FARMEC PEISAGIST

Inserarea unor referinţe critice la finele unor cărţi, mai ales volume de poezie, e o practică obişnuită, dar nu foarte frecventă. Cele mai multe cărţi de orice gen sunt girate de câte unul, mai rar 2-3 texte recomandative pe coperta a patra. Să recunoaştem, obiceiul a fost preluat în editorialistica românească abia în ultimii aproximativ 20 de ani. Din occident. Dar ca dintr-un volum de 80 de pagini, ultimele 30 să adune referinţe critice, e neobişnuit prin proporţie. Sigur, cronicarului îi e întrucâtva util, având la dispoziţie multe repere. Dar îi şi complică oarecum misiunea. Are de căutat ceva neremarcat de mulţimea de recenzenţi citaţi. Ceea ce e mai dificil.
Este cazul volumului de poezie Bust voalat, al maramureşanului Ioan Pop Bica. Produs de editura clujană Limes. Capitolul (îi putem spune aşa) critic cuprinde articole întregi, nu fragmente. Semnează nume consacrate: Lucian Gruia, Ştefan Borbely, Ovidiu Pecican, Constantin Cubleşan, Florin Caragiu, Mircea Petean (editorul îşi inserează propria prefaţă la alt volum al autorului, Patul de lemn), sfârşind cu cronica lui Ioan Pavel Azap, din Tribuna.
Volumul debutează cu un lung poem, în care texte separate prin asteriscuri par mărgele pe fir. Obiecte autonome, componente ale unui obiect sintetic. Vocea auctorială e una din off, dar accentuat personală, eroul poemului e însuşi peisajul moroşan. Numele proprii inserate sunt simple etichete, purtătorii lor sunt încorporati poetic în peisajul viu, molcom, dar clocotitor. Dumnezeu însuşi e unul dintre aceşte personaje ale peisajului, deloc deosebit de Ion (al pădurarului).
Remarcabil poemul Rugă, în vers semirimat. În care melodia plamodierii de pâna atunci face loc unui ton aproape sobru. Şugubăţ poemul, în aceeaşi versificaţie, ar putea fi considerat o ars poetica. Dar e, mai degrabă, un dialog sui generis cu alter egoul poetic. Cu o benefică doză de ludic, trădata/etalată din titlu. Doza de ludic se întinde şi asupra următorului poem, unde se joaca cu jocuri de cuvinte. De la titlu, Singura singurătate, la versul pe care POP-oseşte-un vânt. Excelent poemul Dimineaţa, în formaclasică, din 2 strofe. (pag. 28). Apoi, la pag. 31, găsim rostul titlului volumului. Ca subtitlu în paranteză la poemul Transparenţă. Un text sofisitcat, care ar merita citat în întregime. Urmează …eului meu. Când citeşti un asemenea titlu, te gândeşti la o ars poetica. Sun forma dialogului cu un alter ego. Dialog este, fără îndoială. Dar finalul căruia e plat. Aparenta revoltă a eului poetic asumat, faţă de acel eu clamat ca interlocutor se încheie ca un torent montan care, ajungând la câmpie, e înghiţit de nisip. Cititorului cu noţiuni elementare de psihologie îi rămâne încercarea de a identifica eul cu care poetul dialoghează. Nu e problema cronicarului să inhibe curiozitatea creatoare de evantaiuri presupuse de cititori. Ce-ar mai fi de spus* e revenirea poetului la forma preferată, semiclasică, cu rimă între versurile al doilea şi al patrulea.
Cu următoarele poeme se revine la elegiacul tablou al peisajului integrat. Personaje umane încorporate în natură. De fapt esenţa identitară a volumului. Spun a volumului, deoarece n-am citit niic altceva. Deşi presimt că această osmoză cu peisajul ar fi de recunoscut, mai mult sau mai puţin, în bibliogafia autorului. Mă uit la mine şi văd o risipire / totală – e o cheie, nu singura, de pătrundere în universul poetic al autorului. Găteşte mamă casa părintească sună rezonant cu împodobeşte, mamă, bradul, altă cheie de pătrundere. Dar în universul muzical al unui cântăreţ cunoscut. Mai popular, ce-i drept, decât poetul nostru. Dar cu o anume afinitate mutuală cu acesta.
Cu ce rămânem de pe urma celor 20 de poeme ale lui Ioan Pop bica şi a celor 7 cronici, inserate în volum ca referinţe critice? Cu o lectură plăcută, cu o întâlnire benefică a unui poet cu bun simţ, cu savoarea unei versificaţii nu foarte frecvent cultivate şi, mai ales, cu satisfacţia de a constata că girul editorului, poet consacrat acesta, îl caracteirează perfect pe autor.