UN FILM ISTORIC

Către finele lui 1993, când se auzea că Sergiu Nicolaescu face un film despre momentul 23 August 1944, am privit informaţia cu neîncredere. Văzusem destule filme ale regizorului, manifestările lui în evenimentele decembriste şi postdecembriste era proaspătă în mintea tuturor. Întâmplător am văzut câteva secvenţe. Lipsa de aşteptări se confirmase, cel puţin într-un detaliu. Personajul tânărului, pe atunci, rege Mihai, era prezentat fără personalitate, singura trăsătură de carater vizibilă îl făcea un fumător înrăit. Exact ce avea să-I reproşeze, cu ani mai târziu, bătrânul rege.

Am văzut filmul de foarte curând. În condiţii ultrafavorabile. În sensul că în aceeaşi zi după ce văzusem Horea, al lui Mircea Mureşan, cu regretatul Ovidiu iuliu Moldovan în rolul eroului de la Albac. Prima impresie, la suprafaţa lucrurilor, a tins să confirme unele reproşuri publice aduse filmului lui Sergiu Nicolaescu la vremea difuzării (premiera a avut loc pe 12 februarie 1994): o reconsiderare întrucâtva apologetică a mareşalului Ion Antonescu. Subliniată şi de interpretarea remarcabilă a actorului Ion Siminie, care-l interpretează în film, recompensat cu Menţiune Specială de către UCIN pentru rol.

Dar perspectiva timpului a lucrat în favoarea recepţiei. Am citit (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enceputul_adev%C4%83rului) reacţiile unor critici de film pe care nu-I pot ignora, dincolo de simpatii sau nonsimpatii punctuale. Vezi Tudoe Caranfil, Alex Leo Şerban şi nu-I pot contrazice. Ba chiar îi socot datori să mărturisească public despre limitele filmului. Cel mai secant şi concentrat tuşeu îi aparţine lui Angelo Mitchevici, căruia-I sunt punctual dator pentru un diagnostic onorant plasat pe pagina a IV-a a unei cărţi de cinema.

Odată ce am citat sursa ce include reacţiile criticii de film e superfluu să-mi comunic propriile impresii de spectator. Fără falsă modestie, majoritatea respectivelor impresii se suprapun reproşurilor criticilor citaţi, la care se adaugă reproşuri în general rezonante ale nu puţinelor persoane publice.

Rostul major al reflecţiilor de faţă e o încercare de a răspunde întrebării dacă filmul îşi are rostul în istoria recentă. Şi dacă da, în ce măsură.

Cu păcatele şi faptele sale bune, Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit inventat, dacă n-ar fi existat. Întâi de toate recunoaşterea meseriei de cascador, în România, i se datorează. Apoi, amănunt pe care IMDB.com nu-l notifică, a lucrat iniţial la studioul Alexsndu Sahia, fiind inginer la bază. A şi realizat câteva filme de gen, documentare. Ca regizor de film a debutat în 1966, cu Dacii. Când şi-a manifestat în premieră talentrul de a coordona mase mari de figuranţi, în secvenţe militare. A făcut cu osârdie – şi nu fără talent – filme comuniste, programatice, dar şi serialul difuzat în anul centenarului războiului de independenţă. Din materia primă a căruia a montat o serie (sic) de filme de lung metraj, intitulaă Pentru Patrie.În care n-a scăpat ocazia de a-l juca pe carol I (imposibil de utilizat, ca personaj, în 1977). De notat că scriitorul Paul Anghel, coscenaristul primului serial, a realizat ulterior romanul fluviu, în 10 episoade, Zăpezile de-acum un veac. Reeditat după 1990.

Şi-a atras colaboratori literari de elită: Eugen Barbu, alături de valori de gen cu cariere spectaculos oscilante – Vintilă Corbul (coscenarist la 4 din filmele de popularitate ale lui S.N. Coscenaristul la Oglinda e iarăşi un scriitor de anvergură în materie istorică: Ioan Grigorescu. Dar şi de acţiune. Filmul ringul e realizat după o nuvelă quasipoliţistă a scriitorului. Evident, coscenarizarea unui Ioan Grigorescu la Oglinda (titlu alternativ Ȋnceputul adevărului) e o anume garanţie istorică, dar mai ales un alibi istoric. Pentru generaţiile mai senecte, numele lui Ioan Grigorescu nu e lipsit de rezonanţă. dincolo de activitatea reportericească (lesne de identificat apelând la Wikipedia, ceea ce mă scuteşte de amănunte), un amănunt trăit pe viu, de care cred ca nu-si mai aduce aminte aproape nimeni: in seara/noaptea de 23/24 decembrie 1989 a comentat in extenso (iar publicul TV şiia bine a cui era vocea) comunicatul oficial al Frontului Salvării Naţionale. Conferindu-i cu abilitate substanţă.

Să mai adăugăm, în palmaresul lui S.N., un serial cinemtografic, bazat pe romanul Doi ani de vacanţă, al lui Jules Verne.

Personal consider că cel mai consistent film al lui Sergiu Nicolaesu este Capcana Mercenarilor (1981), aproape un film de autor, în care personajul pe care-l joacă diferă, ca structură, de eroii mai mult sau mai puţin schematici din panoplia sa interpretativă, iar filmul e coscenarizat alături de Liviu Gheorghiu.

Penchantul lui S.N. pentru interpretarea, ca actor, a personajelor de prim plan, de dovedeşte în Oglinda o decizie abilă. Orice personaj din istoriografia română ar fi fost ratat. Una e sa-l interpretezi pe principele Carol, oricum cu relief discutabil, în Pentru Patrie, dar cu Mareşalul Ion antonescu şi regele Mihai ar fi fost strict incompatibil. Şi-a ales pentru sine rolul unui general german: Johanness Friessner, comandantul Grupului de Armate Ukraina-Sud, gradul cel mai înalt dintre ofiţerii germani de pe front la momentul istoric. Personaj episodic, surpinzător de raţional. De altfel în realitate ofiţerul a fost destituit de Hitler la 22 decembrie 1944 şi s-a retras din Wehrmacht. Am oferit aceste amănunte pentru a ilustra abilitatea autodistribuirii regizorului cu personalitate accentuată.

Regizorul a afirmat expres că întregul său material filmat se bazează pe documente originale, inclusiv stenograme. Nu vă dece nu l-am crede. Când îţi asumi o atare misiune, n-ai cum proceda altfel, iar actul de la 23 august 1944 a fost reflectat în lumea întreagă. Convorbiri între Antonescu şi Hiter bazate pe stenograme ale întâlnirilor au apărut publicate în româneşte la începutul anilor 90. Deci înainte de elaborarea filmului. Cum se face, atunci, că personajul Hitler, aşa cum rezultă din declaraţiile publice ale unora din personaje, apare calm, raţional, aproape detaşat, când se ştie că după Stalingrad, maladia sa psihică se accentuase ireversibil? Inclusiv mărturiile publicate ale lui Albert Speer, omului său forte în domeniul tehnic îl arată aşa cum deja îl ştie toată lumea? Conturarea absurdă a personajului de film e un tur de forţă regizoral. Hitler apare, în film, exclusiv din mărturisirile mareşalului. L-a pus, atunvci, regizorul pe personajul său, care e eroul princeps al filmului, să-şi manipuleze interlocutorii? Inclusiv la propriul proces, al cărui final implacail fusese anticipat, lucid, de mareşal? Cu ce motivaţie? Nimeni nu i-a luat regizorului un interviu de adâncime, tot ce se cunoaşte despre film se află într-o marturisire filmată în care relatează amănuntele care cumpun pagina citată mai sus.

Am mai subliniat doza de schematism a personajelor filmului. O constantă relativă în filmografia lui S.N. există, însă, în film, un personaj secundar, dar deloc neimportant, care e subtil nuanţat: Iuliu Maniu. Pentru construcţia acestuia, regizorul mărturiseşte că s-a consultat cu Seniorul. Corneliu Coposu îi fusese secretar lui Maniu şi trăise evenimentele. Iar în perioada muncii la film fusese coleg de Parlament cu regizorul. Seniorul însuşi, ca personaj episodic, e jucat de actorul Cătălin Păduraru. Iar distribuirea în rolul lui Maniu a regretatului Ştefan Radof, inspirată.

E momentul să relevăm detalii cel puţin interesante. Cadre telegrafice, ordinul secundelor. O să lei iau în ordine aleatoare. La procesul mareşalului, un acuzator comunist (nici n-au existat altfel de acuzatori) îl interpelează pe mareşal a fi executat ordinul führerului de a participa la holocaust. Să nu uităm că, împotriva realităţii documentate, acuza e susţinută şi azi. Replica mareşalului e seacă: n-am prigonit nici un singur evreu. Fără contraargumente. Ori, în anii regimului altfel odios, cel puţin 5 vase cu evrei la bord au plecat de la Constanţa, cu ştirea mareşalului, în teritoriul care se afla încă sub madat britanic. Iar relaţiile sale cu Fielderman, liderul Federaţulor Comunităţilor evreieşti şi cu Rabinul şef Alexndru Şafran eu fost cordiale, fără bătaie de tobă. Însă aceste două personaje au fost forţate de lideri coreligionari sosiţi cu Armata Roşie să emigreze. În Elveţia, unul dintre ei. Ne punem întrebarea dacă regizorul cunoştea faptele cu ocazia muncii la film. Tăietura de montaj a replicii acuzatului sugerează că da. Căci maşinăria procesului n-ar fi trecut peste replica acuzatului. Dar mai ales titlul primit de regina mamă (care apare în film în doar două cadre, spre final) Drept între popoare, în 1993, cu titlu postum. Yad Vashem e un martor de calibru.

Un amănunt straniu cu privire la distribuţie. Fişa IMDB.com a filmului e incompletă. Mulţi actori citaţi nu se precizează pe cine joacă. Aşa ceva n-am prea văzut în universala bază de date. Cum se face? Unica distribuţie quasicompletă e în pagina citată mai sus, din Wikipedia. Şi acolo există câteva nume de actori fără precizarea rolului. Dar personaje de detaliu minor. E.g. Dan Tufaru.

Unul din personajele din anturajul regelui, jucat de George Alexandru, cu rol nu tocmai anonim, văduvit de precizarea personajului în fişa IMDB.com, este baronul Mocsony-Styrcea, mareşalul palatului. Spectatorii care n-au altă informaţie decât websitul bazei de date pot urmări linia mare a filmului şi fără acest personaj. Dar… el figurează pe lista condamnaţilor în lotul Pătrăşcanu…

Dincolo de limitele reproşate pe merit filmului, atât de critici cât şi de peroane publice, iată că există mici detalii care e improbabil să fie rodul hazardului. Cu fiecare dintre ele, regizorul a dorit şi a reuşit să spună ceva, dincolo de linia istoriei cu I. detalii observabile de un procent, fără falsă modestie, minor.

Filmul are multe pagini de story. Dar are două coperţi. Care mărginesc un mesaj  de esenţă. Începe cu filmarea execuţiei lui antonescu şi se sfârşeşte cu uciderea lui Pătrăşcanu. Iar aici e încă un amănunt cutremurător. În film participantul important la evenimente, ca reprezentant cerut de Stalin al comuniştilor, e împuşcat în ceafă (metodă brevetată de NKVD la ordinele lui Stalin). Dar, cititnd (internetul e plin de date), despre procesul lui Pătrăscanu, victima de facto al lui Dej, acolo se relatează cu totul altceva. Execuţie cu pluton, în toată regula. I-am acordat regizorului creditul unei licenţe. La locui ei ca atare, în mesajul de fond al filmului. Când… iată ce apare: https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-murit-in-realitate-lucretiu-patrascanu-223211/

Acum, să reflectăm. Credibilitatea lui Pacepa de mai mult decât discutabilă. Dar faptul sinuciderii colonelului de securitate se poate cerceta. E foarte probabil ca ambii coscenarişti să fi cunoscut, această versiune din surse alternative ale secretului de partid. Că peste ani, în 2011, avea să apară un articol de presă bazat pe o  informaţie întâmplător non falsă a securistului transfug., e posibil. La urma urmei, cadrul final (în care împpuşcătura e atribuită NKVED-istului de import “Pantiuşa”) e un exemplu banal al proverbului latin Se non è vero  ebben trovatto.

Moartea, la Sighet, a lui Maniu şi gheorghe Brătianu e expediată. Char fără a aminti prezicerea mareşalului. Pe mine mă vor împuşca primul, al doilea pe Dumneavoastră. Trgizorul mizează pe memoria imediată a spectatorului. Dar Gheorghe bătianu are timp, înainte de a muri ca urmare a loviturilor gardianului torţionar, să murmure titlul operei sale majore: O enigmă şi un miracol Istoric –  poporul român. Sigur că nu putea apărea înainte de 1990, dar în 1988 apare Marea Nesară. Mă mirasem. Un semnal discret, de atenţie?

Un ultim amănunt. În scurta secvenţă În care lideii comunişti îl delegă pe preşedintele tribunalului cu misiunea de a pronunţa condamnarea la moarte a mareşalului, apar într-un cadru Ana Pauker. Cu o figură ştearsă, în totală opoziţie cu cunoscutul prtret al persoanei reale. O neglijenţă?

În ce context trebue plasat filmul? Pe de o parte în raport cu Romanul unei zile mari, de Corneliu Leu, care a cunoscut în scurt timp trei ediţii revăzute şi asăugite. 1979, 1984, 1989. Cu nu puţine amănunte inedite la vremea publicării, dar subtil trinutar epocii, de fapt un abil alibi. Pe de altă parte studiul istoricului Aurel Simion, Preliminaeii politico-diplomatice ale insurecţiei române (1979). Legenda lucrării spune că ar fi fost retrasă din librării la surt timp după publicare, dar acum e disponibilă în anticariate online. Despre conţinut, în lipsa lecturii, nu pot comenta. Dar termenul oficial, insurecţie sună consonant cu epoca.

Închei trecerea în revistă a contactului cu filmul cu un fragment din ceea ce s-a numit Tur personal în capitolul Memorialul victimelor comunismului şi al Rezistenţei din secţiunea destinaţii culturale a portalului cultural LiterNet.ro:

Am trecut de câteva ori prin faţa celulei în care a murit Iuliu Maniu. N-am intrat decât când rămăsesem singur. Sfinxul de la Bădăcin rămăsese şi pentru mine o enigmă. Am făcut în aşa fel încât să nu am pe cine întreba dacă am voie sau nu să mă aşez pe patul lui auster. N-am văzut nici o împietate în gest. Dimpotrivă. Am dialogat cu umbra lui, cum un scriitor român de peste ocean dialoga, într-o nuvelă, cu umbrele lui Mihai Viteazu şi Tycho Brahe, întrebându-se dacă se vor fi întâlnit, în Praga sfârşitului de veac al XVI-lea. N-o să transcriu dialogul in extenso, nimic n-ar fi mai contraproductiv. Redau un singur schimb de replici: Domnule prezident, un scriitor român al establishment-ului anilor 80 vă acuză, în Romanul unei zile mari, că aţi fi interceptat telegrama aşteptată cu înfrigurare de mareşalul Ion Antonescu, prin care Stalin îşi dădea acordul pentru armistiţiul negociat la Stockholm de Fred Nanu cu doamna Kollontay şi care ne oferea condiţii mult mai blânde decât cele impuse după 23 august. Şi că aţi păstrat-o în buzunar, insistând totuşi ca Antonescu să fie cel care face armistiţiul. Domnule dragă, întrebarea dumitale e inutilă. Nu insist să adeveresc că e şi prezumpţioasă. Prepune dumnitale ca hypotesis că domnul numit cu ironie a soartei Leu (autorul romanului, n.red.) nu ar minţi şi nu ar specula. Îl vezi dumnitale pe tătucul Stalin respectând un petic de hârtie odată ajuns să ocupe ţara manu militari, în conformitate cu armistiţiumul? Aud? Aibi dumnitale sfânta naivitate să crezi că noi mai credeam că aliaţii vor mişca un singur deget? Ce crezi că mai aveam noi de făcut, decât să susţinem a crede?