ŞTIINŢĂ VS NONŞTIINŢĂ

Mi s-au adunat nu puţine cărţii primite de la autori. Care-şi aşteaptă lectura şi raportul de lectură aferent. În alte cuvinte, cronici de întâmpinare. Majoritatea articolelor publicate pe blog, în ultimii 2-3 ani, s-au subsumat acestei tematici. Cum între timp evenimentele concrete dau buzna în universul nostru interior, a depăsi o măsură în cronicăreală ar fi un nedorit simptom a autism, dacă nu de alienare. Din când în cand îmi recunosc datoria de a formula răspunsuri peronale la realitatea dinamică din ce în ce mai solicitantă.

Care e natura acestei datorii? Respectarea unui principiu de care m-am apropiat lent. Posibil formulat de alţii, de care habar n-am. Atenţie! Când spun alţii nu fac deosebirea între figuri publice, maim ult sau mai puţin celebre şi anonimi. Care au comună preocuparea neîncetată de a reflecta. În formularea mea, acest principiu e un do ut des sui generis. Esti dator a împărtăşi tot ce-i esential din ce-ai primit. Valori de orice natură. Învăţătură, sentimente, orice.

De data asta nu ma refer la efectele nefaste ale supracomunicării. Am făcut-o alteori, o voi mai face. Acum ma refer la relaţia dintre conceptele fundamentale ale fostei mele meserii şi curentele esoterice.

Ce-a declanşat întreruperea programului literar al blogului a fost, acum, interacţiunea poate prea îndelungată cu un interlocutor internautic, care cumulează o dublă calitate: antivaccinist şi esoterist. Cele două componente fiind maim ult sau mai puţin corelate. Desigur, nu-I voi da numele. Va citit articolul sau nu, e problema lui. Din perspectiva mea, are posibilitatea.

Dar să încep cu alta poveste. Cu 20-25 de ani în urmă, un alt interlocutor folosea oarecum abuziv expresia ştiinţă oficială. Diferite variante ale ideii se mai pot întâlni pe potecile internautice. Tot ca microefecte ale supracomunicării. Omul îşi câştiga existenţa vânzând… horoscoape. Cel puţin nu-I cunsc alltă meserie. Precizarea are un rost. Băi, deşteptovici, Vremea ştiinţei oficiale a trecut de secole. Expresia Eppur si move, fie ea autentică, ori mai probabil apocrifă, a împins cunoaşterea cu un pas cât pasul lui Neil Armstrong. Ai tu habar ca stiinta iti permite castigul? Unealta cu care fabrici horoscoape iti ofera materia prima: configuratia celor 7 corpuri ceresti pe bolta la un anume moment. Ori asta e rezultatul aplicării legilor lui Kepler. Descoperite de Johannes Kepler pe la 1600. Kepler era atunci astrologul oficial (sic) al familiei imperiale a lui Rudolf al II-lea. cu câteva zeci de ani înainte, configraţia boltei cereşti cerea un mare volum de calcul manual. Acum îţi e oferită de un program de calculator. Şi ăsta un produs al ştiinţei. Fără ştiinţă ar fi trebuit să înveţi altă meserie. Desi e îndoielnic că la cumpăna secolelor mai există vreo meserie care să funcţioneze fără ştiinţă. Habar n-am dacă l-am lămurit. Cum spuneam, mi-am făcut datoria.

În aceeaşi perioadă făceam cunoştinţă cu moda esoterismului. Două expresii, provenind din fizică (asta e o ştiinţă) erau şi sunt foarte frecvent uzitate. Vibraţie şi energie negativă. Mecanismul mental al acestei onorabile categorii îmi scapă cu desăvârşire. Văd cu o doză de uimire că discursul lor e fluent. N-am, însă, răbdare să iau lectii de la vreun esoterist. Nici n-am timp să-l caut şi nici n-am observant ce se întâmplă dacă-I scoţi din lexical lor. Oricum, datria mea e să explicitez sensul fizic al acestor expresii. Vibraţie se referă la mişcări oscilatorii şi la propagarea acestora prin unde. În fizica clasică, adică precuanică şi prerelativistă, se cunosc 2 sisteme ondulatorii: mecanice şi electromagnetice. Primele a nevoie de un mediu material pentru a functiona. Adică nu există şi nu se pot propaga în vid. Celelalte sunt independente de mediu. Iată dece nu putem auzi o explozie solară (care nici nu emite vibraţii), dar vedem stelele. Lumina lor, care e radiaţie electromagneitică, vine de la distanţe cosmice. Ne amintim versurile lui Eminescu. Cu un secol şi jumătate în urmă el înţelegea şi exprima în poezie fenomenul: azi o vedem şi nu e.

Cele două tipuri de vibraţii au fost tratate, după apariţia fizicilor postclasice şi cu instrumentele puse la dispoziţia învăţăcelului observator, de acestea. Socot oportun să citez o singură lucrare. Căci acest articol nu e unul ştiinţific. Iar citarea e subiectivă. Devenirea mecaicii ondulatorii. De Mircea Porumbreanu şi Nicolae Mazilu, Editura Limes, Cluj, 2018. O lucrare monumentală, în 2 volume. Am citat-o inclusive deoarece autorii mi-au fost colegi. Oscilatorul armonic, ca obiect abstract, se tratează în introducerea în Mecanica Cuantică.  

Se cunosc 4 câmpuri fundamentale. Forţele tari (care asigură coeziunea substanţei nucleare, protoni şi neutroni), fortele slabe, (care determină, între altele, dezintegrarea beta), forţele electromagnetice – cu propagarea celor două forte, eletrică şi magnetică, sub formă de undă şi forţa gravitaţională. Încercarea lui Einstein, de a crea o teorie unitară a câmpului n-a dus, deocamdată, decât la unificarea fortei slabe cu cea eletromagnetică. În cadrul aşa numitei teorii electroslabe.

Cum oscilaţiile/undele mecanice au natură diferită de fenomenele microcosmice, întrebarea e ce alte unde pot exista. Henry Poincaré a avansat conceptul de unde gravitaţionale. Teoria relativităţii generalizate (Einstein, 1916) prezice aceste unde, ca o forma de transport de energie ca unde gravitationale. Acestea au fost observate cu ajutorul unui interferometru laser, în 2016. Cu ocazia contopirii a două găuri negre, aflate la 1 miliard de ani-lumină. Fenomenul avusese loc în urmă cu 1.3 milirde de ani.

Dar, desi există, undele gravitaţionale sunt fenomene rarissima şi nici nu implică o dinamică  sinusoidală. Sunt un fenomen de transport de energie care nu implică cee ace putem numi vibraţie. Ce numesc esoteriştii vibraţie pur şi simplu nu-mi pot imagina. Oricum expresia, aşa cum e folosită, pare a descrie o entitate din afara fizicii. Ori, a descrie o fenomenologie inteligibilă cu un termen dintr-o disciplină străină, mie unuia îmi sună misterios. Dar un alt principiu general funcţionează în câmpul (aici folosesc cuvântul la figurat, în afara sensului fizic) persoanei mele: tot ce trebuie să aflu, am aflat/voi afla la un moment dat. Inutil să mă grăbesc. Folosesc aici cuvântul trebuie în sensul metaforei e scris să. Poate voi întâlni odată un esoterist avansat, cu pregatire de fizician.

Butada de mai sus mi-a fost demontată de unul din autorii tratatului pe care l-am citat. Acesta promovează idea că limbajul fizicii nu e unul absolut. Chiar dacă el funcţionează pe  întreagă scară a nivelelor de realitate (noţiune pusă în circulaţie de academicianul Basarab Nicolescu, fizician teoretician la bază, iniţiatorul interdisciplinarităţii. E.g. nivelum macroscopic/nivelul cuantic), de la quarci la metagalaxie. Limbajul fizicii e o structură coerentă, imprimată odată cu dezvotarea (sau devenirea, ca sa preluăm terminologa autorilor tratatului de mecanică ondulatorie). E, adică, posibil să nu funcţioneze pentru a înţelege o structură exterioară fizicii. Subtilă pledoarie pentru posibila realitate a unei lumi esoterice, de care nu cred ca adepţii esoterismului au habar.

Să nu păşim mai departe pe calea individualizării fizicii (de fapt a ştiinţelor fizice) în universul ştiinţei, înainte de a comenta termenii energie negative/pozitivă. Care eu ieşit demultisor din universul esoterismului, pentru a întra în limbajul comun. Care e motivul transferului? Caracterul intuitive al termenilor. Energia defineşte o noţiune fizucă fundamental. Ea este, în limbaj mathematic, o funcţie pozitiv definită. Ceea ce rezultă din relaţia cu alte noţiuni fizice fundamentale. În sens fizic strict, energia negativă nu are sens. Când folosim termenul, îi împrumutăăm pe nevăzute caracterul metaphoric. Cu aceste observaţii, putem folosi expresia. Conştientizând cu grijă deplasarea de sens.

Aşadar, cu ce diferă fizica de alte ştiinţe? Coerenţa fizicii funcţionează la tranziţia între nivele de realitate. Principiul de nedeterminare, al lui Heisenberg, e universal valabil. El anulează noţiunea de traiectorie când se aplică unui electron. Dar aplicat la un proiectil de 7.62 mm, unui bolovan sau întregii planete, nedeterminarea simultană a poziţiei şi a impulsului e neglijabilă. Iar noţiunea de traiectorie îşi recuperează sensul definit. În balistică precum în mecanica cerească. Acesta e un exemplu punctual al principiului de corespondenţă. Astfel, mecanica clasică (baza ingineriei mecanice) cu tot cu mecanica cerească, e un caz limită al mecanicii cuantice. Simultan al celei relativiste, extinsă la scara vitezelor. O noţiune/lege fizică nouă trebuie să fie astfel încât la limită să înglobeze noţiunea/legea veche. şi până azi a şi fost. Problema e universalitatea principiului. Orice legitate de natură fizică ce va fi descoperită mâine va trebui să înglobeze similar corespondenta ei de la nivelul de realitate actual.

Principiul de corespondenţă, care asigură coerenţa evolutivă a fizicii, nu e prezet in alte domenii ştiinţifice. Ceea ce permite schimbări de direcţie în evoluţia acestora. Cum acest aspect nu e neapărat esenţial în sensul articolului de faţă, ne limităm la un singur exemplu. Descoperirea anesteziei a schimbat din temelii chirurgia (regina Victoria a fost încântată să nască cu anestezie al nu ştiu câtelea copil). Iar tehnica laparoscopiei a revoluţionat chirurgia abdominală. Dar nici una din descoperiri n-a dus la o praxă care să înglobeze praxele anterioare drept cazuri particulare.

Bref, esoteriştii n-au decât să replice, în măsura în care au opinii diferite. Dar s-o facâ într-o manieră coerentă, logică. Explicitând noţiunile pe care le-au adoptat într-un limbaj inteligibil.

Despre o ipoteză plauzibilă asupra dinamicii mişcării antivacciniste, care a atins un nivel nesănătos şi creşte, cu altă ocazie.