fizica ce mă răsplătea, generos, dumnezeieşte, pentru păcatul de a o fi părăsit. Nu insist să explic de ce lucrătorul în protecţia culturilor e ecolog aplicat, evit să divaghez. O s-o fac la prima întâlnire, cui ar fi curios. Firul roşu al poveştii este, însă, descoperirea unei postaţe de americă: legile fizicii se extind la întreg spaţiul viu. Nu la nivel micro, prin biofrizica şi biochimia celulară şi moleculară. Ci prin extensibilitatea, prudentă, în spiritul, dacă nu în litera principiilor de continuitate şi de corespondenţă, care asigură tranziţia de la nivelul (de realitate) quantic la cel macroscopic (nu, nu clasic, de ce să restrângem?). M-aş descalifica să-mi dovedesc nu numai prostia, ci mai ales ignoranţa absolută, în anul de graţie 2012, când această extensibilitate fu demult fundamentata ştiinţific mai întâi de Ilya Prigogine, prin generalizarea conceptului de forţă, ceea ce l-a dus la formularea a ceea ce filosofii (nu se mai poate face filosofie fără un background consistent de fizică fundamentală) numesc Principiul al treilea al termodinamicii. [1]apoi de Erwin Schroedinger. (Ce este viaţa? Spirit şi materie). Eu am două avantaje: primo: eliberat de servitutea praxei fizicii, putui observa explicit ceea ce absolut toţi fizicienii folosesc, fără a-şi bate capul: simţul scării. Un fizician nu e capabil doar, cum spune un dicton al confreriei, să ştie ce, cât, când şi cum să aproximeze, mutatis-mutandis să tragă concluzii corecte fizic din date incomplete [2], ci e capabil şi să construiască un cadru de reprezentare în care să intre toate extremele probabilist-parametrice ale fenomenului. Secundo: ceea ce numesc, doar pe jumătate în glumă, alegaţia de factură murphologică, teorema 3, a lui rim (totul e valorificabil), îmi permite să-mi valorific şi ignoranţa. Dacă rareori precticienii (nu praxeologii!) se eliberează de efectul cecităţii la nivel de pădure, din cauza atenţiei concentrate excesiv pe copaci, poziţia complementară, a pădurii fără copaci, e mult mai riscantă. Aici intervine, pentru mine, valoarea metaforică a parametrului numit vâscozitate intrinsecă, un caracterizant al soluţiilor diluate de polimeri solubili. Corelat Pearson (ecuaţia Mark-Houwink-Sakurada, calul de bătaie al tehnologiilor polimeriste) cu masa molecurlară, idest lungimea totală a lanţului polimeric, un lanţ Markov până la urmă şi la urmă. Notat cu [ɳ]. Care e o limită la concentraţie polimerică nulă. Idee de tulburătoare extensibilitate. Baza, în fond, a încercării mele de a privi în ansamblu fără să am habar de amănunte. În definitiv celebra densitate de probabilitate a lui Dirac, o funcţie cu 2 discontinuităţi de speţa a doua, e o limită sui generis la o concentraţie nulă sui generis. A cui? A unei familii de funcţii, densităţi de probabilitate Gauss, familie determinată de parametrul real σ, dispersia. Limita la dispersie nulă. You’ve got the point, don’t you? Treceti praxa la limita nulă şi obţineţi un parametru sui generis cu semnificaţie fizică la un nivel mai larg. Toate operaţiile trebuie înţelese metaforic.

Aşa am descoperit că principiul impredictibilităţii unui eveniment anume, când colectivul său statistic respectă legea scăderii exponenţiale, precum cea a dezintegrării radioactive NU este de natură necesarmente quantică. La nivel macroscopic, ceea ce-l face să funcţioneze e însăşi natura statistică a fenomenului. Întrebaţi medicii. Întrebaţi sociometriştii. Habar n-avem care-i speranţa de viaţă a unui canceros, dar ştim care e rata medie de supravieţuire, corelată cu durata câştigată, a tuturor cancerelor cu acelaşi mecanism. Aleg deliberat un exemplu disconfortabil, pentru a sublinia valabilitatea ideii. Habar n-avem când anume se va petrece exact un cutremur de magnitudinea 7 pe Richter într-un punct seismic îndelung monitorizat, dar ştim media anilor între două astfel de fenomene.

Dar să nu ne pierdem în digresiuni, ideea era dacă şi cum s-ar concepe extensia legilor fizicii la biologie. Ecologia o spune clar, orice ecosistem e descriptibil de către un sistem de ecuaţii integro-diferenţiale de tip Volterra, iar spaţiul condiţiilor iniţiale în care sistemul oscilează pe componente cu cicluri de abundenţă/pauperitate e destul de precis definit. Bun, dar descrierea comportării ecosistemului e cinematică pură, unde-i fizica? Păi e în forţele generalizate ale lui Prigogine. Grupate de bioecologi sub eticheta generică presiuni selective. Şi aici vine victoria fizicii: nu contează dacă mecansimul evoluţiei biologice (nimic alta decât comportarea macroecosistemului viu) se bazează pe darwinistul struggle for life, pe neodarwinism sau, mai nou, pe genialul mecanism simbiotic pentru care Lynn Margulis a luat premiul Nobel. Contează dinamica. Iar aceasta e aceeaşi, dată de modelele matematice bazate pe lupta (mereu lupta) dintre forţele disipative şi cele antientropice (filtre puse în faţa energiei primite de la astrul vieţii de inteligenţa naturii) [3], soluţiile ecuaţiilor fiind invariante la schimbarea de mecanism. Acuma sigur ca există o ecologie concurenţială secundă şi între modele, dar asta depăşeşte mult atât interesul eseului, cât mai ales posibilităţile de abordare a colegului vostru.

Evident, nu orice statistică duce la notiunea, măsurabilă, de timp de înjmătăţire. Ci doar fenomenele de scădere cantitativă exponenţială. Sunt prea incult ca să ştiu dacă diagrama (stelară) Hertzsprung – Russel a fost sau nu supusă unei astfel de analize, dar nu m-ar mira prea tare. Stelele au viaţa lor. Habeant sua fata libelli, sună un proverb latin. Pentru ignorantul ce gândeşte singur (apud Arghezi) alăturarea între cărţi şi stele e fascinantă. Stelele se nasc (prin acumulare gravitaţională de materie difuză, până la amorsarea termică a fuziunii nucleare), trăiesc (câtă vreme se menţine echilibrul între expansiunea prin emisie de energie şi contracţia gravitaţională), se mai transformă dintr-un tip în altul şi mor, ca găuri negre, efect al colapsului gravitaţional. Dar nu rămân în acest cimitir de materie. În anumite condiţii, când inerţia/energia colapsată depăşeşte un prag, (nu intrăm în detalii, nu scriem formule) câte o gaură neagră mai explodează, împrăştiind materia. Atomii grei îşi urmează destinul, protonii, marea majoritate [4], redevin materie primă pentrru altă stea. Habar n-am după ce lege variază numărul de găuri negre, Stevie Hawking e expertul. Habar n-am cum variază numărul de stele în stare adultă dintr-o galaxie, dar e fascinantă ecologia cosmică ajustată excluderii struggle for life. Atunci ce e extensibil? Fizica sau biologia? Falsă problemă. Ci genul proxim: legile naturii. Alea prin care oceanologul evreu rus din Sankt Petersburg, după ce a elaborat modelul traversării posibile a braţului vestic al Mării Roşii, într-o sinngură noapte de flux pe lună plină, de către 600,000 evrei conduşi de un prinţ egiptean iniţiat, alea prin care matematicianul (putea fi altceva?) spune, concluziv, se exprimă, se manifestă Dumnezeul transcendent în univers. Sau… în universuri. Alea. Şi atunci ce drakku vrea să spună prozatorul ăsta care face pe deşteptu’, că ar fi extensibilitatea legilor fizicii? Elementar, dragii mei doctori watsoni: evadat dintre fizicieni, autoexilat voluntar între umanişti, am testat zeci de ani expresivitatea metaforelor fiziciste care pot clarifica fenomene „civile”: economice, sociologice, psihologice, mediatice, drakku mai ştie care. Nu toate funcţionează, dar eu, incult într-ale fizicii, mult mai incult într-ale culturii umaniste, alte mijloace de a mă face înţeles nu posed. Aşa că m-am străduit să le funcţionalizez. Merge. Parţial, dar merge. Am avut ocazia să le dovedesc unor biologi şi unor agronomi de vârf că pot interpreta mai lesne propriile lor rezultate şi pot intui principiile pe care şi-au structurat pregătirea, pe baza a 7% cunoştinţe specifice, cât reamintite, cât achiziţionate, dar 83% pe baza extensibilităţii unor concepte fizice şi a modului fizicist de a gândi. Nu am avut şansa unei activităţi în mediul sociologic, dar pot presupune cu probabilitate ridicată că ar fi funcţionat similar. Cât despre psihologie, mă enervează, de-a dreptul, modul cum se predă acum şi cum bat câmpii fără graţie şi pe lângă realitate psihologii de televizor. Poate, psihologia, învăţată în antichitare de mine, o fi caducă, depăşită, obsolete, sigur că se preta mai bine modului de gândire fizicist. De istorie nici nu mai avem ce vorbi. Conceptul de inerţie socială, pe baza căruia Isaac Asimov şi-a conceput structura ciclurilor de romane, Saga galactică, nu e matematică. E concept fizicist. Nu pot spune QED, eu sunt dilletante. În sens genuin. Lipsit de orice obligaţii, gândesc exclusiv penrtru propria mea plăcere. A curiozităţii egoiste.

Nu putem încheia această (prea) succintă schiţă fără a sugera domeniul în care, fie şi în simplicitatea ei, s-ar încadra. Fizicianul teoretician Basarab Nicolescu, a întemeiat, alături de Jean Piaget şi alţi corifei, disciplina pe care au intitulat-o transdisciplinaritate. Care nu este nici multi nici pluridisciplinaritate. Editura Polirom a avut flerul de a-i traduce fizicianului, care scrie în franceză, două cărţi importante, între care manifestul transdisciplinarităţii, dar abia după de Cartea Românească, atunci încă independentă, îi tradusese Teoremele poetice, din care transpar conceptele de nivel de realitate (o generalizare metafizică a celor două abia fundamentate de fizică, cel quantic şi cel macroscopic) şi, mai ales, un aşa numit principiu al terţiului tainic inclus. Teoremele sunt, paradoxal, după eseul despre Ion Barbu, din 1968, abia prima carte în limba română a lui Basarab Nicolescu. Acuma să precizăm, pentru a evita autodescalificarea imediată: încadrarea gândurilor abia articulate expuse în transdisciplinaritatea lui Basarab ar fi, păstrând absolut toate proporţiile, oarecum în măsura în care o trotinetă se încadrează în categoria vehiculelor spaţiale. Dar nu în categoria ghiozdanelor.

Eeeei, care-i concluzia, domnilor preşedinţi? Una logică. Deoarece eu nu sunt nici pe departe buricul pământului, tot ce pot gândi eu poate gândi absolut orcine, mai abitir cei mai pregătiţi decât mine. Ce alt argument mai consistent decât că cele sugerate, succint, au o doză greu de neglijat de obiectivitate?  

Note: [1] Am auzit, la un târg de carte, un poet filosof ardelean (cât de armonic se articulează caracterizantele!), care prezenta o carte – eseu despre binomul Eliade – Culianu, formulând, în beneficiul auditoriului, profilat literar – filosofic, astfel, principiul dinamic al lui Prigogone: Orice sistem dinamic (idest istoric) evoluează astfel încât fiecare pas are loc, în spaţiul condiţiilor de mediu, în „direcţia” în care mediul opune rezistenţa minimă. Este cea mai generală formulare posibilă a oricărui fenomen evolutiv. Istoria omenirii y compris; dar nu e mai mult decât un principiu. A operaţionaliza (termen din sociologie) condiţii de mediu uneori abstracte, alteori chiar nequantificabile, nu e cea mai facilă problemă. Cum soluţiile sistemelor de ecuaţii haotice nu-s lesne de identificat concret.

[2] Ceea ce apropie munca fizicianului de cea a investigatorului judiciar (poliţist-procuror sau avocat) şi de cea a investigatorului jurnalistic.

[3] Concept dezvoltat, cel puţin în literatrura de limbă română, de doctorul Dumitru Constantin Dulcan, care coroborează şi cercetările comunicării la regnul vegetal, ale dr. Marioara Godeanu.

[4] Iată un paralelism, la prima vedere implicit, fascinant la a doua, între o legitate dublă din biologie cu o legitate de distribuţie a materiei inerţiale în univers: frecvenţa particulelor creşte, după legi poate diferite, dar oricum foarte rapid, cu scăderea dimensiunii. Astfel, protonii sunt particulele cu masa de repaus cele mai frecvente în univers, cum viruşii (fragmente de ADN) şi formele biologice unicelulare (bacterii, fungi) sunt cele mai frecvente în biosferă; dar cum dublă? Păi acelaşi tip de lege de creştere numerică e valabilă atât la nivel de specie, cât şi la nivel de număr de indivizi în cadrul unei specii. În altă zonă taxonomică, masa totală a insectelor de pe pământ întrece mult masa tuturor animalelor superioare.