DUPĂ TREIZECI DE ANI

Poate că articolul de faţă şi-ar fi avut locul prin februarie. Căci cei 30 de ani din titlu atunci se împlineau. Am văzut, dacă văzut se poate chema, capodopera lui Sergio Leone, în noaptea de dinainte de a pleca pentru un experiment medical. Un medic dintr-o comună pe linia dintre Braşov şi Sibiu, trata miopia cu electropunctură. Habar n-am dacă mai trăieşte şi oricum ar fi acum scos din afaceri de banalitatea înlocuirii microchirurgicale a cristalinului. Dar, în ură cu 30 de ani, deşi procedura exista, in nuce şi nu ajungeai la ea, experimentul merita făcut. Nu te costa decât un concediu de 3 săptămâni. Şi existenţa în oraşul apropiat, când pâinea era raţionalizată. Dar să revenim.

Filmul îmi fusese oferit cu câteva luni înainte, pe VCR. Nu reuşisem să-l văd.

Înregistrarea era netradusă. Engleza mea era precară. Nu discutăm că de atunci a mai scăzut. Era versiunea de 3 ore şi 49 de minute. Care a circulat pe VCR, disc optic şi apoi pe DVD. Fiind un film cu naraţiune neliniară, ca să nu spun înturlucată, modul fragmentar în care l-am văzut atunci, aplicând tehnica de lectură a primei cărţi primite, la 7 ani, l-a făcut aproape inteligibil. Iar efectul emoţional n-a pierudt aproape nimic, deşi dialogul mi-a scăpat în proportie de peste 68%. Dece 68 şi nu 78? Deoarece o evaluare precisă a procentului, cu ocazia primei vizionări cu subtitrare, cel puţin 20 de ani mai târziu, ar fi fost caraghioasă. Dar 1968 e anul final al acţiunii. După 1920, 32 şi 33. Poate că e cel mai emoţional film din cele mai multe sute pe care le-am văzut. Interesant e că, de-a lungul lungii educaţii sentimentale, n-am descoperit că intensitatea emoţională nu e, nici pe departe, maximă la comportamentul – deci şi la poveştile – temperamentului sudic. Bref, cine zbiară mai tare nu trăieşte, nici pe departe, mai intens. N-am descoperit văzznf filme, ci… observând comportamentul suporterilor de fotbal. Suporterii aşa zisei campioane a unei mari iubiri, ca sa operam cu o sintagmă consacrată, nu-şi iubesc echipa neapărat mai intens decât suporterii unor alte chipe, care nu zboară. Abia apoi, revăzând filme suedeze (e.g. Bergman), sau piese norvegiene (e.g. Ibsen), dar mai ales filme şi seriale englezeşti (pe vremea când micile ecrane nu erau invadate de telenovele mexicane şi mai nou, turco-indiene), generalitatea efectului a devenit vizibilă cu ochiul liber. Iar acum recitiţi diagnosticul de mai sus, ştiind că regizorul a fost italian. Iar peronajele – evrei americani.

Legenda filmului a fost că ar fi fost făcut cu ani înainte de lansare, dar ar fi fost blocat la difuzare. A circulat un film cu totul special, care ar putea fi interpretat în sensul legendei. E vorba de Bugsy Malone (Alan Parker, 1976). Dar acesta e producţie UK. Fat Sam trimite, subtil, la Fat Moe (deşi primul e patron de local şi producător artistic, iar al doilea moştenitorul unei cafenele de familie, devenită stat major al afacerilor din timpul prohibiţiei, apoi bar prăpădit de cartier), Knuckles trimite la fel de subtil la Noodles. Dar doar onomastic. Personajele diferă. Dar unul poate părea caricatura parodică a omologului. Sau opusul lui. Bugsy Malone, oarecum eroul poveştii, trimte invers la bugsy, ucigaşul ucis care declanşează drama lui Noodles. Dar elementul cel mai vizibil al presupusei conexiuni e cuplul de secvenţe în care automobilele de epocă plonjează în apă. Pare un citat cinematografic. Şi pare că un film făcut în 1976 citează dintr-unul făcut în 1983. 84 după alte surse. Dar, legenda filmului lui Leone e demontată de fişa imdb.com. Scenariul se bazează pe romanul pseudoautobiografic The Hoods, de Hershel Goldberg, AKA Harry Grey. Autorul romanului  murit în 1980, dar regizorul apucase să vorbească cu el. investiga posibilitatea de a face un film cu gangsteri. Ca e singurul film cu gangsteri în care aceştia sunt evrei e posibil să se explice pe baza conţinutului romanului cu aer vag autobiografic al unui fost gangster eveu, cunoscut cu pseudonimul său american. Oricum scenariul are 6 autori, toti italieni, regizorul fiind unul dintre ei.

Dar conexiunile subtile dintre cele 2 filme, ambele originale în felul lor n-ar trebui să aibă o bază? O explicaţie? Coincidenţa pură a unui nume de personaj nu înseamnă nimic în sine. Multiplicarea similituridinii onomstice ar putea începe să însemne ceva. Dar paralelismul secvenţelor cu plonjonul automobilelor în apă e deja improbabil să fie pură coincidenţă. Singura posibilitate logică de legătură ar fi preluarea în filmul lui Leone de elemente din cel al lui Alan Parker. Filme cu gangsteri s-au făcut destule. Dar, dacă te decizi să preiei subtil elemente dintr-unul, originalul film britanic al autorului filmului despre Pink Floyd, cu teen ageri jucându-se de-a gangsterii e unul potrivit. Dar… n-am găsit nici o umbră de referire la asa ceva. Cel puţin pe imdb.com. Legătura diafană dintre cele 2 fime rămâne o la fel de diafană enigmă.

Există 3 structuri ale filmului. Cea standard (să nu spunem oficială) e cea de 3 ore şi 49 de minute. Alta, foarte mult tăiată, împotriva voinţei regizorului, e de 2 ore şi 19 minute. În fine, una de 4 ore şi 10 minute. Materialul filmat fiind mult mai lung. Ca şi până acum, ne vom referi exclusiv la prima. Montată de regizor (cu mâna montorilor). Care reprezintă mesajul său exprimat prin film. Ei, bine, filmul s-ar fi putut termina cu Noodles pierzându-se pe aleile reşedinţei secretarului (ministru, în limbaj european) Bayley, după ce se intersectase cu maşina de gunoi. Al cărei scop îi devenea inteligibil. Ca soluţie de back-up a dispariţiei fizice a omului ce se socotea terminat, în cazul refuzului fostului său mare prieten de a-l ucide. Cu acest final, filmul e rotund. Ce vrea filmul să spună prin secvenţa postfinal? A adevăratului final. Pe de-o parte abia acum se închide cercul poveştii pe 3 generaţii, căci data secvenţei e simultană cu vânarea lui Noodles de gangul rival. Cu care gangul celor 4 prieteni se mai ciocnise. Dar dece re revine la acel moment? Căci în secvenţa de început, noodles le scapă asasinilor săi, tocmai prin salonul fumătoriei de opiu. Explicaţia e oferită spectatorului prin exact ultimul cadru. Care ţine 4 minute. Cât o secvenţă. Primplanul în care Noodles surâde. Apoi zâmbeşte. Chiar râde de-a binelea. Cu acelaşi facies imobil. Pe fondul acestei imagini revelatoare începe a se derula postgenericul. Concluzia e evidentă. Imaginea ne spune că întreaga poveste din 1968 nu s-a desfăşurat în realitate. Ci a fost născută din aburii opiului. Scăpat cu viaţă din acel imbroglio în care-l împinsese Carol, iubita lui Max, cu puternicul sentiment de vinovăţie pentru moartea celor 3 prieteni, eroul se imaginează revenind, pentru a afla că Max trăieşte, deci le-a tras clapa tuturor, că Max i-a furat viaţa şi că, ajuns la un final de crime, ajunge la mâna lui pentru a-şi salva faţa. Fiind aparent ucis. Pentru a scăpa de prăbuşirea socială. Şi se imagineaza pe sine refuzând. Psihologic, povestea revanşardă, născută de aburii opiului, îi rezolvă din mers şi complexul de vinovăţie. Tot imaginar. Soluţia filmică e impecabilă.

Dar…

Nu posed date despre critica filmului în primii anu după premieră. Şi foarte puţine date despre reconsiderarea lui în următorii 35 de ani. Conţinutul fişei imdb.com lasă doar să se înţeleagă că filmul a fost digerat lent. Cât despre spectatorii neprofesionali, cei care au parvenit să-l vadă până la ultima secundă a celor 4 minute cu prim planul surâsului lui Noodles, confirmându-se astfel ca cinefili, vor fi interpretat in linii mari la fel rostul secvenţei finale din fumătoria de opiu. Această interpretare, socotită canonică, e exprimată de regizor într-un interviu timpuriu, din 1987 acordat lui Noël Simsolo (https://www.imdb.com/title/tt0087843/faq?ref_=tt_faq_sm).

Dar… interpretarea canonică nu e singura posibilă! Aceeaşi pagină subsdiară imdb.com mai oferă 2. Ambele sunt acces(a/i)bile la adresa de mai sus. Pagina FAQ imdb.com nu indică autor(ul/ii) interpretărilor, dar trebuie să precizăm că ambele se sprijină pe elemente din film. Pe text. Text filmic. Atunci ne punem întrebarea cum se face că regizorul nu le-a văzut?. Cum a oferit publicului pe cea mai facilă? Să nu le fi văzut, de vreme ce sunt susţinute de textul cinematigrafic pare improbabil. Atunci? Dacă, aşa cum ar fi logic, momentul cheie din finalul finalului finalului, poate însemna 3 variante diferite, la modul deliberat, atunci cuvântul capodoperă e sigurul potrivit, cuprivire la film. Iar dacă e aşa, atunci interviul din 1987 e un joc ironic. Al cărui subtext ar fi mesajul către public: ia mai gânduţi-vă şi voi. Că publicul se va fu gâdit, e divedt tocmai de faptul că cele 3 interpretări diferite le unei imagini statoce au generat o frecvent asking question. O întrebare frecventă. Dar ce-i mai semnificativ e că celelalte 2 interpretări ale secventei mute, repet, compatibile cu filmul, nu mai reprezintă o halucinaţie, ci redau realitatea părţii din 68 a acţiunii.

După acel interviu, Sergio Leone a mai trăit 2 ani.

Nu putem încheia acest remember fără a observa că Ennio Morricone, geniul muzicii de film, foloseşte aici foarte puţină muzică compusă de el însuşi. Astfel, coloana sonoră a filmului e oarecum singurlară în acea minusculă parte a filmografiei sale care mi-a fost accesibilă (nimeni n-ar putea vedea toate cele 500 de filme la care a semnat coloana soniră, cum nimeni n-ar fi putut citi cele 500 de cărţi semnate Isaac Asimov). Dar a înnobilat o romanţă precum Amapola, care, în secvenţele pe care le pune în valoare sună somptuos, l-a pus în valoare pe naistul român…