DIN NOU TOM CLANCY

Am mai scris despre Tom Clancy şi eroul său – http://tilici.blog/tom-clancy-si-eroul-sau/. În aproape 4 ani s-a acumulat destul material pentru a relua subiectul dintr-o perspectivă firesc mai largă. Pe de o parte pentreu a relua o mai veche temă, a relaţiilor dintre run roman şi un film bazat pe acesta. Pe de alta pentru a dezvolta explicit aria brandului devenit din numele scriitorului. Şi, nu în ultimul rând, pentru a valorifica liniile mai sus precizate pe baza titlurilor de roman şi de film devenite accesibile în acest interval. Între romanul de debut, Vânătoarea lui Octombrie Roşu şi filmul aferent au trecut 6 ani. Început în 1982, romanul a fost publicat în 1984. Legenda spune că ar fi fost apreciat de Ronald Reagan. Dacă ar fi adevărată, ar fi de presupus că ar fi avut o anume cotă de influenţă în evoluţia brandului.

Cei doi ani de gestanţă a producţiei literare se explică prin documentarea minuţioasă şi laborioasă în materie de tehnică militară la nivelul epocii. Sursele documentării fiind precizate în nota de mulţumiri post final. Să notăm că în diferite referiri publice, subgenul practicat de scriitorul american e definit în mai multe feluri. De la tehno-thriller la historical fiction. Explicaţia acestei variabilităţi o văd datorită complexităţii demersului literar. Nu doar seria Jack Ryan, ci în general întreaga ramificaţie de colecţii, unele titluri rezultând – precum la ultimele 3 romane ale lui Asimov, finalizate la romane de scriitori de Scifi conveniţi, din povestiri vechi – din cooperări, altele scrise şi apărute după decesul, în 2013, al scriitorului, ar putea fi încadrate în oricare din termenii folosiţi în referiri publice. Evident, termenul romane de spionaj ar fi mult prea strâmt.

Să revenim la primul roman. Formatul .pdf mi-a devenit accesibil întâmplor abia de curând. La mai mulţi ani decât articolul mai sus semnalat – de la vizionarea filmului aferent.

Înainte de a proceda la analiza relaţiei mutuale, o primă observaţie punctuală. Romanul are aproape 600 pagini, iar filmul ceva peste 2 ore. Elementele comune sunt lesne recognoscibile, dar amănuntele literare sunt inerent mult mai bogate. Fiecare din cele două naraţiuni are coerenţe proprii. Respectând diferenţele de mentalitate dintre cititorul de literatură şi spectatorul de cinema, porţiuni punctuale de acţiune diferă faţă de corespondentul lliterar. De fapt momente reciproc corespunzătoare sunt rezolvate diferit în cele două variante. E.G.: în economia acţiunii, distrugerea submarinului sovietic de clasă Alpha V. K. Konovalov era necesată. În roman însăşi prezenţa lui aproape de ascunderea lui Octombrie Roşu, eliberat de echipaj şi controlat de proprii ofiţeri colaborând cu americanii, e un moment de vârf al suspansului. Iar V. K. Konovalov e distrus la limită, î. Oricum o soluţi adecvată versiunii filmicen ultimul moment, prin ciocnire, de către un Octombrie Roşu deja avariat. Creatorii filmului renunţă la dramatisml spectacular, iar Konovalov devine victima unei abile manevre tactice practicate nu de Comandantul fugar, atunci rănit, ci de cel american, care preluase reprezentarea acordării azilului politic. Atins de propria torpilă. Momentul nu e lipsit de doza de spectaculozitate, totuşi incomarabilă cu cea din versiunea literară. Oricum soluţia e adecvată versiunii filmice. Un plus al filmului e poezia cadrului final. Cantitatea de acţiune consumată în roman pentru a rezolva securizarea convingerii sovietice că submarinu fugar a disput e necesară logic, dar necesară şi economisirea ei în film.

Un aspect necesar în roman şi quasicomplet eludat în film e adâncimea educaţiei/propagandei/informării marinarilor sovietici de orice nivel. Foarte bine e realizat efectul profunzimii educaţiei antioccidentale şi în special antiamericane în plin război rece în dialogurile între două grupuri profesionale aflate momentan de aceeaşi parte, ofiţerii sovietici fugari şi cei americani aflaţi pe bord. Sovieticii sunt învăţaţi că în America numai aşa zisele clase conducătoare au acces la şcolile de ofiţeri. Logica de clasă fusese implementată temeinic de peste 60 de ani. Chiar dacă ofiţerii sovietici îi dispreţuiam pe proprii ofiţeri politici, omniprezenţi în orice unitate militară, la toate nivelurile, în orice armă. Cititorul nu foarte la curent cu terminologia sovietică află astfel că ofiţerul politic e numit zampolit. Un locotenent negru de  o ironiepe submarinul american care reuşise să afle de intenţia de defecţiune a lui Octombrie Roşu aruncă o ironie. Aşa e, eu, negru, fac parte din clasa conducătoare. Sigur, în 1984 lumea transatlatică nu era deloc infestată şi infectată de virusul corectitudinii politice. Ironia avea sens. Dar interlocutorii sovietici n-o sesizează educaţia lor e mai tare. În alt colţ al sumbarinului fugar un alt ofiţer sovietic se miră aflând că omologul american a putut face şcoala de ofiţeri, ca simplu electronist.

În film aceste elemente se reduc la un telegrafic dialog între comandant şi secund. Care se miră că ajuns în America, va fi liber să călătorească fără paşaport dintr-un stat în altul. Dialogul se pierde printre momentele acţiunii  

Luînd legenda aprecierii romanului de către Ronald Ragan sub beneficiu de invenar, ca ipoteză de lucru cicitorul se întreabă dece i-ar fi plăcut preşedintelui american acest prim roman. Eu găsesc cel puţin 3 motive. Primo, după dezastruosul mandat al lui Jimmy Peanuts AKA Carter, fostul actor a fost relativ antisovietic; secundo, nu era obişnuit cu romane de spionajcu o asemenea încărcătură documentară – apreciabilă chiar de colabratori din zona Pentagon; şi terzio, ca fost om de cinema, a intuit – just – serviciile de PR aduse mandatului său, dacă legenda (sau chiar realitatea) aprecierii personale urma a se difuza în publicul american.

Deliberat sau nu, în romanul de debut personajul preşedintelui american, fost avocat, fost procuror, e nu doar unul pozitiv, ci de-a dreptul implicat în planul sofistcat de a reţine pentru statul american submarinul fugar, pe lângă ofiţerii săi. Ar în final, odată cu distrugerea ultimului submarin sovietic, Konovalov, planul reuşeşte. Exemplare ca talent politic sunt convorbirile preşentelui cu ambasadorul sovietic. Poate amănuntul să fi fost un al patrulea motiv pentru aprecierea, rală sau legendară, a lui Reagan pentru roman.

Flamboyantul sequel al romanului, Cardinalul de la Kremlin, apare în ultimul an al dublului mandat al li Reagan. Unele personaje secundare se pot reîntâlni. De la vârful CIA, din Politburo şi chiar, al cârtiţei americane la vârful lidershipului sovietic. Dar mai ales e montat abil un dublu agent care va juca în romanul sequel un rol important. Cardinalul de la Kremlin – tradus de editura RAO – fusese primul roman al lui Clancy citit cu 4 ani în urmă. Regăsindu-, acum, asortimentul de personaje purtătoare de intrigă, plantate în romanul de debut, emit presupunera, destul de plauzibilă, că n-au fost semănate la întâmplare. Ci cu intenţia de la folosi capacitatea semnificantă într-un roman ulterior. Care a fost să fie cel publicat în 1988. Tradus de RAO în 2014.

Personnajul Jack Ryan parcurge, nu doar în cei 29 de ani cât a mai trăit scriitorul – când ajunsede deja Preşedinte al USA. ulterior, diferiţi scriitori au folosit, probabil pe baza unor înţelegeri, franciza Jack Ryan. Mereu ca preşedinte. Mai mult sau mai puţin concomitent, mai mult sau mai puţin paralel cu Jack Ryan jr, introdus în mediul profesional. Fiul personajului cheie se născuse în finalul romanului Jocuri de putere (Patriot Games în versiune românească, 1987).

Ultimul roman în care Jack Ryan sr apare explicit, ca preşedinte, este Umbra Dragonului, 2020. Iar Jack Ryan jr apare în Ora zero, 2022. Ultimele 2 din listă nu dau precizări asupra conţinutului.

Discuţia asupra relaţiei carte-Film poate fi reluată cu privire la Patriot Games, roman în 1987, film în 1992. Tradus de RAO în 1996. Raportul e acelaşi şie firesc. Naraţiunea mult mai dezvoltată în versiunea literară. E.G. în film un cadru scurt face aluzie la titlul nobiliar acordat de regina Angliei eroului, pentru intervenţia acestuia în actul terorist, tentativă de asasinat asupra unei persoane din familia regală. Intervenţie care a produs ratarea asasinatului. În roman decizia de înnobilare e anunţată de regină în timpul vizitei sale la spital. Reacţia sicronă, a împricinatului şi a soţiei tale e prudentă. Se întreabă dacă statutu dobândit prin înnobilare e legal în USA, al cărei cetăţean e eroul. Regina promite că prim ministrul UK va solicita acceptarea deciziei direct preşedintelui american. Apoi dineul la palatul Buckingam e ocultat pur şi simplu în film. Deoarece n-are implicaţie directă în acţiune. Procesul teroristului rămas în viaţă e descris pe larg în versiunea literară şi rezumat la maximum în film.

Până la lectura romanului habar n-aveam cât de complexă era, la vremea respectivă, structura irlandeză contestatară. Romanul face diferenţe între IRA şi PIRA, id est Provisional Irish Republican Army, Pomeneşte ULA, Ulster Liberating Army, gupare maoistă. Aceasta din urmă e o ficţiune, nu e întâlnită decât în romanul respectiv şi în Sum of all fears. Mai e pomenită tangenţial şi INLA, organizaţie reală, de orientare comunistă, fără implicare în roman. Ideea acestei filiaţii apare şi în alt roman de ficţiune, de nivel mediocr, al unui alt autor. În care membri ai IRA comuniste vând lideri ai IRA noncomuniste serviciilor britanice, pentru a-I elimina. Jack Ryan, revenit la CIA, se întreabă în cadrul departamentului ad hoc pe care-l conduce dacă nu cumva adversarii fac parte dintr-o aripă ultraviolentă a IRA. Pentru a nu mai face apel explicit la ULA, Kevin O’Donnel e prezentat in film doar ca membru IRA, probabil al presupusei aripi ultraviolente. Ai cărei membri ucid cu sânge rece alţi membri IRA într-o lungă secvenţă. 

Aici e loc de comentat pe linia relaţiilor dintre roman şi film. În mare măsură raportul e uzual. Filmuleste şi nu poate fi altceva decât un rezumat al romanului, cele câteva diferenţe, secvenţe derulate altfel, pentru a asigura cerenţa narativă a filmului intră în regula jocului. dar există un element aparent minor, dar care face o diferenţă majoră. Conflictul definitoriu, ubicuu in roman şi asupra căruia textul insistă consecvent e nu doar de natură politică, e de natură civilizaţională. introducerea ficţiunii numită ULA, alături de organizaţii mai mult antibritanice decât proirlandeze funcţionează a hârtie de turnesol. personajele a căror apartenenţă la ULA se dezvăluie progresiv, pe baza evoluţiei cercetărilor poliţieneşti se află în plin război. Obiectivul strategic fiind coroana britanicămai mult decât familia regală. Ca element sensibil determinant al moralului englez. Asta in timp ce e schiţată, en passant, vendeta eternă dintre protestanţi şi catolici. A cărei stupiditate şi absurditate e comentată, tot telegrafic, de personaje aflate în afara istoricei vendete.

Mai mult, Scotland Yard are la vârf un reprezentant al FBI. Semnificativ. Discuţiile interne din tabăra băieţilor buni lunecă, între subiecte profesionale inerente, în consideraţii filosofice. Băieţii răi resping reguliile ca principiu. Spre deosebire de cei buni care se concep in cadrul regulilor. N-am întâlnit separare mai limpede în nici un produs literar de gen. nu-I de mirare că scriitorul a devenit, în timp, unul din cei 3 omologi care au vândut cel puţin 2 milioane de exemplare din titlurile proprii.

Semnificativ pentru membrii inexistente ULA e limbajul uzual. Cel mai frecvent cuvânt folosit în dialogurile lor interne e revoluţionar. Iar crochiurile biografice ale personajelor reliefate subliniază studiile marxiste. Pare banal, în toată lumea există, naturaliter, un procent de asemenea exemplare, inerent în lumea unei democraţii sănătoase. Şă nu uităm că în 1997, la momentul publicării romanului, filoxera corectitudinii politice nu ieşise încă din mediul universitar american, dominat de stânga, mai ales după sindromul viet-nam.

Din acest grup social inerent se recoltează nu doar subgrupul activismului politic de stânga, deghizat, pe ici, pe colo, în verde, ci şi extrema teroristă. Iar romanul dă de înţeles, în subsidiar, abil nuanţat, de toate astea.

Cititorul avizat, iată, totuşi numărat cu sutele de mii,decodează relevanţa socială a unei naraţiuni de capă şi spadă – în termenii finelui de mileniu.

Interesant, atentatul ratat al membrilor falsei ULA e inspirat de un caz real. Prinţesa Anne, sora alteţei regale în roman (alt membru al familiei regale în film) şi care persoană nu apare în niciuna din acţiunile omologe, a fost victima unei tentative similare ca desfăşuărare, în martie 1974. Avându-se ca scp răpirea. Tentativa a fost dejucată de intervenţia unui londonez civil.

Dar episodul – model e citat doar în fişa IMDB a filmului. Nu şi în referinţe pe marginea romanului. Autorul căruia e de presupus a-l fi aflat ş folosit.

Dece dimensiunea politică, fie şi subsidiară, a unui roman publicat incă în madatul lui Reagan, e redusă la minim, dacă nu estompată, în filmul lansat în ultimul an al mandatului lui Bush sr, primul şi singurul preşedinte american de sorginte CIA? Nu am o explicaţie rezonabilă, mai ales că romanul e alcătuit aşa de grijuliu şi nuanţat. Tom Clancy e citat, ca autor al ambelor prime romane din seria Jack Ryan, alături de scenariştii filmelor. Dacă eventuala consultare a scriitorului de către scenariştii filmului după romanul de debut, n-ar fi imposibilă, deşi nu există surse care s-o confirme, în cazul acestui al doilea tandem pare improbabilă.

De fapt singurul amănunt din filmul în discuţie care face o aluzie indirectă la managementul grupurilor teroriste de către centrala moscovită, prezent şi în roman, e prezenţa în deşertul nordafrican a taberei ULA. Doar spectatorul avizat plasează respectivele tabere în Libia  

O altă diferenţă nu neapat majoră între cele două versiuni e finalizarea sarcinii soţiei lui Ryan. Faptul că romanul se încheie cu naşterea lui Jack Ryan jr e nu doar simbolic. El anuntă intenţia scriitorului de a continua seria. Finalul filmului ar fi fost cumva încărcat, încât naştea e plasată în viitor.

Personaje şi actori. În cele 4+1 filme pe care le-am văzut, eroul e jucat de Alec Baldvin. Mediocritatea actoricească a căruia pare a sugera că personajul abia urează a se contura. Harrison Ford îl joacă aici şi în Clear and Present Danger (1994). Obişnuit in filme de acţiune, se achită decent de rol, fără stralucire. Ben Afflec (în The Sum of all Fears, 2002) mi s-a put a semăna cel mai bine cu eroul, acum se desprinde din paginile primelor romane. Iar ca joc, nu cunosc perormanţe actoriceşti mai jos de excelent. Totuşi figura eroului care-ţi rămâne în minte e cea întruchipată de Chris Pine în Jack Ryan: Shadow Recruit, 2014, primul film post mortem tom Clancy, fără un roman la bază. Actorul a mai jucat şi în Star Trek, seriile noi.

James Earl Jones e în cel putin 3 filme amiralui Jim Greer, adjunc la CIA, umplând ecranul. Dar cele mai puternice prestaţii actoriceşti sunt oferite de veteranul Richard Harris (Padraig O’Neil, reprezentant Shin Fein, rol secundar), Sean Bean (sean Miller, rol principal), Morgan Freeman (lider CIA). Şi mai ales Kenneth Brannagh, regizor şi personaj principal în … Shadov Recruit. Cel puţin in filmele văzute.

Despre alte 3 romane la care am avut acces mă voi referi, poate peste aţi ani, într-un demers mai cuprinzător, deoarce n-au fost ecranizate