DUPĂ… DOI ANI – Filme de război –

Ultimul capitol al cărţii În căutarea poveştii bis (Editura Şcoala ardeleană, Cluj, 2016) tratează o serie de filme selectate pe următoarele criterii: filme de război, anue al doilea mondial, legat de câte o carte tradusă în româneşte. Ecranizări sau nu. Între timp, colecţia filmelor de război s-a mai îmbogăţit. Inclusiv cu filme fără legătură cu vreo carte referitoare la acelaşi episod de război. Îndeajuns ca să merite ca publicul, oricât de restrâns – non multa, sed multum, al blogului să fie adus la zi în materie. Căci acum colecţia filmelor de război abia încape pe un stick de 64 Gb.
Pentru a evita redundanţele inutile, textul de mai jos se adresează celor care au citit cartea referită mai sus. Sau, dacă sunt interesaţ de conţinutul articolului, s-o caute. La editură. Voi lua filmele la rând, în ordinea înregistrării pe mediul mnemonic.
Aşadar: A bridge too far – Richard Attenborough, 1977, după romanul omonim a lui Cornelius Ryan – tratat în carte.
Anzio – Edward Dmytryck, Duilio Colleti, 1968. O quasificţiune, care ar demonstra că în momentul debarcării aliate la Anzio, drumul spre Roma ar fi fost deschis, iar cetatea eternă ar fi fost accesibilă.
Battle of Britain – Guy Hamilton, 1969, tratat în carte.
Battle of the Bulge – Ken Annakin, 1965. Idem.
Battleground – William A. Wellman, 1949. Câteva zile din viaţa unui grup de soldaţi americani când oraşul Bastogne era încercuit şi asaltat de unităţi ale Wehmacht, în apropierea Crăciunului 1944. O privire microscopică, psihologică, a unuia din cele mai dramatice momente ale contraofensivei germane din Ardeni.
Big Red One – Samuel Fuller, 1980.
Imdb.com: Povestea unui sergent forțat al armatei și a patru dintre oamenii săi de la prima luptă de la Kasserine, după invazia Africii de Nord până la invazia din Sicilia, Ziua D, pădurea Ardeniilor și eliberarea unui lagăr de concentrare la sfârșit a războiului. În timp ce cei cinci dintre ei se luptă – și supraviețuiesc pentru a lupta încă o dată în următoarea bătălie – noii recruți care se alătură echipei sunt împovărați de inamic în mod regulat. Cei patru sunt în mod firesc reticenți în a cunoaște pe oricare dintre noii recruți care se alătură echipei, care devin doar o serie de chipuri fără nume
Bridge at Remagen – John Guillermin, 1969. Tratat în carte.
Bridge on the River Kwai – David Lean, 1957. Tratat în cartea precedentă, Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (Vremea, 2011). În paralel cu romanul omonim al lui Pierre Boulle.
El Alamein – Guido Malatesta, 1957. O relatare nu chiar din mijlocul celebrei bătălii, din perspectivă italiană. Rezultă un dramatism care nu se regăseşte în cronicile britanice. Din păcate nu s-a făcut un film din perspectivă germană.
Eroii de la Telemark – Anthony Mann, 1965. Povestea unui commando britanic, cu susţinere locală, din rezistenţa norvegiană, care are de sabotat fabrica de apă grea de la Vemork, controlată de ocupantul german. Telemark e regiunea de la vest de Oslo unde se află fabrica, la acea oră singura din lume. După distrugerea parţială a uzinei, producţia se reia. În final e sabotat ferryboatul care transporta containerele cu aa grea produsă spre Germania. Scenariul filmului diferă la nivel de amănunt de realitate, aceasta însăşi spectaculoasă. Se păstrează liniile esenţiale. La începutul anului 1942, când s-a desfăşurat acţiunea, toată lumea era convinsă că apa grea urma să servească fabricării, de către industria de război germană, a bombei atomice, de fapt nucleare. Desigur, restabilirea adevărului istoric asupra fricii că regimul nazi ar fi putut fabrica terifianta armă nu e obiectul unui articol despre filme. Oricum în februarie 1942 toată lumea suferea de teama respectivă. Ce mai e de spus depre film de prestaţia actorilor: Kirk Douglas e Rolf Pedersen, fizician rezistent, Richard Harris e liderul rezistent Knut Straud, iar sir Michael Redgrave, în rol episodic, e unchiul fostei soţii a lui Rolf.
Force 10 from Navarone – Guy Hamilton, 1978, e mai puţin un sequel al mult mai popularului The Guns of Navarone (J. Lee Thomson, 1961, după la fel de cunoscutul roman al lui Alistair Mclan), acela beneficiind şi de o distribuţie de mare notorietate şi valoare. Personajele primului film sunt implicate într-o acţiune total diferită. Formând un commando cu misiunea de a distruge un baraj strategic pe teritoriul fostei Jugoslavii ocupate de acelaşi Wehrmacht. Filmul e făcut pe baza unui alt roman al lui Alistar Mclean. Personajul jucat cu 17 ani în urmă de Gregory Peck e jucat acum de Robert Shaw, egal de convingător ca ofiţer aliat şi de ofiţer SS (vezi Podul de la Remagen), dar mult mai puţin convingător decât celebrul şerif din westernuri. De altfel când se făcea filmul, starul american avea doar 62 de ani. Îl jucase anul anterior pe la fel de celebrul general MacArthur, iar aproape simultan cu filmul discutat îl juca pe… Josef Mengele! Mai avea să joace încă 20 de ani şi să trăiască încă 25. În fine, nu cunosc relaţia sau nonrelaţia starului cu acest film la urma urmei salvat de finalul distrugerii barajului. Am insistat asupra nu foarte fericitei distribuiri a unui actor altfel excelent în rolul uni personaj căruia Gregory Peck îi dăduse un relief remarcabil, mai ales pentru a sublinia reversul medaliei. Caporalul Miller, specialist în explozivi, englez pur sânge, jucat impecabil de David Niven în filmul cu distrugerea bateriei de coastă, e aici oferit unui actor rafinat, la fel de accentuat britanic, Edward Fox. Replică de nivel la profilul personajului din vechiul film.
Gallipoli – Peter Weir, 1981. Primul film din seria de până acum în care e vorba de primul război mondial. Avatariile unui grup de australieni, încadraţi în ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps). Cu Mel Gibson, într-un rol mai degrabă rutinier.
Le mur de Atlantique – Marcel Camus, 1970. O comedie în care Bourvil e egal cu sine însuşi, ca proprietar de bistrot şi nimeni dintre personajele reprezentative ale războiului din apusul european nu scapă satirizării. Totuşi lipsit de strălucire.
MacArthur – Josef Sargent, 1977. Un tablou al activităţii generalului, de la retragerea din Filipine (1942, I shall return) până la demiterea de către preşedintele Truman în plin război korean, după succesul debarcării la Inchon. Gregory Peck realizează un portret echilibrat, împrumutând personalităţii accentuatea personajului istoric propria sa personalitate, egal depărtată de emfaza imaginii oficiale şi de satira regizorilor anti. Vizibilă şi nuanţată diferenţierea de tratament pe care i-o acordă cei doi preşedinţi americani sun care a servit.
Malta Story – Brian Desmond Hurst, 1953. Un soi de reportaj istoric romanţat al apărării insulei strategice până la curăţarea, în 43, a Africii de Nord de germano-italieni. Din perspectiva punctuală a personajului unui locotenent aviator – unul din rolurile de tinereţe ale lui Alec Guiness – şi a familiei locale a logodnicei sale.
Midway – Jack Smigt, 1976. Tratat în carte.
Murphy’s War – Peter Yates, 1971. Tratat în volumul anterior, Finalul cel mai dificil, supravieţuirea (Vremea, 2011). Pentru a nu trimite la 2 cărţi, reproduc aici articolul respectiv:
GÂLCEAVA IRLANDEZULUI CU LEGEA
Murphy’s war, Peter Yates, 1971,
cu Peter O’Toole, Sian Phillips, Philippe Noiret
Cine zice irlandez, zice rebel. O Irlandă neutră în al doilea război mon-dial, concomitent cu ralierea la cauza aliaţilor, deci a Angliei metropolitane, a întregului imperiu britanic de peste mări, dar şi cu participarea individuală a unui important număr de irlandezi catolici şi republicani, sub uniformă britani-că, sunt fapte care ţin de paradox. De la ghinionistul pilot Kennedy, a cărui pieire gratuită (dar atât de consonantă destinului familiei!) l-a obligat pe tatăl său, ambasadorul, să-l lanseze, apoi pe mai tânărul său frate, Jack, în lunga cursă pentru Casa Albă, până la apocriful erou al romanului (şi, mai nou, fil-mului) Ultimul rege din Borneo, oriunde s-au implicat, irlandezii n-au rămas anonimi.
Un erou din această stranie familie interpretează (cu voluptate!) Peter O’Toole, împrumutându-i, fără preget, doze masive din fanatismul şi demenţa cu care fusese el însuşi dăruit de bunul Dumnnezeu. Un soldat eşuat pe un ţărm străin, unic supravieţuitor al scufundării navei sale de către un submarin german, în ultimele zile ale războiului, primeşte ordinul unui ofiţer muribund să distrugă acel submarin. Ofiţerul fusese englez. Iar modalitatea soldatului irlandez de a-şi manifesta strivitorul dispreţ faţă de englezi e paradoxală, periculoasă şi plină de un humor sumbru. Căci el înţelege să respecte ordinul ad litteram, cu ireductibilă determinare, invers proporţional cu lipsa de mijloace şi, de la un punct încolo, chiar cu rostul ordinului. Căci, după ce vestea capitulării Germaniei ajunge şi în acest colţ de lume, devenea caduc. Până şi serioşii profesionişti care sunt membrii echipajului de pe sumbarin au un reflex de relaxare la auzul veştii. Fireşte, află şi eroul. Dar, pentru el, realitatea politică e nerelevantă. Realitatea ca atare e irelevantă. Căci nu încape în fantasma sa. El n-are nimic comun cu acei soldaţi japonezi, izolaţi pe câte o insuliţă, care continuaseră să se considere în misiune mulţi ani după un război despre care nu avuseseră cum să afle că se terminase. El are de isprăvit un război personal. Războiul lui. Sigur că ne punem întrebarea dacă numele personajului o fi fost stabilit în conjuncţie cu cel al patronului celebrelor legi dar, parcă Războiul lui O’Connor ar fi sunat mai puţin special.
Cam 90 % din volumul filmului nu aflăm decât despre cum nu a reuşit eroul să facă ceea ce nici nu se putea face şi, ca derivativ, despre cum a scăpat el, mereu, de vânătoarea a cărui obiect ajunsese. Pe parcursul acestor tribulaţii, omul ajunge să-şi asocieze un soi de complement perfect, în persoana vagabondului paşnic, posesor al unui barcaz caraghios, un tip doldora de pitoresc şi bonomie excedată, interpretat de un Philippe Noiret aflat în bună formă. Chiar reducându-se la atât, filmul ar fi reuşit să nu plictisească. Ba, chiar, dacă ar fi fost o poveste deschisă, cu finalul decis de public, poate că o importantă facţiune pacifistă ar fi avut loc de opţiune pentru un deznodământ lipsit de banal şi falsitate. Sigur e, însă, că spiritul lui Peter O’Toole însuşi, dacă nu alţi factori ireductibili, eventual parafizici, ar fi dat peste cap o atare majoritate şi ne-am fi ales tot cu finalul aberant, ineluctabil şi, întrucâtva sublim, pe care filmul îl merita.
Ei, bine, iată acest final: După scurtul moment de relaxare a echipajului submarinului, aflat la atâtea zeci de mii de mile de Vaterland, la aflarea ştirii capitulării, acesta înţelege, brusc şi disperat, că are de făcut faţă unui inamic mult mai periculos. Pentru că transcende orice logică. Care inamic recuperează o torpilă trasă chiar de pe submarin, asupra barcazului, eşuată fără explozie pe nisipul plajei. O ridică, cu vinciul barcazului, urmează o cursă indescriptibilă, către locul sub care eşuase, la rândul său, submarinul, în urma manevrelor riscante la care-l siliseră mişcările demente ale irlandezului dezlănţuit. Acesta lasă torpila să cadă peste submarin, pe deplin conştient că n-are cum supravieţui, poate chiar grăbit să-i arunce ofiţerului englez în faţă întreg dispreţul lui, printre cuvintele raportului îndeplinirii misiunii, undeva, într-un purgatoriu problematic.
Sacrificiu absurd? Demonstraţie a absurdităţii războiului? Desigur, o promoţie de critici atinşi de falsul morb al pacifismului vor fi scris cu ardoare în sensul ăsta. Dar, domnilor preşedinţi, nu-i nici pe departe aşa! Nu poate fi vorba de a interpreta filmul în cheie antirăzboinică, în primul rând deoarece războiul nu e decât fundalul unei acţiuni despre un altfel de război, iar deznodământul are loc într-un moment în care războiul, ca atare, era, juridiceşte încheiat, iar protagoniştii erau în cunoştinţă de cauză. E vorba, pur şi simplu de determinarea absolută a unui individ, nici măcar excepţional, chiar dacă dotat cu o personalitate accentuată, mai degrabă tipic pentru categoria sa de echivalenţă. Individul nu e un sinucigaş dezechilibrat şi patologic, nu e un kamikaze fanatic (deşi din determinantele sale fac parte şi patologicul şi un fanatism sui generis). El nu se sacrifică decât în momentul în care constată că absolut toate celelalte mijloace de a-şi atinge ţelul se dovediseră ineficace. Iar unicul mijloc rămas, ineluctabil, nu-i asigura o retragere validă. Iar decizia e luată în baza unei judecăţi simple: în limitele cele mai rezonabil de largi viaţa lui merita prezervată, dar în momentul în care nu mai era de ales decât între pierderea acestei vieţi, a cărei valoare fusese deja sporită prin faptul supravieţuirii naufragiului navei sale şi renunţarea la îndeplinirea afurisitei misiuni, alegerea devenea simplă. Nu e nici răzbunare, nici sacrificiul (întotdeauna pendulând între stupid şi sublim) patetic al luptătorului pentru o cauză. Cum găseai atâtea exemple în atâtea generaţii de irlandezi, de altfel. E doar soluţia fulgurantă a jucătorului de şah care, în dezavantaj material decisiv, găseşte combinaţia imparabilă de mat sacrificând ultima piesă. A renunţa la îndeplinirea misiunii ar fi fost echivalent cu a renunţa la modalitatea aleasă de el pentru a-şi exprima dispreţul, sentimentele în general, pentru defunctul superior englez. Sigur că în ultimă analiză motorul din adânc al actului rămâne un sentiment puternic, irepresibil, dar, în mod clar, pritr-o filieră indirectă, care estompează motivaţia primară. Chiar acest sentiment este, în ultimă analiză, unul de demnitate nativă, iar nu consecinţa unei îndoctrinări. In ce măsură întreg raţionamentul eroului e sau nu emanaţia unei boli mintele colective, asta-i altă discuţie. Filmul se limitează la a demonstra că funcţionează.
Întrebarea fundamentală, care ar putea dinamita întreaga noastră argumentaţie e dacă eroul, în alte condiţii, ar fi ajuns sau nu membru al IRA şi, pe cale de consecinţă, dacă ar fi ajuns şi admis să-şi exercite talentele, cu sau fără sacrificiu personal, în dauna atâtor civili, mai mult sau mai puţin nevinovaţi. Filmul e departe de a-şi pune problema, desigur, dar noi, mai ales acum, n-o putem evita, dacă nu dorim să bagatelizăm eşafodajul construit pentru înţelegerea filmului. Nici nu pretindem că deţinem răspunsul, ar fi ieftin, iar ceea ce putem prefera să presupunem (şi e deja transparent ce anume), nici nu contează. Ne vedem, în schimb, siliţi să admitem, oarecum spre îngreunarea propriului demers, că Peter O’Toole ar fi fost, virtualmente, la fel de capabil să joace, convingător, în ambele variante, chiar aşa aparent exclusive mutual. Ajunşi aici, constatăm că tot ce-am avea de spus despre prestaţia sa actoricească devine superfluu.
Cât despre Philippe Noiret, ceea ce credem că merită spus, ţine de referirea la alt film, contemporan celui discutat, în care cei doi monştri sacri s-au mai întâlnit. E vorba de Noaptea generalilor. Ceea ce au comun cele două filme e faptul că acţiunile se desfăşoară pe fundalul aceluiaş război. Şi că sunt orice altceva decât filme antirăzboinice, deşi despre fiecare s-a scris destul (şi) aşa, mai ales de pe poziţii stângiste. Dar, de aici încolo, e greu de găsit o pereche de obiecte cu origine comună, mai diferite calitativ. Platitudinea, artificialitatea, exterioritatea grosieră a unui film ratat (dar din trama căruia se putea face unul bun) sunt consonante cu partiturile pe măsură a ambilor protagonişti. Astfel încât putem conchide că, indiferent de ordinea cronologică în care vor fi fost realizate cele două filme, rolurile din Războiul lui Murphy răscumpără accidentul de parcurs din filmografia ambilor actori, prilejuit de Noaptea generalilor.
Never so Few – John Sturges, 1959.
Frank Sinatra joacă rolul unui căpitan OSS aliat, care instruieşte o trupă de băştinaşi numiţi kachin, în Birmania. De fapt centrul de greutate al acţiunii e un conflict cu o bandă de chinezi, dizidentă faţă de armata lui Chan Kai Sheck, sprijinită de aliaţi. Pentru acces la toate categoriie de spectatori, e inserată şi o idilă cu decorativul personaj jucat de Gina Lolobrigida.
Operation Pacific – George Waggner, 1951.
Un episod al războiului din Pacific, cu John Waine în rolul unui căpitan de submarin, care are de rezolvat o problemă tehnică: torpilele explodează la jumătatea distanţei faţă de navele ţintă. Şi aici acţiunea militară e amestecată cu una sentimentală.
Paris brulet’il? (Is Paris Burning?) – René Clement, 1966. Tratat în carte.
Paths of Glory – Stanley Kubrick 1957.
Iată ce spune un utilizator canadian pe imdb.com: Infertilitatea și ironia războiului din tranșee în Primul Război Mondial este prezentată ca un comandant de unitate în armata franceză trebuie să se ocupe de revolta bărbaților săi și de un general care caută gloria după ce o parte a forței sale cade înapoi sub foc într-un atac imposibil. Un rol mănuşă pentru Kirk Douglas la acea epocă.
Patton – Franklin J. Schaffner, 1970. Tratat în carte.
Platoon – Oliver Stone, 1986.
Oliver Stone e un regizor aproape antiamerican. Iar războiul din viet-nam a fost cal de bătaie pentru tot felul de protestatari. Filmul e solid, servit de actori valoroşi (Charlie Sheen, Willem Dafoe). Recurg iar la comentariul unui utilizator imdb.com: Chris Taylor este un american tanar, naiv care renunță la facultate și voluntari pentru luptă în Vietnam. La sosire, el descoperă rapid că prezența sa este destul de neesențială și este considerată nesemnificativă pentru ceilalți soldați, deoarece el nu a luptat atât timp cât ceilalți și au simțit efectele luptei. Chris are doi ofițeri subordonați, sergentul Robert Barnes, sergentul și indestructibilul, și sergentul mai plăcut și mai cooperativ, Elias Grodin. O linie este trasată între cei doi subofițeri și un număr de bărbați în pluton, când are loc o ucidere ilegală în timpul unui raid al unui sat. Pe măsură ce războiul continuă, Chris însuși se îndreaptă spre topirea psihologică. Și, pe măsură ce se luptă pentru supraviețuire, își dă seama imediat că luptă împotriva a două bătălii, a conflictului cu inamicul și a conflictului dintre bărbații din plutonul său.
Rommel – Nikolaus Stein von Kamienski, 2012. Analizat în carte.
Sink the Bismarck! – Lewis Gilbert,1960.
Relatare cuminte ale unui moment epical războiului din Atlantic şi chiar a WW II în general. Mai aproape de documentarul artistic decât de film artistic. Util, ca film de colecţie.
The Battle of The Coral Sea – Paul Vendkos, 1959. Un film într-un fel ratat. Pentru ca la filmele de război se uită în primul rând cei care au habar de război. Iar aceştia stiu că bătălia din Marea Corailolor a fost prima din istorie în care inamicii n-au schimbat nici o lovitură de tun. Nici o torpilă. Ci au interacţionat exclusiv prin aviaţia purtată de portavioane. Fără ca flotele inamice să se vadă reciproc. Iar subiectul filmului cu acest titlu, altfel bine dezvoltat, e un episod întrucâtva mărunt al bătăliei. Care nici nu simbolizează esenţa acesteia.
The Desert Fox: the story of Rommel – Henry Hathaway, 1951. James Mason în rolul celui mai mare general german. Un soi de biografie nu neapărat romanţată.
The Ennemy Below – Dick Powell, 1957.
Lungul duel între un distrugător american şi un submarin german. Pândă reciprocă, descifrarea gândurilor inamicului, final previzibil şi, vişina din glazură, salvarea căpitanului submarinului de către cel al distrugătorului.
The Green Berets – Ray Kellogg, John Wayne, Mervin LeRoy, 1968.
Apelez iar la rezumatul unui utilizator imdb.com: Unităţile speciale ale Forțelor Armate din S.U.A. (Beretele verzi) sub comanda colonelului Mike Kirby – jucat convingător de John Wayne – au apărat o bază de foc în timpul războiului din Vietnam. Răspunzătorul de război George Beckwith îl însoțește pe Kirby și obiectează atât războiului cât și mijloacelor prin care acesta este purtat. Baza de foc a lui Kirby este depășită, iar trupele sale se luptă cu curaj pentru a o relua. Kirby și un grup select al băieţilor săi sunt organizaţi apoi într-o misiune specială, de a captura un ofițer de nivel înalt Viet Cong.
The Longest Day – 5 regizori, 1962. Tratat în carte.
The Tuskegee Airmen – Robert Markowitz, 1995.
Recurg iar la însemnările imdb.com: În timpul celui de-al doilea război mondial, un proiect special a început de către Armata SUA pentru a integra piloții negri în programul pilot de luptă. Cunoscuți ca “Tuskegee Airmen” pentru numele bazei aeriene la care au fost instruiți, acești bărbați au fost forțați să suporte în mod constant hărţuire, prejudecăți și multă politică în spatele scenei până când în cele din urmă au reușit să se dovedească în luptă.
The Veteran – Sidney J. Furie, 2006.
Deşi aproape jumate de film e o serie de flash-back-uri din războiul vietnamez, de fapt în perioada lui târzie, nu e propriuzis un film de război. E un soi de film psihologic, cu conotaţii politice. Paradoxul căruia e că militarul dat mort, fără a se fi găsit cadavrul, în 1972, probabil sanitarul plutonului (i se spune Doc) trăieşte peste 30 de ani o nonexistanţă oficială la urma urmei voluntară, nevoind să-şi şocheze mama, anunţată de falsa sa moarte prin clasica scrisoare de la comandant. Dar fostul sergent negru, acum preot al unei mărunte congregaţii din LA şi aflat în ascensiune politică pare alt om. Pe fondul cercetărilor celor 1800 de prizonieri americani care nu ies la socoteală. Implicate fiind agenţii forţate să coopereze, între care CIA. Final exploziv, cu un lanţ de surprize. Mai eficient decât fimele antiamericane gen Oliver Stone şi, mai rău, Michael Moore.
The Winter War – Pekka Parika, 1989.
Singurul film finlndez pe care l-am văzut. Totodată singura referinţă cinematografică la agresiunea sovietică asupra Finlandei, după cea asupra Poloniei, întoamna lui 1939 – coordonată, aceasta din urmă, cu agresiunea Wehrmachtului, în urma pactului Ribbentropp – Molotov. Acţiunea centrată asupra destinului militar a doi fraţi, fermieri.
Tobruk – Václav Marhoul, 2008.
Iarăşi imdb.com: Este povestea lui Jiri și Jan, doi soldați cehi, care se luptau alături de forțele aliate împotriva germanilor, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Tobruk, Libia. Jiri Pospichal, de optsprezece ani, se semnează ca voluntar în armata cehoslovacă. Ideile sale naive despre eroism se confruntă cu greu cu iadul deșertului african, cu relațiile complicate în unitatea lui și cu amenințarea omniprezentă a morții.
Too late the Hero – Robert Aldrich, 1970.
Un episod din războiul Pacificului, într-o insulă filipineză, pe care, la cele două extremităţi, se află englezi şi japonezi. Un ofiţer american (Cliff Robertson), deloc militar, cerut de unitatea britanică pentru cunoaşterea limbii japoneze devine, de nevoie, alături de un soldat zeflemist (Michael Caine), un real erou.
Twelve o’Clock high – Henry King, 1949.
Un subiect arid – transformarea unei escadrile americane de bombardament socotită ghinionistă într-una de elită, pe baza antrenamentului dur şi a stimulării respectului de sine, în WW II – reuşeşte o demonstraţie de artă cinematgrafică, cu o intenistate emoţonală ieşită din comun. Cum numai în anii 40 se mai făceau. Gregory Peck, în rolul generalului comandant al escdrilei, în nota sa obişnuită. Convingător adică.
Un taxi pour Tobruk – Denis de la Patelière, 1961.
Unul din clasicele de gen pe care am avut şansa de a-l vedea important în epocă. Acum chiar nu ştiu cum l-am omis în cele 2 volume. Puritea războiului din deşert a fost o sursă şi de parodii ieftine, în care personajul lui Burton face schimb de timbre cu Rommel, dar şi de filme dramatice. Acesta e unl dintre ele. La vremea lui era la modă teza absurdităţii războiului. Surprinzător, n-au îndrăzit prea mulţi să-l considere film antirăzboinic. Că Hardy kruker, secializat în roluri de ofiţer german şi Lino Ventura se cam joacă pe sine, nu deranjează. Dar interesant şi original e personajul lui Aznavour.
Unbrocken – Angelina Jolie, 2014. Povestea unui campion olimpic al cărui nume, Luigi Zamparini, este al unui actor decedat în anul producerii filmului, la 97 ani. Eroul, prizonier la japonezi, rezistă unui torţionar dement.
Von Ryan’s Express – Max Robson, 1965. Alt film văzut la cinema, în epocă. Frank Sinatra joacă un colonel american ajuns într-un lagăr german cu prizonieri britanici. Pune la cale o evadare spectaculoasă şi sofisticată, care reuşeşte pentru aproape toţi prizonierii, mai uţîn el însuşi. Trevor Howard, specializat în roluri de ofiţer britanic, eventual colonial, îi dă replica.