Scrisesem, la cald dar lucid, în noaptea aceea, pe un colţ de masă, după ce ieşisem greu din blocul unde văzusem, alături de prieteni, finala de la Sevilla, croindu-ne drum prin “zăpada” de 15-20 cm de cioburi de… borcane. Ideea cronicii era adagiul cel mai greu meci e următorul. Ceea ce avea să se şi întâmple. Cronica îmi fusese publicată de Cristi Ţopescu în programul primului meci din aceeaşi toamnă, în turul 2 al Cupei Campionilor.
Să scrii cronica unui dezastru e o provocare pentru orice condeier. Şi cum dezastrele fac parte din viaţă, condeierii au mereu la dispoziţie hrană stimulativă. 😉
Până exact în urmă cu 56 ani, exact în limitele preciziei naturale, era mijlocul verii, ca acum, habar n-aveam de fotbal. În sensul că aveam o imagine cu totul distorsionată şi primitivă despre acesta. Am deschis, cum mai povesteam pe aici, ochii, într-o pagină din săptămânalul Magazin, cu portretul tânărului, atunci, Pele, care, la ai săi 18 ani fusese desemnat cel mai bun jucător al turneului final din Suedia. Întârzierea contractării microbului declanşa o incubaţie instantanee.
Ştiinţa a stabilit că în permanentul schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul, toţi atomii din organismul uman se reiînnoiesc la 7 ani. Aşa că acum sunt deja a noua ediţie fizică de atunci. Jumătate din timp am petrecut-o în acelaşi laborator.
De la succesul braziliei lui Pele la dezastrul Braziliei lui Fred fără Barney, cum cu benefic şi sănătos humor scrie un (alt) cronicar s-a închis un foarte mare cerc. Îmi refuz orice reacţie emoţională primară şi orice concluzie ultrasuperficială (răzbunarea Croaţiei de pildă), dezastrul ăsta va fi mult demontat, de acum încolo. Ce contează acum, ca suporter de fotbal, dotat cu un sistem de criterii bazat e un spectru larg de afinităţi şi dezafinitati elective, e că… cel mai greu meci e următorul.
Dar care e următorul? Să vedem.
Unul din aspectele interesante ale acestui turneu final e că echilibrul (rupt brutal azi noapte, ieri zi acolo) care a făcut ca 5 optimi şi unul din sferturi să aibă nevoie de prelungiri, iar 3 din cele 12 mecuri dintre grupe şi semifinale să necesite penaltiuri de departajare să fi filtrat, totuşi, orice surpriză. În aceste 2 etape s-au calificat exclusiv favoritele hârtiei. De la semifinale încolo însă nu există favorite.
Pragmatică Germanie a greşit. Supralicitând. Istoria fotbalului e plină de eşecuri la limită după victorii supereclatante ca cea din semifinală. Refluxul imediat e ineluctabil.
O definiţie plină de humor spune că diferenţa între pesimist şi optimism e că primul spune nu se poate mai rău, pe când al doilea răspunde ba da!. Dezastrul eternei Brazilii, repet ostinat cuvântul, poate fi depăşit, în inimile propriilor suporteri, dacă cumva marea şi la fel de eternă rivală, Argentina, ar câştiga titlul. Aşadar, dacă Argentina va bate Olanda (posibil), va beneficia ea de refluxul inerent al Germaniei. Dezastrul suporterilor Braziliei (între care n-am ascuns niciodată că mă număr, necondiţionat) va fi absolut. Dacă bate Olanda (probabil), eşecul sudamerican va fi evident. Prima victorie europeană pe terenul continentului fotbalului va fi o certitudine.
Ca suporter de fotbal, asumându-mi subiectivitatea totală, am acum exact dilema pe care am cultivat-o de când mă ştiu. Şi pe care dl Murphy mi-o oferă, rânjind sardonic. Mi-am dorit în aceşti 56 ani ca breakul latinoamerican să se păstreze per sempre. Dar, ca suporter necondiţionat al Braziliei, orice victorie a Argentinei e mai rea decât una a lui Dinamo. 😉 Pe de altă parte susţin mereu că, electoral, e de ales de regulă între două rele şi că se pot elabora cirterii care să identifice raul mai mic. Care e, acum, pentru categoria mea de suporter (nu există nici o specie cu un singur exemplar!) răul cel mai mic? Pentru mine e deja evident, când scriu… 😉
… şi s-a întâmplat varianta mai rea…
Related Articles
No user responded in this post