DESPRE MOARTEA VIE

Poetul maramureşan (de extracţie lăpuşană) Vasile Muste a organizat, de-a lungul anilor, ca director al casei de cultură din Sighetul Marmaţiei, Festivalul Internaţional de Poezie. A publicat multe volume proprii, la edituri locale, majoritatea clujene. Majoritatea de poezie. Unul – Lupta cu Molcuţu, Editura Grinta, Cluj, 2012 – de proză ultrascurtă. A realizat antologii, una de autor (Grinta, 2016), alta a participanţilor la festivalul de poezie pe care-l păstoreşte (Editura Fundaţiei Luceafărul, 1998). Precum şi altele.
Volumul de faţă, Eu nici în moarte n-am să pot muri – poeme de dragoste – e produs de Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018. Prezemntat într-o ţinută grafică elegantă şi purtând dedicaţia Pentru IZABEL stimulează din capul locului lectura celui care nu-l cunoaşte pe delicatul poet, cum îl numeşte Ioan Pavel Azap în prefaţa la un volum de proză al altui autor.
Volumul începe brusc, cu un vers de mare respiraţie, la finele primului poem: dacă vrei, pot greşi pentru tine (pag. 7). Imediat apoi, autorul tematizează poetic spaţiul existenţial: Locuiesc la Sighetul Marmaţiei cu domiciliu foţat (pag. 8), evocă în aceeaşi tonalitate o scoică din Marea Tireniană, aflaă pe masa sa de la Coruieni. De-a lungul dialogului perpetuu cu iubita, localitatea natală a poetului e iarăşi evocată (pag 22), pentru a-i da, apoi, o dimensiune cosmică (noi am trăit odată, undeva, în Hiperboreea (pag. 31). Efect subtil, spaţiul definit de Coruieni şi Sighet fiind la nordul ţării. Mă rog, nord vest.
Blândeţea delicată (sic) a lui Vasile Muste nu exclude perifrazele aluzive. La pg. 33, găsim un titlu care trimite la Nicolae Labiş: Tu niciodată nu. Iar tehnica accentului pe final oferă o mică apoteoză din mers: ... rămâi în carte cartea este / biletul pentru paradis. Dintre nenumăratele elogii aduse, de-a lungul şi de-a latul meridianelor, cărţii, acesta e unul pe cât de simplu, pe atât de esenţial.
Vasile Muste evită obiceiul de a-şi intitula volumul după o poezie sau după un capitol. Procedează mai rafinat. Baletează cu expresia, oricum neobişnuită (dar neobişnuitul în poezie e monedă curentă) din titlu, valsează chiar. La pg. 54 găsim poemul Eu n-am să mor de inimă. Luat izolat, e banal. Raportat la formula de pe copertă, o potenţează. Iar obişnuitul (deja) final forte, oferă o descifrare: … eu nu voi muri de inimă niciodată / … / iar de va fi, să fie de inima ta.
De-ar fi doar atât, ar fi de ajuns. Dar e mult mai mult. Vasile Muste poetizează în fel şi chip moartea, o duce la limita ludicului (cât se poate de discret!), evită la distanţă accepţiunile ei triviale. De la melodramă la biologie. Îi decoperă valenţe originale (Mortii trăiesc mai disperat, pg. 60), efleurează noţiunea folosind cuvinte conotative (Pământ şi iarbă, pg. 62) şu ajunge chiar la moartea acelei Izabel care străbate textul, de la dedicaţie la postfaţă (Izabel a murit, pg. 65). Aici e un clenci. Expresia banală a murit, când e vorba de iubit/iubită, are o salbă de înţelesuri, dar cel mai obişnuit (sic) e încetarea relaţiei. Iar ambigitatea acestui înţeles, în canavaua jocului poetic e încă o provocare. A cui? A cititorului? Nu doar. Simultan o autoprovocare.
Am respectat întotdeauna o regulă în cronici. Legată de distribuţia spaţială a cititorilor. Noţiunea de spaţial este înţeleasă aici simultan în sens propriu şi în sens figurativ. De pildă, atunci când am recunoscut sursa/sursele concret(ă/e) a unui element literar, fie proză, fie poezie (nu m-am încumetat, de zeci de ani, să scriu cronică dramatică), m-am plasat în ipostaza cititorului complet străin de surs(a/ele) respectiv(ă/e). Judecând efectul literar din această poziţie. Dacă efectul stă în picioare, e bine scris. Adaosul de haz pe care cititorul familiarizat cu surs(a/ele) e obiectiv. Dece amintesc aceas lucru elementar discutând volumul lui Vasile Muste? Deoarece mă pune întrucâtva în încurcară. Personajul său focal, Izabel, repet, de la dedicaţie la postfaţă, trebuie, în principiu, considerat ca ficţiune. Poetică, dar ficţiune. De fapt de-a lungul textului, acest personaj se menţine în focarul fiecărui poem. Numit explicit, de câteva ori, frecvenţă dozată farmaceutic pentru a evita manierismul şi a păstra decenţa fără detaşare, dar prezent. Nimic mai logic, subtitlul volumului fiind Poeme de dragoste. Dacă ne imaginăm că volumul e supus procedurii imagistic-medicale a tomografiei, Izabel de află în focarul fiecărei felii radiografiate. Întrebarea pe care cititorul nu poate evita să şi-o pună (nimic nefiresc în a privi poezia de dragoste cu instrumentul… tomografic ca metaforă analitică) este dacă demersul poetic şi-ar fi păstrat efectele fără datele concrete asumate de autor. Întrebarea se pune, dar nu are sens. Rostul ei este exclusiv de a sublinia curajul onest al poetului. Asumarea posibilei concreteţi ca sursă de poezie.
Care e linia de demarcaţie între amănunte universal valabile şi concreteţi? După sintagma acesta e un cerificat prin care trebuia să te numeşti Muste, din cuprinsul postfeţei, ultimele 4 rânduri, summa lungului poem de dragoste care e volumul, se află dincoace de această linie: Iar dacă te va întreba cineva dacă m-ai cunoscut, să-i spui zâmbind: „L-am cunoscut pe Vasile Muste”. Peste toate acestea, înainte de regine şi împărătese, tu ai fost pentru mine Femeia!
Ce-i interesant e că, dacă natura zecilor de poeme e fără îndoială poetică, acest text final, intitulat Post-scriptum şi adresat direct personajului focal numit Izabel, formal în proză, fără a fi defel epic, are densitatea poetică cea mai accentuată. Tonul acestei pagini sună ca un dicteu automat. Sau cum au mai spus mulţi scriitori, pare a se fi scris singur.
Discutam cu un prieten comun, scriitor consacrat şi ajunsesem la aceeaşi impresie. Volumul lui Vasile Muste e nu numai perfect şi impecabil rotund, ci chiar unul din cele mai rotunde volume de poezie pe care le-am întâlnit, ambii, în ultimii destui ani. Până la acest final în format epistolar, textul e omogen, fără a eşua vreo clipă în monotonie. Chiar persoana a doua, folosită consecvent (o raritate în poezie, ca formulă de-a lungul unui volum întreg), are o funcţie structurală – şi discursivă – bine definită.
După consideraţiile de lectură etalate mai sus, să revenim, în respect pentru rotunjumea volumului, la titlu. Dacă surprinde, la prima lectură, el devine limpede după lectura celor 4 rânduri finale citate mai sus. Am mai spus că titlul trebuie citit prin prisma a trei titluri: Eu n-am să mor de inimă, Morţii trăiesc mai disperat şi Izabel a murit. Expresia dintitlu e o găselniţă sofisticată, dar de mare precizie. Şi un foarte bun rezumat al textului. Ceea ce-i una din cerinţele oricărui titlu.
Una peste alta, un volum nu numai definitoriu pentru poetul lăpuşan, ci un prilej de savoare literară exemplară.