VIRTUTEA EGOISMULUI

Se dedică acest eseu lui Emil Lungeanu

Scriitoarea americană Ayn Rand s-a născut ca Alisa Zinovievna Rosenbaum, în 1905, la Sankt Petersburg, Rusia, într-o familie burgeză. Farmacia tatălui său a fost confiscată de puterea bolşevică instalată din toamna lui 1917. A studiat istoria la Universitatea de Stat din oraşul natal (devenit Petrograd sub guvernul Kerenski, apoi Leningrad). Exmatriculată de autorităţile bolşevice, în preagul absolvirii, apoi reintegrată la protestul unor oameni de ştiinţă străini, absolvă cursurile în 1924. Următorul an studiază la Technicum, pentru artele ecranului. Absolvind cu un eseu despre actriţa poloneză Pola Negri, primul ei text publicat. Decide să-şi asume numele profesional Ayn Rand, cu care semnează, din acel moment, tot ce publică. Numele Rand e o prescurtare a numelui de familie primit la naştere.

Cătrefinele lui 1925 primeşte o viză pentru a-şi vizita nişte rude din Chicago. Ajunge la New York pe 19 februarie 1926. Decisă să rămână în SUA, petrece cânteva luni la rude, în care timp învaţă engleza. Apoi de mută la Hollywood. Îl întâlneşte pe Cecil B. De Mille şi lucrează în echipa de scenarişti la filmul acestuia, Regele regilor. În cunoaşte pe actorul Frank O’Connor, cu care se căsătoreşte pe 15 aprilie 1929, iar devine rezident permanent American în iulie, iar pe 3 martie 1931 primeşte cetăţenia. Încearcă să-şi aducă familia, dar aceasta nu primeşte permisia de emigrare.

Primul succes a fost vânzarea, în 1932, către Studiourile Universal, a unui scenariu intitula Păunul roşu, care n-a fost niciodată produs. Drama Noaptea de 16 ianuarie, jucată la Hollywood în 1934, fu un succes anul următor pe Broadway. În fiecare seară se alegea un juriu dintre spectatori şi se juca un final decis de acest juriu. Un experiment similar l-am întâlnit la casa Studenţilor, în primavara lui 1968, în regia lui Andrei Şerban. Pentru ţara noastră fusese o inovaţie. După plecarea regizorului, n-a ai fost niciodată reluat experimentul. Cum familia se mutase în decembrie 1934, la New York, scriitoarea a putut opera revizuri ale spectacolului pe Broadway.

Primul roman al scriitoarei este Noi, cei vii. Socotit semi-autobiografic. Acţiunea se petrece în URSS. Publicul îl priveşte cu rezerve, editorul îl scoate din producţie, dar… ediţiile europene continuă să se vândă. Adaptează naraţiunea pentru scenă, dar pe Broadway spectacolul se închide după mai puţin de o săptămână. După succesul celorlalte romane, autoarea lansează, în 1959, o ediţie revizuită. Care se vinde în peste 3 milioane de exemplare. Tema romanului e mai amplă, lupta individului cu statul. Mai târziu va explica lipsa de legătură dintre eroină şi persoana sa, mediul acţiunii fiind doar exemplificator pentru filosofia sa.

De fapt această dinamică e caracteristică întregii opere de ficţiune a sciitoarei  Ȋn 1942, compania italiană Scaalera Film, susţinută de regimul Mussolini, produce şi lansează filmul în două părţi, Noi, vivi şi Addio, Kira, bazat pe roman, fără acordul scriitoarei. Deşi numele acesteia apare pe generic, coscenaristă. Protagonişti, actori de prim plan ai perioadei, Alida Valli şi Rosano Brazzi. Ducele a salutat iniţial filmul, oprindu-se la aparenţa anticomunistă. Dar publicul a înţeles fondul general şi a umplut sălile. Circulau fraze precum Noi, morti, cu referire la prima parte şi Addio, Lira, cu privire la partea a doua. După 5 luni, Mussolini a ordonat interzicerea difuzării filmului (vezi https://cartier.md/gheorghe-erizanu/noi-cei-vii/). Concomitent cu vânzarea în Europa interbelică a romanului, episodul italian, deşi datorită lipsei acordului autoarei pentru ecranizare, a semnificat o victorie a filosofiei ce urma să fie dezvoltată în timp.

Lucrând la Izvorul, primulei best seller, se întrerupe, în 1937, pentru a scrie Imnul. Gândise ideea în adolescenţă, în URSS ca piesă de teatru. O abandonase după emigrare, dar o reconsideră după lectura unei povestiri cu acţiune în viitor, în The Saturday Evening Post. Scrise romanul în vara lui 1937, cu intenţia de a fi publicată într-o revistă (aşa a debutat si Asimov). La sugestia agentului său, propuse textul unei edituri. Fu respinsă. Miss Rand nu înţelege socialismul, fu sentinţa publică. Romanul fu publicat, în 1938, la Editura engleză Cassel. Se repeta istoria. În USA fu publicat abia după ce Izvorul devenise best seller.

Romanul e o ficţiune distopică, în care individul şi individualismul sunt suprimaţi. Titul iniţial era Ego. Leonard Peikoff, moştenitorul scriitoarei, explică schimbarea titului: Este o odă adusă egoului.

Izvorul, apărut în 1943, este primul succes literar al scriitoarei. Nu sunt publicate cifrele vânzărilor. Teza ei doctrinară începe să se clarifice. Eroul, un arhitect individualist, pe nume Howard Roarke, nu face nici un rabat convingerilor sale, este atacat de forţe conformiste şi învinge surprinzător într-un proces în care se apără singur. Romanul este ecranizat în 1949, sub compania Warner Bros, de de King Vidor, cu Cary Cooper în rolul principal. Regizorul se gândise la cuplul Humphrey Bogart-Lauren Bacall, dar autoarea, care a semnat şi scenariul, l-a preferat pe actorul al cărui profil interpretativ de erou s-a dovedit, până la urmă, o soluţie mai adecvată.

Ayn Rand a scris puţină literatură de ficţiune. Ultimul roman, Revolta lui Atlas (trauducerea literală a tilului original, Atlas shrugger, ar fi Atlas a dat din umeri) apare în 1957. Autoarea îşi duce aici şi acum la ultima consecinţă filosofia proprie – pe care a numit-o obiectivism. Structura deosebit de complexă poate fi considerată roman SciFi, ficţiune distopică. Ficţiune filosofică, naraţiune simbolistă, chiar mister. O grupare de elită, structurată în jurul uni geniu tehnic, poate bloca motorul economic al lumii. Trei personaje se disting: John Galt (geniul tehnic), Dagny Taggart (lideă a companiei care nu se lasă învinsă) si Henry Rearden (inventatoul unui material cu proprietăţi unice).

Vorbind despre roman, din perspectiva unei anume distanţe, autoarea apreciază că precedentul, Izvorul, cu întreg ecoul şi coerenţa sa, e, de fapt, o introducere la Atlas. În fond e un fel de-a spune public, indirect, că şi-a încheiat astfel cariera de scriitor de ficţiune.

Romanul a fost ecranizat târziu, în 3 părţi – 2011, 2012 şi 2014. Trei regizori – Paul Johansson (care joacă si rolul John Galt în prima parte), John Putch, James Manera. Personajul Dagny taggart e jucat de 3 actriţe diferite în cele 3 părţi.

N-am găsit date asupra timpului consumat de autoare pentru a scrie cele aproape 1200 pagini ale romanului. Cu tot cu documentare, probabil ani de zile.

Până în 1984 (la 2 ani după dispariţia autoarei) se vânduseră 5 milioane de exemplare, iar în 2022 nuărul vânzărilor atinsese 10 milioane în toată lumea. Nu cunosc numărul traducerilor în alte limbi. Oricum, în cei 25 de ani cât a mai trăit, a scris doar nonficţiune, dezvoltându-şi concepţia doctrinară şi a activat public intensiv. Oricum la producerea şi difuzarea primului din cele 3 filme trecuseră 29 de ani de la trecerea ei în nefiinţă. M-am întrebat dece aprecierea publică a filmelor (notificată de imdb.com) e mediocră: 50-60%. Văd două motive. Spectatorii de cinema s-au schimbat radical după 2000, ca să nu spun că au scăzut în calitate. Filmele sunt întrucâtva prea compexe pentru publicul la zi. Dar aflu cu nedisimulată surprindere că Roger Ebert, criticul meu preferat de cinema, scria despre primul film că a fost cel mai anticlimactic non-eveniment de când Geraldo Rivera a pătruns în seiful lui Al Capone. Ȋn ciuda unor critici negative, devenis un best seller internaţional. Semnificativ, el poartă dedicaţia Lui Frank O’Connor. De  altfel, titlul acestui roman i-a fost sugerat scriitoarei de soţul său. A murit la 3 ani după el şi a fost înmormântată în acelaşi cimitir newyorkez, aproape de mormântul lui.

Deloc de mirare, după încheierea romanului, Rand a suferit o depresie severă. Posibil motivul pentru care a pus capăt elaborării de ficţiune, concentrându-se asupra popularizării prin conferinte publice şi scrieri de gen a ceea ce a numit obiectivism.

A adoptat numeroase poziţii publice cu privire la probleme ale zilei. Unele formal contradictorii, dar la analiză logică dovedindu-se raţionale. Decurgând consecvent din primatul pe care l-a adptat şi concervat toată viaţa primatului raţiunii. Un singur exemplu din numeroase: s-a declarat împotriva războiului din Vietnam şi a serviciului militar obligatoriu, dar simultan a condamnat numeroşii evazionişti ai acestuia numindu-I fără echivoc vagabonzi. De reţinut, a susţinut Israelul în războiul de Yom Kipur, pe care l-a numit lupta oamenilor civilizaţi contra sălbaticilor. A susţinut candidaţi conservatori la preşedinţia USA, cu toţii perdanţi. Vezi https://www.scribd.com/document/474925000/Revolta-lui-Atlas.

E de presupus că l-ar fi susţinut şi pe Ronald Reagan. Dece n-a făcut-o? era epuizată fizic şi, cumva, mental? Nu, deoarece la momentul decesului lucra la o adaptare pentru televiziune a romanului major. O vor fi influenţat eşecurile susţinerii candidaţilor perdanţi? Nu găsesc argumente în bibliogafia la îndemână via internet. Dacă mi-am pus întrebarea, mă văd obligat să vin cel puţi cu o ipoteză. Afară de banalitatea că l-o fi susţinut fără să lase urme pe internet. Imi vine o idee creaţă, de humor forţat. Dar care duce la o idee fundamentală despre personajul Ayn Rand: poate Ronald Reagan (a cărui contribuţie la lansarea carierei literare a lui Tom Clancy e documentată) n-o fi fost, în mintea exclusivistă şi pretenţioasă a singularul nostru personaj… îndeanuns de conservator…

În 1985, la 3 ani dispariţia ei, Leonard Peikoff şi Ed Stinner

În 1964 e publicată o colecţie de eseuri pe marginea obiectivismului, sub titlul Virtutea egoismului.

Obiectivismul poate fi redus la o apoftegmă: Egoismul raţional e o virtute; altruismul(autosacrificiul) e un viciu.

Altă frază esenţială din catehismul (sic) Randian (Ayn Rand a fost atee): Omul care nu se prețuiește pe sine însuși, nu poate prețui nimic și pe nimeni.

Şi Pentru a spune „te iubesc” trebuie mai întâi să fii capabil să spui „eu”.

Dar, de departe, cea mai interesantă frază este definiţia: Libertate: A nu cere nimic. A nu aștepta nimic. A nu depinde de nimic.

DECE?

Nikos Kazantsakis a fost toată viaţa un om de stânga. Ca scriitor, modelul e cu ceva mai complicat. Dar nu discutam acum. Pe citadela capitalei cretane, Iraklio, mormântul său auster iese în evidenţă prin simplitate. O cruce lipsită de orice ormanente, cum ai vedea într-un fost câmp de bătălie, pe un piedestal paralelipiped dreptunghic. Pe care sunt scrise cele 3 versete simbolice: Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimmic, sunt liber.

Sigur că frazele nu sunt şi nu puteau fi identice. Dar au un ce comun. Ayn rand a fost un om de dreapta. Extreme care se ating într-un pol straniu? Ce e mai ciudat e că ambii au fost influenţaţi de numeroase surse. Dintre care una comună: Friederich Nietzsche.

Dacă Ayn Rand a avut contestatari în viaţă, nimic mai firesc. Orice personalitate accentuată (în sensul lui Karl Leonhard) n-are cum să nu aiba contestatari. Că a avut peste 37 milioane de cititori, cu numai 4 romane, nu-I de colo. Dar ce e lipsit de orice îndoială e ca a fost un personaj cum e greu, foarte greu de conceput mai opus globalismului neomarxist care cucereşte – şi otrăveşte – lumea.

de precizat c toate traducerile in romana apartin editurii Cartier, din Chisinau.

Şi, în încheiere, un gând paradoxal: Pentru a fi născut o personalitate de calibrul Ayn Rand, URSS trebuia inventată