DOUĂ (STRĂ)VECHITURI

Criteriile de selecţie a filmelor care intră sau nu în unele colecţii, filme adunate până acum în două volume, sunt profund subiective. Lipsesc prin definiţie unele noutăţi. La care, primo, nu am acces, secundo, nu neneficiază de subtitrare românească. Dar cele selectate nu sunt neapărat doar de cinematecă.

Următoarea colecţie, care se agregă lent, începe oricum cu străvechituri. În ea îşi vor găsi, la un moment dat, locul şi unele filme despre care am scris deja pe blog.

Azi, în zona începutului de an, vine rândul unei străvechituri străvechi. Seventh Heaven = Al şaptelea cer. Henry King, 1937, cu Simone Simon, James Stewart. Şi a unei vechituri doar vechi.

Primul:

Chico (James Stewart), un lucrător în canalele urbane, aspiră la promovarea ca spălător de străzi. Ar mai dori o soţie cumsecade. Dar, cum Dumnezeu, căruia I s-a rugat, l-a ignorat, devine ateu. Preotul local il abordează cu tact  şi-I asigură slujba. În parallel, Diane (Simone Simon) mănâncă bătaie de la sora ei, patroana unui bordel deghizat restaurant popular. Chico o salvează, fără să aibă habar dece. Poliţia arestează stabilimentul, ar aresta-o şi pe fata năucită, dar încă un reflex inconştient al eroului o salvează din nou. O declară soţia lui. Evident, habar n-are dece. Urcă cu ea cele şapte etaje până la locuinţa lui mediocre. O lume mizeră, cu oameni cumsecade.

Dar, prin fereastra din spatele locuinţei se vede cupola Basilicii Sacré Coeur. Ne aflăm, aşadar, la poalele colinei Montmartre.

Relaţia celor doi evoluează cu interente poticneli. Căci diferenţa dintre ei ar bloca-o. Chico are o personalitate instinctuală, se consider un om remarcabil. Recunoscut ca atare de micul lui grup de prieteni. Dimpotrivă, fata a fost învăţată că e un nimeni. Dar inima fiecăruia preţuieşte, tot instinctual, şansa de a se fi întâlnit. Căci experienţa relaţionarlă a fiecăruia e aşa de precară că mizeria existenţială n-a avut timp să-i corupă. Ambii se opun, fără să-si dea seama, prejudecăţilor interente ale mediului. De la patroana care-şi tiranizează sora la vecinul privitor la stele care fabrică horoscoape. Personaj emblematic, care simbolizează aspiraţia celestă a acestei viermiueli de lume cumsecade. În care, ciudat, cei mai cumsecade sunt… poliţiştii.

Dar vine războiul. Suntem în 1914. Cercul amicilor din jurul celor 7 etaje se reîntâlneşte în tranşee. Cu preot cu tot. în fiecare zi la ora 11, cei doi eroi se reîntâlnesc imaginar. Pentru ei, cele şapte etaje sunt cele şapte ceruri ale raiului. În nici un alt film n-am întâlnit războiul mondial aşa de poetizat.

Nici o ştre despre Chico. Diane contiuă să se întâlnească cu el, zilnic, la ora 11. Vine ştirea că Chico a murit pe front. Diane nu crede, apoi se lasă convinsă de ştiri. Vine momentul încheierii războiului. Entuziasmul public e filmat sub o ploaie de confetti. Diane urcă cele şapte etaje, trasă de un magnet, care-I dă forţa să îmbrâncească mulţimea îmbrăţişată. Cadrul ascensiunii treptelor se repetă, simbolizând etapele raiului fiecăruia. Deschide uşa de lemn a micii locuinţe. Pe fondul ferestrei, cupola Sacré Coeur e acoperită de silueta unui Chico cu ochii ficşi, cu privirea pierdută. Dar care văd. Vederea e recuperată simbolic la nivelul celui de-al şaptelea cer.

Farmecul filmului deriva din jocul actorilor. James Stewart e o vedetă clasică şi performanţa lui nu e deloc o surpriză. Dar farmecul diafan, innocent, imprimat de Simone Simon e o marca de identitate a filmului.

Ediţia din 1937 e un soi de sequel al ediţiei princeps, din 1927. Acţiunea e similară, dar nu se compară.

Şi al doilea. To Have and Have not. Howard Hawks, 1944, cu Humphrey Bogart, Lauren Bacall.

Ecco:

Filmul are la bază nuvela eponimă a lui Hemingway. Dar există un parallelism vizibil cu Casablanca. Film de comandă politică, a cărui rezonanţă emoţională l-a făcut celebru. Precedat cu 2 ani faţă de filmul discutat.

Casablanca a avut premiera cu 46 zile după debarcarea corpului expediţionar American în Africa de Nord. Practic contemporan.  Filmul discutat fu lansat pe 11 octombrie 1944, în plină ofensivă aliată, când se mai credea că războiul s-ar termina până la Crăciun.

Interesant, deşi păstrează titlul sursei literare, unul din coscenarişti e William Faulkner, un scriitor American mai mare decât Hemingway. Suficient de mare oricum, acesta. Acelaşi raport de notorietate între regizori. Howard Hawks având un grad de celebritate superior lui Michael Curtiss (născut Kertesz Mihaly), oricum departe de a fi un anonim acesta din urmă. Personajul lui Bogart are iarăşi date comparabile. Aici e american resident în Martinica, sub controlul guvernului de la vichy, la prezentul filmului. Posesor al unui mic vas de pescuit. Conştient de conflictul autorităţilor cu oamenii Franţei Libere şi neangajat din prudenţă. Dar care, la fel ca personajul din Casablanca, sfârşeşte prin a se angaja de partea taberei antigermane. Pianistul de aici, cu tot şarmul, e departe de strălucirea celui din Casablanca, cu celebrul său cântec.

Relaţia sentimentală dintre personajele principale, prezentă la rândul ei, are o antisimetrie. Ilse Lund, jucată în Casablanca de Ingrid Bergman, e o fostă iubită a lui Rick Blaine, eroul jucat de Bogart – şi care n-are nici un fel de relaţie cu actorul -. Lauren Bacall debutantă în cinema, joacă un personaj care se apropie treptat de Harry “Steve” Morgan, omologul relativ al lui Rick. Cumva viitorul americanului de aici. Iar între actori, colaborarea la film, duce la o relaţie directă tumultoasă. Bogart, 45 de ani la începutul filmărilor, era căsătorit. Bacall avea 19 ani. în 1945 îi devine soţie, joacă împreună în câteva filme remarcabile. Până în 1957, la moartea actorului.

Cum se face că filmul lui Howard  Hawks, nu tocmai un remake, dar beneficiind de colaborări în bună măsură superioare, e un film bun, dar Casablanca e unul exceptional? Mai ales ca film conceput ca propagandă politică. Tocmai condiţiile în care filmul lui Curtiz a fost filmat, cu pagini de scenariu sosite peste noapte, excluzând o preconcepţie de ansamblu, au pus în mişcare magia cinematografului.

Este, astfel, filmul lui Hawks unul superfluu? Nu. Dac-ar fi numai prilejul debutului unei actriţe de mare seducţie şi tot ar fi meritat.