Cred că numărul celor care l-au citit pe Radu Ţuculescu in extenso, de la volumul de debut (Portocale şi cascadori, Dacia, Cluj, 1978) la acestă cea mai recentă carte, Uscătoria de partid – blitz proze, Şcoala ardeleană, Cluj, 2019, sunt foarte, foarte puţini. După pagina aniversară din revista Tribuna, din ianuarie, care reproducea articolul de pe blog, o cronică a unei cărţi care adună texte de gen publicate de-a lungul timpului, trebuie făcută cu prudenţă. Şi rezervă. Semnificativ e, din capul locului, că prefaţa semnată de regretatul critic Petru Poantă e datată 2010. Cum, în acel an, a apărut doar un volum de teatru (Bravul nostru Micşa), textul prefeţei trebuie să fi fost ocazionat de alt subiect. Ei, bine, regăsim aceeaşi prefaţă în volumul… da, Uscătoria de partid. Editura Cogito, Oradea, 1997. Din cuprinsul căruia sunt selectate nu puţine texte. Deocamdată notăm că diferenţa dintre cele 2 volume, separate de 22 de ani, e subtitlul celui actual. Nici o problemă cu această reluare, procedeul e şi curent şi firesc. Îmi amintesc că un un scriitor român, care se consideră de naţionalitate bucureştean şi de meserie nuvelist, a inserat aceeaşi piesă în 5 (cinci) volume. Şi, ca cititor de meserie* pot depune mărturie că se armoniza cu fiecare. O altă similitudine între cele 2 volume ţuculesciene e inserarea blitz-prozelor (să le spunem aşa cum le-a botezat, acum, autorul) între prefaţa lui Petru Poantă şi posfeţe. Prima e semnată de distinsa profesoară Monica Spiridon şi e preluată din nr. 1/1996 al revistei Tribuna. La volumul actual suntem răsfăţaţi cu 2 postfeţe. Una semnată de criticul Adina Diniţoiu. Coiniţiatoarea unei rafinate publicaţii săptămânale online, intitulată, cu un subtil joc de cuvinte, Literomania. La care autrul nostru a colaborat permanent, în timpul primului an – 2018 – susţinând rubrica blotz-proze. Aici ne împiedicăm – nu mult -, de o primă inadvertenţă. Minoră. Autorul precizează că blitz-prozele din această culegere cumva aniversară ar fi fost comise într-un interval rotund. 1986 – 2016. Coroborând cu mărturia Adinei Diniţoiu, asupra biografiei Literomaniei, născută în 2018, ne aflăm în faţa unei alternative. Fie intervalul asumat de fix 30 de ani rămâne canonic, dar depăsit prin extindere, fie culegerea nu cuprinde nici o blitz-proză publicată de Literomania. Aşadar subtitlul asumat al culegerii ar prelua din fertila colaborare cu rafinata publicaţie doar formula genului proxim. Fals raţionament – lipsa informaţiei complete. Căci, atenţie! Postfaţa Adinei Diniţoiu e publicată pe 19 ianuarie 2019 al Literomaniei. Marcând nr. 100 al publicaţiei. Culegerea despre care vorbim fiind socotită a fi Cartea săptămânii. Aşadar Literomania datează cam de pe la începutul lui 2017. Nu e clar de când va fi început colaborarea lui Radu Ţuculescu, aşa că n-avem decât să luăm – din postfaţă, publicată ca atare în br. 100 al publicaţiei, informaţia ca atare. În chapeaul articolului ce devine postfaţă scrie că textele din volul au fost publicate în Literomania, iar colaborarea continuă. Am urmărit săptămânal această rubrică, dar aşi un martor irelevant al acestei afirmaţii. Care cere precizări când ne referim la acest volum. A relua lectura a cel puţin unui an de rubrcă, pentru a verifica afirmaţia, ar fi o muncă sisifică. Justificată într-un stdiu literar, mai puţin obligatorie într-o simplă cronică de întâmpinare. Pentru ponderea acestui subgen critic e, cred, de ajuns a mă baza pe memorie. Prin simplă impresie, cred că am întâlnit în rubrică texte inexistente în volum, sigur există în volum texte inexistente în rubrică. Fără a face Adinei Diniţoiu proces de intenţie, asemenea posibile inadvertenţe minore nu exced pretenţiile unei postfete. Nici a unei recenzii la Cartea săptămânii. Cum, nici reluarea titlului unui volum deja vechi nu e defel imputabilă,cum spuneam, autorului. Ce rămâne nerezolvat e că prefaţa lui Petru Poantă, reluată în 2019 şi datată 2010 (când nu avea sens să fie scrisă) a fost de fapt scrisă cel târziu în 1997. E problema redactorului de carte, neidentficat în pagina tehnică şi chiar a autorului. Dar e una măruntă. Mai ales că pe aceeaşi pagină tehnică e o notă acoperitoare: Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Acum, eventualii cititori ai cronicilor mele de întâmpinare, căror cronici li s-a reproşat, nu odată, o anume lipsă de incisivitate, mai ales care cunosc vechimea prieteniei cu scriitorul, vor considera analizele de mai sus drept chitibuşării. Ei, şi?
Înapoi, aşadar, la argument. Americanii au o terminologie precisă asupra textelor de proză, după numărul de semne grafice. De la short story la novel. Care înseamnă roman. Teoria noastră literară, de inspiraţie europeană, adaugă elemente de structură. O nuvelă mai lungă se deosebeşte de un roman mai scurt după structură. Nu insist, o cronică de întâmpinare se adresează prin definiţie celor care posedă astfel de noţiuni. Proza lui Radu Ţuculescu s-ar întinde, dpdv al lungimii, pe un spectru aprape continuu. Ca structură, însă, unele piese comparabile ca lungime, diferă ca forţă de şoc, prin rezonanţă, amploare a semnificaţiilor şi, mai ales, prin forţa finalurilor. Diferenţele sunt subtile şi majoritatea criticii se concentrează mai ales asupra ceea ce e comun în proza ţuculesciană decât asupra diferenţierilor. Ei, bine, acest volum sintetic are, peste toate, meritul de a oferi material ce ilustrează tocmai diferenţierea. În sensul că, numindu-şi piesele blitz-proze, sugerează, cumva, foarte discret, că a sa culegere nu-şi propune să pună în valoare piesele cele mai explozive din cele 7 volume anterioare. Să exemplificăm. Dacă materialul (p)reluat din vechiul volum quasiomonim e perfect descris de termenul blitz-proze, selecţia se prelungeşte spre anterior, preluînd piese similare din volumul Portrete în mişcare (Albatros, 1986). Acesta e al treilea volum de proză al autorului. Ei, bine, din primele 2 – primul deja citat, al doilea, Grădina suspendată (Albatros, 1981) găsim acum o singură piesă. Minuaturală, deci formal elogibilă, dar explozivă: Jocul dea promăvara. De o factură decelabil deosebită de standardul blitz-prozelor. Se vede cu ochiul liber că e legată structural (sa nu zic emoţional, ar fi o gafă stilistică). Iar prezenţa piesei în culegere ţine de subiectivitatea auctorială, iar nu de folosirea piesei ca termen de anticomparaţie. Iar din grădina suspendată, după propriul gust la fel de subiectiv, cel mai cristalin, mai distilat volum de proză al autorului, n-a luat nimic. Nimic (sic) mai logic. Desigur, pretextul evident că n-a luat proze nonblitz, ca să zic aşa, e un alibi sui generis. Dar n-a luat nici E bine (pg. 113), care s-ar înscrie în obiectul insistenţei cu care Adina Diniţoiu în parte piesele volumului actual în pre şi potsdecembriste. Pentru a sublinia unitatea lor structurală. Şi, mai ales, n-a luat următoarea miniatură, Afară-i vopsit gardu’, de mai puţîn de 4 pagini. Dar cu o forţă de şoc nucleară! Şi, mai mult, profund ţuculesciană. Valorificând un fapt aparent divers, cu o uriaşă putere de iradiere. Valenţă, repet, tipică autorului. O marcă identitară, de fapt. De c-a luat piesa asta? Din bună intuiţie. Căci, pentru cititorul cu maximă atenţie (există şi de-ăştia) marea majoritate a volumului ar părea aproape eşuat.
Cel de-al treilea volum care oferă materia acestei culegri selective este Românul erectil (Limes, Cluj, 2010). Este valorificarea publicisticii. Respectiv strângerea într-un volum a rubricilor semnate de autor în Tribuna. Ex abrupto, Scrisori către preşedinte şi Portrete ritmate. Din primul capitol, doar câteva piese. Al doilea e preluat integral. Ultimele 56 de pagini ale culegerii, pentru 22 scrisori. De-ar fi fost mai corosive, ar fi fost un excelent final al ambelor cărţi. Pentru o astfel de culegere rememeber, autocadou aniversar, acest final funcţionează.
Dintre volumele de proză, doua nu aveau ce căuta în selecţie. De fapt ambele conţinând acelaşi text: Cuptorul cu microunde – romanului unui bloc în 10 secvenţe horror (Dacia, 1995) şi Pivniţa (eLiteratura, 2014). Deoarece cele 10 piese compinente sunt mai aproape de nuvele.
Ce-ar mai fi de spus? Rafinatul poet filosof Vasile Gogea, vechi prieten al scriitorului, autorul celei de-a doua posfeţe, nu se referă la carte, ci la însuşi autorul ei. Pe care ajunge să demonstreze că este omul fără vanităţi. Greu de găsit o punere în valoare mai exactă şi generoasă.
Nota bene: * vezi “Meseria de cititor”, Editura Neuma, Cluj, 2016
Related Articles
No user responded in this post