EXCURS PRIN MICHIGAN

Gino Leineweber e un poet cel puţin interesant. Profesorul George Volceanov, care semnează prefaţa volumului (Culorile Rhodosului, edidura Neuma, 2020) îl socoteşte starostele poeţilor din Hamburg. E primul autor bilingv de expresie germno-engleză pe care-l întâlnesc şi, în lipsa unei documntări adecvate, e de presupus că acest cuplu lingvistic e rar spre foarte rar.

Volumul nostru e tradus dintr-o versiune engleză de Valentin Iacob, el însuşi poet, mathematician ca formaţie. De altfel acesta traduce şi din germane.

George Volceanov e cunoscut întâi de toate ca unul din corifeii traducerilor din Shakespeare. Dar competenţa sa lingvistică e dublată de cea literară.

Editura are rezervate mai multe colecţii pentru poezie. Acesta e publicat sub egida prestigioasei colecţii Prospero.

De regulă, volumele Neuma, indifferent de genul literar, când beneficiază de prefeţe, acestea sunt mai mult sau mai puţin prescurtate. Mai scurte decât cronicile de întâmpinare. Nu puţine dintre acestea din urmă publicate chiar în Revista aferentă, eponimă. Prefaţa profesorului Volceanov face o fericită excepţie. Dimensiunea acesteia se apropie de cea a unui studiu critic. Quasisingulariteatea prefeţei e conjugate, firesc aş zice, cu quasisingularitatea poetuui… cum să-i spun, hanseatic.

De fapt prefaţa s-ar fi putut reduce la prima ei pagină. Care notifică nenumăratele dimensiuni ale artei poetice a autorului. De la atitudinea publică responsabilă, la tehnica literară. Poate subliniind nu foarte accentuat armonia dintre ele.

Nu voi cita in extenso spectrul diagnosticelor prefaţatorului. Doar voi observa că nucleul – sau inima? – textului analitic-prefaţator se structurează urul analizei poemului ce dă titlul volumului: Culorile Rhodosului.   Am mai comis digresiuni despre multiplele roluri ale unui text interior, în poezie ca şi în proza scurtă, ales de utor ca titl al opului întreg. Sagace, prefaţatorul sesizează implicit rolul de centru gravitational al poemului cu pricina şi dă seamă de sesizare prin fineţea analizei punctuale. Nu voi cita nici acest fragment. Cititorilor volumului de poeme ce le-ar mai rămâne să descopere? Acest raport de lectură le lasă libertatea maximă. Cred că e atitudinea optima de lector al acestei bijuterii poetice.

În schimb voi cita finalul prefeţei: … o generaţie de cititori tineri va rezona la poezia unui mare poet contemporan empatizând cu el tot aşa cum Gino Leineweber a empatizat cu marele său precursor Ernest Hemingway.

Rostul citării acestei concluzii e dublu. Pentru a sublinia viziunea de fond a subtilului prefaţator, pe de o parte, dar şi pentru a remarca îndrăzneala de a stabili o filiaţie surprinzătoare între un poet hansetic cu propensiuni environmentaliste (evit cuvântul eco, pe care-l socot abuziv) şi pitorescul romantic American.

Şi acum să purcedem gospodăreşte la lectură, ca atare.

Trei … n-aş zice se capitole, trei blocuri textuale. În oglinda deghizării, Horton Bay şi (cumva concluziv) Ceea ce contează.

Energii schimbătoare. Pesimism? Nu. Luciditate.

În oglinda deghizării. Aceeaşi luciditate, refuzând convenţionalul. Humor final.

Stabilitate. Dece să nu lăsăm regulile vechi atunci / ca să naştem viaţă nouă?

Iubirea nu a fost de ajuns. Team şi idee esenţiale ale poetului.

Culorile Rhodosului. Tablou plastic rafinat, evocare lirică.

Mâna. Ar fi doar un catren lyric de n-ar conţine un singur cuvânt, scâncind, un grain de sel.

Mireasma. Poetul descoperă armonia naturală între erosul mediului natural şi cel concret.

Adevărul. Poem dedicate lui Buddha Gautama Sakyamuni. Însuşi portretul esenţializat al prinţului întemeietor de cult. Aici ca oglindă simbolică a unui fel de a fi. Descoperind, cu falsă uimire inocentă, origini fulgurante ale curenteor de gândire la care poetul aderă delicat.

Aici sau acolo. Interlocutorul symbolic al sinelui poetic e surprns in incapacitate de osmoză empatică cu natura.

Păcătoşii. Imbroglio existential.

Mitologii man noi. Pledoarie pentru o raportare non mărginită la univers.

Cioc, cioc. Interogaţie identitară.

Acum al doilea bloc: Horton Bay

Hemingway. Exceptional portret analitic al scriitorului. Justifică într-un fel fraza finală a lui Volceanov, din prefaţă.

Sus în Michigan. Un flash-back tipic, mizer, care trimite cumva la Carl Sandburg (Stă o femeie pe bulevardul Michigan…). O rarissima ocazie în care termenul reflex de comparaţie e poezie mai bună.

Bătrânul şi Marea. Întuirea mediului literar American din poemul precedent merită banii. Încă o conexiune cu Hemingway, prilejuieşte un remember liico-melancolic de adâncă rezonanţă. Rămâne de văzut dacă ăsta e momentul cel mai impresionant oferit de poetul hanseatic.

Cabana. Puţină epică. Dar cu unfinal retezat, specific poetului.

Horton Bay. O poveste a creşterii şi descreşterii unui oraş.

Tabăra indienilor. O istorie prescurtată şi tragică.

Râul cu două inimi. Altă poveste tragică. Pe altul dintre Merile lacuri.

Păsăruica – o istorie a indienilor Anishinaabeg din America de Nord. O odă prescurtată a armoniei organice a amerindienilor cu natura.

Călătorii. Balada telegrfică a naturii.

Prea puţine sărutări. Niciodată nu-iI de ajuns momentul…

Porumbeii. Admirând încă un tablou al naturii.

Cuplu. Sărutările pot fi admirate şi invers.

Aprinderea. Mantră şarmantă.

Şi acum, ultimul ddiscurs. Ceea ce contează.

Paşi ca nişte şoapte. Al treilea poem cu sărutări.      

Hai să ne-nâlnim în dormitor. Un final de witz.

Nirvana mai are de aşteptat. Final paradoxal, dar rezonabil: M-m îndrăgostit… Nirvana mai are de aşteptat.

Parfumul vieţii. Lungul drum al calendarului către iarnă

Fără scăpare. Un poem – aforism

Ceea ce contează. Mereu acelaşi final de witz.

Banul nu are loc să vadă. Pledoarie deja clasică, repetitive, vizând războiul impotiva naturii. Cumva versiune a textului melodiei Il ragazzo della via Gluck, a lui Celentano.

Ingrata. Există în lume fiinţe cu vocaţia libertăţii, afirmă poetul. Dar o oaie? Cu atăt maim ult, subliniază textul.

Cel mai periculos papagal. Papagalul vorbitor, metaforă şi paralelă a oamenilor care nu ştiu să voteze. Mai mult decât atât, specia vorbitorilor tembeli supravieţuieşte.

Prietenul meu, copacul. Poem ales ca miez al semnificaţiilor de către prefaţator. Oamenii de ştiintă ştiu că sănătoatea noastră / şi a restului lumii vii stă-n copaci.

Bijutierul şi poetul – pentru Suleiman. Explică tilul volumului şi rostul Rhodosului.

Surpriză în Iskele. Ultiul vers al ultimului poem, în care poetul se mărturiseşte fericit, jutifică titlul prefeţei. Zâmbind în preajma unui poet fericit. Oricât ar avea prefaţa valenţe de studio critic, revenind, trimişi de ultimul vers, lalectura ei, nu putem Evita întrebarea: prefaţatorul n-a sesizat cumva ironia blândă a poetului, sau, dimpotrivă, a sesizat-o şi a făcut, subtil, jocul poetului? Căci, deşi un om înfrăţit orgaic cu natura, dincolo de lozincăria ecologiştilor, e prin definiţie fericit, sonul poetic dezvăluie o umbra subiacentă de tristeţe. Nici asta sesizată de traducător, care-l defineşte ca un poet bilingv, cu un sunet delicat şi energic. Ultima frază la finele vomumului. Corect, fără îndoială, dar cumva incompet.

Poet bilingv? Cunosc mult prea puţin poezia germană şi oricum ce şi cât cunosc se restrânge la curentele resolute. Clasici, romantici. Habar n-am de cei contemporani. Aşa că traducerea bate spre redarea spiritului britanic. Poemele lui Gino Leineweber (nume cu rezonanţă hibridă, italo-germană) au, am mai subliniat-o, multe dintre ele, o structură de witz. N-am spus de banc, ar suna vulgar. Nici de anecdotă. Termenul germanofon a fost folosit de George Călinescu, la adresa poemelor de debut ale lui Marin Sorescu. Pentru a evita orice confuzie, între cei doi poeţi nu prea există paralelisme. Hamburghezul nostru oferă un text de accentuate personalitate, o concentrare a expresiei.

Semnificativ, un calup de poeme sse circumscriu lacului/ţinutului Michigan. O singularitate emblematică.

Dacă poezia acoperă o parte important a portofoliului editurii Neuma (mai multe colecţii chiar), asumarea remarcabilului poet bilingv e o stea de primă mărime pe cerul ofertei editorial.