ERRATUM DATORAT

Dispariţia unui peronaj mai mul sau mai puţin public, veteran centenar, e un eveniment în sine. Ând acesta e un intelectual cu lustru, evenimentul declanşează fireşti comentarii. Reflexul meu primar e de complementar reacţiei majorităţii. O voce în plus alături de multe nu înseamnă mai nimic. Daca am ceva de spus, o fac cel mai devreme într-un moment ulterior.

Întâmplător, un amestec indicibil de instinct şi motivaţii nu foarte explicite îmi cerea un discret, dar fără echivoc silenzio stampa.

Dar se găseşte aproape întotdeauna ca nu mărunt spiriduş, de nu chiar pui de diavol, care te face să ieşi la drum, când ar trebui să şezi blând sub o piatra. Prima eroare fu să mă angrenez într-un singur dialog. O primă eroare atrage, de regulă, o a doua. Mai gravă. Reuşesc să evit a prelua necritic o informaţie circulantă, nefundamentată. E o regulă de bun simţ.

Călcând-o stupid, ajunsei să propag informaţia că recent dispărutul veteran centenar ne-ar fi îndatorat cu invenţia şi cultivarea unui extrem de preţios instrument cultural-educativ. BPT.

Sunt deja obişnuit cu modus operandi al îngerului meu păzitor. Drept pedeapsă pentru cumulul de erori cu care mi-am contrazis codul, îmi dărui demontarea impecabil de amănunţită a informatiei pe care o propagasem prea puţin responsabil.

Textul acestei concentrate istorii a instituţiei BPT e semnat de alt interlocutor frecvent din ceea ce numesc Jocul lui Zucky. Zăinescu Cristina Raluca. De data asta reflexul îmi funcţionă adecvat. Aria de difuzare a acestei istorii trebuia maximizată, în limitele mele. Solicitari acordul interlocutoarei de a-I prelua aici textul, citând-o, evident, ca autoare. N-ar fi prima data când preiau, în beneficiul cititorilor mei, câţi or fi, texte scrise de persoane care merită a beneficia de spaţiul bloului mei şi nu va fi ultima.

Iată, aşadar, preluată integral, istoria prescurtată a instituţiei BPT, în redactarea autoarei.

 Inventarea nici pe departe. Era o editură antebelică. Mai cercetați.

În legătură cu „Biblioteca pentru toți” circulă o legendă în care M.Ș. apare ca fiind „creatorul” ei. Inexact.

În realitate, colecția BpT a fost inițiată în 1895 de Dumitru Stăncescu (folclorist, publicist și scriitor născut în Elveția, care-o va conduce pînă la decesul său din 1918) și editată de Carol Muller, inspirat de o colecție din Leipzig. În 1900 a fost preluată de Leon Alcalay, iar între 1920-23 – de „Viața Românească”, după care va reveni librăriei Alcalay, via Iancu Șaraga și S. Schwartz, pînă în 1940. Aici va încerca să debuteze (fără succes) elevul Mircea Eliade, cu un volumaș entomologic. Din 1923 pînă în 1940 directorul BpT va fi scriitorul Vasile Demetrius (tatăl Luciei), care face din ea cea mai populară colecție românească de literatură. După un număr de luni de întrerupere a activității (în perioada Statului Național Legionar), va fi preluată de Editura Socec. După instaurarea regimului comunist, ia o nouă „pauză” (1948-49), iar între 1950-1959 e reinventată de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (pe fir intrînd și Cartea Rusă, ARLUS ș.a.).

În 1959, Mihai Șora – redactor-șef la ESPLA din 1954, în subordinea lui Al. I. Ștefănescu, apoi a lui Petru Dumitriu, după ce fusese referent de specialitate la Externe, apoi șef de secție la Editura pentru Limbi Străine de pe lîngă Institutul Român pentru Relații cu Străinătatea – elaborează un nou plan editorial care va fi aprobat de noul director al ESPLA, ulterior Editurii pentru Literatură, poetul ex-ilegalist Ion Bănuță, în contextul „valorificării moștenirii literare a trecutului” (recuperarea controlată a scriitorilor puși la index în anii `50). Bănuță va fi demis cu scandal în 1968 pentru a fi permis publicarea antologiei „cu probleme” a lui Nicolae Manolescu, în care intraseră poeți legionari interbelici, dar lipseau poeți pro-comuniști. M.Ș. părăsește editura un an mai tîrziu, pare-se din același motiv. Perioada de glorie a BpT (cca 880 de titluri între 1970-1989 față de 550 pînă atunci) începe însă din 1970, cînd colecția va fi preluată de Editura Minerva sub directoratul lui Aurel Martin, iar Editura pentru Literatură – „spartă” în mai multe edituri, în cadrul unui mare plan de reorganizare editorială. Bănuță e retrogradat la revista satelor „Albina”, iar Șora ajunge, ceva mai tîrziu, la conducerea secției literare a Editurii Enciclopedice, fosta redacție pentru enciclopedii a Editurii Politice (amănunte despre mediul editorial din epocă în vol. „Anii romantici” de Gabriela Adameșteanu). Anterior Editurii Enciclopedice, primise o bursă la Paris oferită de Gabriel Marcel, de care a beneficiat prin diligențele ministrului Învățămîntului, Mircea Malița; „pentru a-i ușura plecarea”, acesta din urmă (își va aminti mai tîrziu Șora, într-un interviu luat de Ovidiu Șimonca) i-ar fi dat „un fel de misiune,” aceea de a inspecta lectoratele românești din Franța. Timp de două decenii (1970-1977) a fost încadrat pe diverse posturi în Ministerul (Educației și) Învățămîntului, de unde se va pensiona în 1977 (după ce condusese serviciul „Biblioteci”). Avem, așadar, imaginea unui funcționar cultural meritoriu din anii liberalizării post-staliniste, cu o operă filosofică onestă. Foarte departe de a unui Jan Patocka, cum spun azi adulatorii, dar în nici un caz a unui „tartor bolșevic”, cum vituperează, aberant, calomniatorii. E mult, e puțin? Eu zic că-i OK. E și un motiv de a ne asuma epoca de atunci și cu bunele, nu doar cu relele sale.” domnul Conferențiar universitar Paul Cernat.

Reiterez mulţumiriile cuvenite Dnei Zăinescu Cristina Raluca pentru îndreptarea dublei mele erori, de principiu şi în fapt şi sper ca cititorii blogului să se alăture celor edificaţi în materie.