JAMAIS DEUX SANS TROIS

Poezia părintelui Eugen Barz cunoaşte o dezvoltare explozivă. Volumul de debut, Cinematigraful singurătaţii (Editura Neuma, 2016) valorifica, prudent şi original, un limbaj eclezastic. Să nu uităm că scrie poezie de demult, e publicat în premieră de Luceafărul de dimineaţă în 2010. Al doilea volum, Iarba din ceainic (Editura Colorama, 2017), apare la mult mai scurt interval, schimbă limbajul. Cunoaşte mai multe lansări. Prima, 7 februarie 2018 la Muzeul Naţional al Literaturii Române, următoarea pe 5 iunie, la Vâlcea.

Şi iată al treilea volum: Dintr-o altă copilarie, Editura Şcoala Ardeleană. Interesant, toate cele 3 edituri sunt clujene. O cronică la cel de-al doilea volum apare în revista, tot clujană, Tribuna, nr. 1-15 martie 2018, pg.7. preluată, alaturi de cronica volumului de debut, în volumul Sedus de poezie, Editura Neuma, 2019, pg. 33 şi 39. Am făcut precizările doar pentru a ilustra o perspectivă aproape completă asupra volumelor preotului poet.

Dacă primele două atrăgeau atenţia, fără a ieşi dintre sute de catarge, produsul poetic din acest propaspăt volum uimeşte. Începând cu coperta (Alexandra Mureşan, reproducând tabloul Învingătorul – Paul Klee, 1930). Continuînd cu microsionul semnat de Horia Gârbea, pe manşeta copertii, cu prefaţa criticului Andrei Moldovan, girul acestuia pe coperta a patra, alături de Nichita Danilov şi Adrian Popescu. În linia evolutivă, acest al treilea volum a fost deja lansat de 2 ori, la câteva zile. La Bistriţa şi Cluj. Pe 19 şi 22 mai. Dar întâi de toate cu densitatea materiei poetice. Dacă citeşti volumele în ordinea apariţiei, te frapează evoluţia, cum spuneam, explozivă. Dar ce înţelegi citindu-le în ordine inversă? Că mai ales primul ar fi un experiment de utilizare a unui limbaj specific. Dar ai fi derutat. Diferenţa calitativă, în favoarea acestuia de acum te-ar deruta. Pentru a-i fixa impresia, fie-mi permis să (p)reiau finalul cronicii la Iarba din ceainic: … socotim acest al doilea volum… ca mult mai consistent decât primul… Ceea ce ne creează, cu atât mai mult, o stare de aşteptare. (vol. Citat, pg. 42). Ei, iată aşteptarea satisfăcută cu asupră de măsură.

Dincolo de scara evolutivă a valorii poetice, există o linie şi între primul şi acest al treilea volum. O sugerează Andrei Moldovan, care spune în prefaţă: Autorul înţelege că, în mod obişnuit, orice operă poetică are în ea, inevitabil, raportarea la sacru, prin componenta ei metafizică. Din această perspectivă, construcţia poetică cu material biblic (Am spus ecleziastic? Greşeam. Materia prima e biblică) poate fi considerată, a posteriori şi ca experiment. Fondul  celui de care discutăm e văzut, de criticul prefaţator, ca similar. În esenţă. Substanţa diferă vizibil. Elemante biblice, asimilate demult ariei culturale, îi prilejuiesc poetului imagini rafinate, care deghizează identificarea cu simbolul damnării: …lemnul crucii / a odrăslit / pe umerii mei. (Fără memorie, pg. 19). E nevoie să întâlnim în primele poezii mereu şerpi şi păsări, cu semnificaţii discret diferite, ca să realizăm strania simetrie dintre aceste fiinţe ale naturii cu trup de idei. În jurul cuplului de fiinţe, se construieşte un univers donturat de obiecte/cuvinte poetice. Sângele e materia intersitiţială a acestui univers. E peisajul, e decorul în care se ascund personajele simbolice. Plasate în pandant. Petru (nu sfântul, personajul e familiar) şi Sancho Panza. Apariţiile lui Petru, umbră vag fantomatică, sunt însoţite, neostentativ, de cântatul cocoşului. E o aluzie discretă la laşitatea de-o clipă a pescarului? Nu. E, aşa cred, doar un semn de recunoaştere.

Ce e remarcabil la arhitectura textului e fineţea semnificaţiilor, a referirilor. Un pas important faţă de volumul de debut, unde toate aceste conexiuni sunt cu ceva, foarte puţin, mai explicite. Poezie e şi în acel volum, chiar poezie cuceritoare. dar aici e mai rafinată.

Eigen Barz are un simţ aproape singular al titlurilor. Nu doar originale. Adevărate şarade, reverberând semnificaţii adânci. La o privire fugară, aruncată unui stand de librărie, atrag. La următoarea jumătate de privire, răsfoind grăbiţi placheta, derutează. Cu reflexul cutumier, cauţi o poezie cu titlul de pe copertă. Negăsind, eşti simultan uşor derutat şi curios. Abia după a doua lectură, acasă, după prima, în vehiculele de transport public, îţi dai ca temă descifrarea semnificaţiei titlului insolit de pe copertă. Cinematograful singurătăţii pare a nu avea legătură cu David şi Batşeba. Iar Iarba din ceainic pare a nu avea legătură cu să nu-ţi faci lietră cioplită nici în cer, nici pe pământ. Dar… ajungând la Biblioteca din Parla, perifrază mereu rafinată, te gândeşti că mediul ideal pentru percepţia poeziei părintelui e… hieratica ceremonie a ceaiului. Bun şi Dintr-o altă copilărie? Horia Gârbea, cu al său simţ acut al sesizării esenţialului, mereu manifestat, fie pe coperta a patra, de cele mai multe ori, aici în cartuşul signaletic de pe manşeta acestei coperţi, diagnostichează sagace: Frate de cruce cu apostolul Petru şi cu Sancho Panza, poetul mimează condiţia secundă şi vrea să rămână în umbra lui Isus şi a lui don Quijote, păstrând accesul la nostalgie, la puritatea copilăriei cea fără de ostentaţie şi orgoliu. Dar rolul cronicarului nu e acela de a se ascunde în umbra (sic) rezumatului ideal şi cuprinzător al volumului. Ci de a căuta, pe cuprinsul volumului, cel puţin un punct focal care să ducă la formula etichetei de pe manşetă. Iată cel puţin 2. Care susţin însăşi formula titlului:

am scris mamei

să caute

rugăciunea

din copilărie

în care învăţasem

să plâng cu Isus.

Ea crede

că am visat urât,

iar între timp

rugăciunea s-a şters. (pg. 27)

Înainte de a o cita p a doua, să nu ne lăsăm înşelaţi de tonul aparent pesimist al finalului poeziei. Cred că întregul text exprimă asumarea lucidă, nu resemnată, a curgerii ireversibile a timpului. Mai mult, a devenirii. Rugăciunea din copilărie, e, evident, metafora deschiderii ochilor spre lume. Lumea reală. Esenţa copilăriei. Expresia rugăciunea s-a şters trebuie citită oricum altfel decât resemnarea alienării, a pierderii tezaurului copilăriei erodat de viaţă. Dece cred asta? Cheia se găseşte în altă metaforă: să plâng cu Isus. Copii fiind, tot ce aflam ne şi sperie. Poate, în măsura care suntem – şi unii suntem – sensibili, chiar ne înfricoşează. Şi-l luam pe Isus, aşa cum îl vedem în copilărie, ca martir al traumei inerente. Mama, instanţă responsabilă, lucidă, ne spune că trauma nu-i decât un vis urât. Ea ne face, indirect, să-l privim pe Isus ca pe un reazem, ca pe un frate pe care, maturizându-ne, ajungem să-l descoperim. Ca pe un simbol al mântuirii. Această formă, această etapă a rugăciunii, adică a condiţionării, e ceea ce se şterge. Între timp.

Totuşi, dece această minunată formă poetică a devenirii umane filtrează o vizibilă, o sensibilă doză de nostalgie? Motivul nu e unul raţional. Pe calea reflecţiei implicite, e singurul sentiment uman şi umanizant al conştientizării, cu mijloace poetice, a traumei inerente devenirii.

Şi, iată a doua. Nostalgia ca sentiment fundamental, ca subiect per se, o regăsim in finalul poemului de la pagina 42:

Mă cheamă lătratul

câinelui din curte

şi glasul mamei

dintr-o altă copilărie.

Iată şi titlul. Şi semnificaţia lui.

În treacăt, la pagina 48 regăsim şi formula frate de cruce cu Sancho Panza…

…

Este, oare, exagerată această privire prin lupă filatelică, de nu prin microscop, a doar un poem şi jumătate? Întrebare retorică. Nucleul, nervul viu al volumului, chiar cititorul, merită o asemenea imagine radiografică. Sigur, nimic n-ar fi mai nepotrivit decât menţinerea aceleiaşi detalieri a întregului text. Nimeni n-ar citi nici o atare analiză. Cu atât mai puţin volumul. Presupun că răbdarea cititorului cronicii s-a consumat. Acestuia trebuie întotdeauna să-o laşi o postaţă de text necomentat. La dispoziţia propriului potenţiaal şi exerciţiu receptiv. Despre poemele părintelui Barz, dinacest cel mai recent volum, se poate glosa de-a lungul a mai multe pagini decât cuprinde volumul însuşi. Mă rezum, trecând peste efectele poetice punctuale, să conchid că, odată cu evidenta evoluţie a mijloacelor poetice, vilumul respiră, armonic şi o creştere a autorităţii auctoriale. A conştiinţei vocii proprii. Ezit totuşi să pun acest efect transaprent pe seama responsabilităţii pastorale. Ar fi facil. Evoluţia vocii poetice trebuie privită din perspectiva vititorului tutuor celor 3 volume, care nu stie că poetul e preot. Nici chiar că e, cum precizează criticul andrei moldovan în prefaţă, că e un membru de frunte al ASARS. Şi, paralel, un animator al vieţii culturale a zonei circummadrilene românofone. Foarte probabil, Eugen Barz va fi în curând întâmpinat cu braţele deschise în filiala clujană a Uniunii Scritorilor.

Un ultim cuvânt. De semnalat buna intuiţie a Editurii Neuma, prima care l-a valorifcat publicându-i volumul de debut.