CRUCEA CA RECORD GUINESS

Amestecat început de an… parcă se bat, vorba basmelor, munţii-n capete. În fine…

Pe 8 ianuarie apare ştirea înscrierii oficiale în Guiness Book a Crucii de pe Caraiman. Acuma, deh, ce mare lucru e Guiness Book? Dar fiecare lucru poate fi privit prin nenumăratre optici. O fasoleală dinspre nord est. O capsulă a timpului dinspre sud est… Dar faptul rămâne fapt şi stirea rămâne ştire. Raportul experţilor Guiness fu făcut pe 14 august 2013. Experţii Guiness nu-s nici boardul redacţional la Nature, ori Physics Today, nici comisiile care verifică dovezile pe baza cărora se sanctifică un personaj dispărut cu rol de prim rang în prestigiul Bisericii. Creştine.

Parametrii pe baza cărora monumentul comemorativ al eroilor din războiul reîntregirii neamului sunt, prin definiţie, banali: e doar cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Mă rog, asta zice Guiness Book. De fapt e o şa, la marginea unui abrupt. Poziţie inteligent aleasă, pentru a străjui zona Văii Prahovei din jurul Buştenilor. Că-i la 2291 metri, că are înălţimea de 39.5 metri, pe un soclu de alţi 8, astea-s detalii. Te poţi gândi la problema inginerească: ce înălţime maximă ar trebui să aibă pentru a rezista timpului, în condiţiile de relief date, încât să se vadă şi de dincolo de râu, de la o distanţă cât mai cuprinzătoare?

Ştiam cum se numea inginerul care a construit-o. a fost fratele sau vărul bunicului unui prieten deja aproape la fel de bătrân ca mine. Care mi-a arătat, cu câţiva ani în urmă, sute de poze făcute în anii şantierului. Greu de stabilit acuma, dacă-s îngălbenite de vreme sau erau în sepia din capul locului. Ceea ce chiar nu contează. Nici rolul meu de martor punctual nu contează. Nu prea contează nici singurul amănunt pitoresc de care-mi amintesc, din povestea şantierului. Inginerul trecea zilnic să inspecteze lucrarea. N-o putea face, de unde locuia, decât pe o potecă alpină. Cu un cal de munte. Poteca avea un punct critic. O cotitură inevitabilă şi de neocolit, în unghi drept. Vârful unghiului fiind un pătrat cu latura de un metru. Cu prăpastie pe 3 laturi din 4. Iar calul învăţase să-şi adune, în pătrat, toate celle 4 picioare şi apoi, prin paşi de câţiva centimetri, repetaţi cu calm şi răbdare, să-şi schimbe orientarea cu 90 de grade. Sexazecimale. Pentru a continua cu paşi prudenţi, cu stăpânul în şa, calea. La întoarcere acrobaţia se repeta. Un corp statuar mai spectacular, în felul lui, decât însuşi monumentul. Repetat de două ori pe zi, timp de aproximativ 2 ani. Cât a durat şantierul.

Sigur că amănuntul nu contează faţă de iniţiativa regelui Fedinand, întregitorul şi a reginei Maria, de a se ridica monumentul. Sigur că procentul băştinaşilor din orăşelul turistic care mai cunosc rostul crucii scade mereu, până la extincţie. Sau poate nu. Idem turiştii. Mai ales cei care vin la Buşteni doar pentru telecabină.

La fel de sigur e că nu cred că aş fi scris azi, fiind joi, zi de blog, despre crucea (de pe) Caraiman, dacă nu m-ar fi întărâtat ceva. Un dialog internautic, oarecum persiflator, la adresa accesibilităţii monumentului. Din partea unor persoane nu numai onorabile, ci chiar speciale. Alpinişti. Sigur că sfânta diversitate, coroborată cu dreptul sfânt la opinie şi la libera ei exprimare, dă drept de cetate oricui. Egal cu dreptul receptorului de a se simţi oarecum contrariat. Căci dacă, aşa cum se întâmplă a fi cazul, receptorul interlocutor e unul care are un respect cu totul special faţă de o categorie umană rarissimă, cea a alpiniştilor, el e conştient de simetria naturală între respect şi pretenţii. Autorul acestor rânduri a trecut o singură dată într-o viaţă de peste 2/3 de secol printr-un scurt traseu codificat în scara alpină cu 1B. O bagatelă. O nimica toată. Experienţă minoră, fără de care respectul şi admiraţia lui pentru alpinişti, aceşti oameni ai puriţăţii, ai atmosferei rarefiate, în ambele sensuri, ai forţării poate a celor mai nobile limite umane, respectul şi admiraţia asta ar fi exact la fel. Ergo – pretenţiile-i sunt pe măsură.

Dialogul vag persiflant la care el a asistat şi pe care admite că l-a şi stimulat întrucâtva, i-a sunat într-o anume măsură arogant. Deoarece pornea din poziţii explicit exclusiviste. De club unde nu fitecine are acces. Poate, fără pretenţiile le care le am faţă de aceasta nobilă categorie, m-ar fi lăsat rece. Prea mare e densitatea medie a aroganţei publice, cu sau fără acoperire, ca s-o bagi în seamă. Dar aşa, venind de unde venea, am comparat instinctiv dialogul respectiv cu modestia superioară a lui sir Edmund Percival Hillary, care, cu mai bine de 60 de ani în urmă, îşi fotografiase companionul recordului mondial, al atingerii acoperişului lumii, pe şerpaşul Tenzing. Refuzând a se lăsa, la rândul său, fotografiat. Lângă drapelul înfipt pe vârf. Pe vârful situat la o înălţime de aproximativ 4 ori mai mare decât a Crucii de pe Caraiman. Oare sir Edmund Hillary ar fi spus despre monumentul eroilor români vorbele persiflante, superioare, ale mai tinerilor săi colegi? Tare m-aş îndoi.

Rostul Crucii e tocmai acela de a fi accesibilă şi muritorilor de rând, fără echipament alpin. Fie că-i ştiu rostul, fie că nu. Baremi unii dintre ei au o şansă să afle cui îi e dedicat monumentul.

Iar pentru de mii de ori mai multor perechi de ochi din vale, băştinaşi ori turişti, contează dacă se poate ajunge la Cruce în sandale şi dacă da, nu e un punct demn? Iar mă îndoiesc.

Mă opresc înainte de a devoala relaţia mea subictivă cu Crucea. Abia aşa aş denigra-o. căci eu nu contez. Decât ca o banală cutie de rezoanţă a acestor gânduri. Ce simte un larg spectru de categorii umane la vederea Crucii, e şi nu e interesant din perspectiva din care scriu. Dar nu văd, dincolo de relaţia mea punctuală, care rămâne nemărturisită, de ce n-aş preciza că, în săptămâna anuală de vacanţă, serile, când văd Crucea aprinzându-se, în loc să calculez cât costă kilowattorele consumate, închid ochii şi mă simt, o clipă scurtă, Constantinus. În 313 AD, în noaptea de dinaintea bătăliei cu egalul meu Maximinus. Şi ştiu că sunt ales pentru a schimba simbolul peştelui, semn secret de recunoaştere a unei secte dizidente iudaice, cu simbolul dublu milenar al Crucii.

E modul meu de a răscumpăra, în faţa Inefabilului, vorbele pe care sir Edmund Percival Hillary nu le-ar fi spus.