FICŢIUNE LA ÎNCEPUT DE AN

Cum amân iar recenzia cărţii The Shadow Party, căreia îi va veni rândul câd îi va veni, încep anul cu ceva inedit. Un soi de parafrază la altă carte. Mult mai veche şi din cu totul alt domeniu. În urmă cu peste 50 de ani, marele cronicar Ioan Chirilă oferea o serie de poveşti despre fotbalişti. Finala se joacă azi. Cititorul mediu de acum nu-i mai ştie. În finalul acestei cărţi doi corifei ai fotbalului intern de altă dată, aflaţi atunci la crepuscul, erau invitaţi să alcătuiască o selecţionată a fotbalştilor români şi una a celor străini care jucaseră împotriva echipelor româneşti. Dând cronicarului ce se cuvine unui cezar de gen, voi încerca, din perspectiva celor aproape 60 de ani ca spectator – şi suporter – de fotbal să reproduc schema, din perspectiva proprie subiectivă, adăugând bazei de selecţie jumătatea de veac trecută.
Formatul echipelor va fi cel actual. Câte un lot de 18 jucători, cu 3 schimbări posibile. Modulul nu e nici cel actual, nici cel de atunci. Ci un 4-2-4 care a funcţionat destulă vreme.
Aşadar: Voinescu, Răducanu – Dan Petrescu, Zavoda II, Apolzan, Belodedici, Nunweiller III, Albu, Vintilă, Liţă Dumitru, Petschovschi, Bindea, Lăcătuş, Dobrin, Baratki, Dumitriu II, Hagi, Marcel Răducanu.
Va surprinde absenţa lui Balaci, a lui Cămătaru. Poate a lui Gică Popescu. A lui Onei Pârcălab. A oricărei vedete de după 2000. E selecţia mea. Formaţia de bază: Voinescu – Dan Petrescu, Apolzan, Belodedici, Ghiţă Albu – Vintilă Cossini, Petschovschi – Silviu Bindea, Dobrin, Baratki, Hagi. Schimbări: Zavoda II, în locul lui Dan Petrescu, Liţă Dumitru în locul lui Vintilă Cossini şi Marcel Răducanu în locul lui Hagi.
Cu jucătorii străini care au jucat împotriva echipelor româneşti e mult mai greu. Dar să încercăm. Planicka, Dino Zoff – Gentile, Picchi, Beckembauer, Bobby Moore, Fachetti, David Luiz, Gerson, Bobby Charlton, Corso, Mazzola, Gullit, Ian Rush, Enzo Scifo, Pele, Di Stefano, Cruijff. Multe celebrităţi. Şi e posibil să fi omis altele, m-am bazat exclusiv pe memorie. Întinsă peste 60 de ani. Formaţia de bază: Dino Zoff – Picchi, David Luiz, Bobby Moore, Fachetti – Scifo, Bobby Charlton – Gullit, Mazzola, Di Stefano, Pele. Înlocuiri, Beckembauer în locul lui Bobby Moore, Corso în locul lui Scifo, Rush în locul lui Gullit.
Înainte de argumente şi comentarii, să reamintim că selecţiile sunt simbolice. Ţop Voinescu a jucat 22 de ani. 12 la CCA/Steaua. A prins primul turneu în Anglia, în 1956 şi meciul de la Belgrad, cu Jugoslavia de atunci, când echipa sa, CCA, dăduse 11 jucători naţionalei, a debutat într-o finală de cupă, în 50 şi şi-a încheiat cariera cu altă finală de cupă, în 62. Nu mai numărăm trofeele. A pregătit o vreme portarii Stelei, iar în primăvara lui 90 a fost uns preşedinte al efemerei Ligi a suporterilor. Rică Răducanu, zis Tamango, a fost un portar de legendă. Personaj pitoresc. A apărat împotriva portughezului Eusebio, care nu şi-a mai găsit loc în selecţia străinilor, vedeta turneului final din Anglia, din 1966. Şi a lui Pele, de la care a şi luat gol, pe 10 iunie 1970, la Guadalajara. Dan Petrescu, actualul antrenor al CFR Cluj, câştigător al titlului naţional cu efemera Unirea Urziceni, rămas, ca jucător, în analele echipei londoneze Chelsea, unde a avut perioada de vârf ca jucător. Ca fundaş, a marcat golurile victoriei în 94, contra SUA şi a Angliei, în 98. Piţi Apolzan, venit ca fundaş dreapta de la Rapid, trece stoper la CCA şi la naţională. În sistemul WM, trecând spre 4-2-4. Jucător elegant, a prefigurat liberoul de mai târziu. Belo, poreclit căprioara, a fost un Apolzan născut la timp, pentru a prinde atât Mondialul din 94 cât şi anii de vârf ai Stelei. Singurul jucător din lume care a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu 2 echipe diferite: Steaua, în 86 şi Steaua roşie Belgrad, în 91. Ca final de carieră, întors la echipa care-l consacrase, a câştigat ultima cupă a României, în 99, în finala cu Rapid. Nelu Nunweiller a fost şeful dinastiei celor 7 fraţi, 6 dintre ei fotbalişti, 3 de nivel înalt, Radu cel mai talentat. Lider al echipei Dinamo, în anii 60, tutore al tinerilor pe atunci Boc şi Dinu, cu care juca, pe rând, în cuplu de fundaşi centrali. Printre primii fotbalişi români care au jucat legal în străinătate. În Turcia. Ghiţă Albu, lansat la Timişoara, consacrat la Venus Bucureşti. A ratat dintr-o greşeală prezenţa la primul campionat mondial, în 1930, la Montevideo. Cel mai bun fundaş stânga din anii 30, recordman al selecţiilor la naţională în acei ani. Comparat de cronicari cu o sobă de teracotă. Vintilă Cossini, cunoscut în presă după prenume, prototipul mijlocaşului de acoperire de azi, arţăgos, eficient la marcaj şi la recuperare. Piesă de bază a Rapidului anilor 30. Liţă Dumitru, unul din cele mai mari talente ale anilor 70. Maestru al tacklingului, al pasei lungi şi al loviturilor libere. Iosif Petschovschi, poreclit Ciala, poate cel mai complet fotbalist român. Debutat la Chinezul Timişoara, consacrat la UTA cea mare, a jucat puţin şi la CCA. Silviu Bindea, extrema dreaptă debutantă la Cluj, consacrată în marea echipă a Ripensiei Timişoara, în anii 30. Internaţional. Marius Lăcătuş, extremă dreapta din anii 80-90. Component al echipei care a câştigat Cupa Campionilor Europeni şi al naţionalei României la turneul final din Italia, în 1990. Carieră internaţională relativ bogată. La fel cariera de antrenor. De 3 ori la echipa care-l consacrase, Steaua. Din păcate a muşcat momeala armatei, în conflictul absurd declanşat împotriva echipei. De Dobrin ar fi indecent de oferit informaţii. Deşi, publicul de azi l-a cam uitat. Nu şi pe Hagi. Care a beneficiat de deschiderea care ar fi făcut şi din vrăjitorul din Trivale o vedetă probabil mai mare. Dacă Gyussi Baratki ar fi beneficiat de mediatizarea de acum, poate că ar fu fost considerat cel mai mare fotbalist român. Afirmat la C. A. Oradea îşi trăieşte cei mai buni ani la Rapid. Termină cariera de jucător la MTK Budapesta, iar cea de antrenor la juniorii lui Dinamo Bucureşti. Niki Dumitriu a fost, ca jucător, cel mai talentat dintre cei 3 fraţi. Fratele său mai mic, Dumitru, cunoscut ca Ţiţi, a făcut o carieră onorabilă la Steaua în anii 70, unde a avut succese şi ca antrenor, în anii 90. Niki a debutat în primăvara lui 62 la Jiul Petroşani şi a făcut parte, în acelaşi sezon din naţionala de juniori care a câştigat turneul UEFA la Bucureşti. Echipa a primit un loc în prima divizie în toamna lui 62, dar s-a desfiinţat după turul campionatului naţional, 3 cluburi bucureştene împărţindu-şi majoritatea jucătorilor. El a ajuns la Rapid cu care, după câţiva ani pe locul 2, a câştigat în 1967 primul campionat din istoria clubului. Contribuţia sa la succes a fost considerabilă. A făcut, alături de Puiu Ionescu, ulterior avocat, primul cuplu de înaintaşi centrali din fotbalul românesc. A mai jucat puţin şi la Dinamo. La un moment dat s-a stabilit în Grecia. Fotbalist de mare fineţe tehnică. Există un grup de spectatori, destul de restrâns, care-l consideră pe Marcel Răducanu cel mai rafinat fotbalist român. De departe cel mai bun produs al şcolii antrenorului de juniori de la Steaua Francisc Fabian, a debutat în 1973, după ce se remarcase în primăvara acelui an în turneul UEFA de juniori. A emigrat ilegal în Germania în 1981, cu prilejul unui meci al naţionaei la Londra. A făcut o a doua carieră la Borussia Dortmund, unde a entuziasmat publicul german. S-a stabilit în acelaşi oraş, unde a activat în cadrul clubului, după punerea ghetelor în cui. Apoi şi-a deschis o şcoală de fotbal. Despre el se spunea că e singurul jucător care râdea în timpul fazei şi a fost ilustrarea perfectă a celebrei zicale lansate de Niki Dumitriu: decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă. Despre Hagi iarăşi ar fi indecent de dat amănunte. Hagi e o valoare naţională. A avut şi şansa unei cariere internaţionale la timp. Şansă pe care un Dobrin, mai talentat decât el, n-a beneficiat. Mai practic ca fotbalist decât poeţi precum Niki Dumitriu, Marcel Răducanu şi chiar Titus Ozon, care nu şi-a mai găsit locul în selecţia mea subiectivă. Dar care ar fi meritat. Formula fixă, cu 18 jucători, dintre care un prim 11, cu 3 înlocuiri, n-a permis introducerea unor mari valori.
Dacă selecţia jucătorilor români, oricât de subiectivă, are o bază completă, cea a jucătorilor străini care au jucat împotriva echipelor româneşti are deficienţa inerentă a lacunelor memoriei. E posibil să fi omis un număr nedeterminat de valori de gen. Dar să continuăm prezentarea.
Planicka a închis poarta Cehoslovaciei în 1934, la al doilea campionat mondial, la care România se calificase. Un scor de 3-4 la zero în prima repriză n-ar fi mirat pe nimeni. Doctorul Pelikan, conducătorul delegaţiei cehe oferise celei româneşti biletele de tren pentru următorul meci. Dar a fost abia 1-0 şi în ultimele minute cehii au dat 2 goluri. Cumva performanţa lui a fost repetată simetric e un portar român, Mircea David, tot în Italia – atunci campioană mondială -, câţiva ani mai târziu. După golul lui Baratki, gazdele au câştigat greu, tot cu 2-1. Presa peninsulară, mereu generoasă cu superlativele, i-a atribuit portarului nostru epitetele care au făcut epocă: il dio şi il muro. Dino Zoff era tot campion mondial în 1983, când a luat golul lui Boloni, pe fostul stadion 23 August. Deţinător al unuia dintre recordurile de invincibilitate de ordinul sutelor de minute. Gentile a jucat în acelaşi meci. Un fundaş tipic italian, deloc gentil. Am ales greu între el şi Burnigh, care a jucat cu Inter împotriva lui Dinamo. Cu acelaşi Inter, tot contra lui Dinamo, a jucat, în schimb, Armando Picchi, primul libero lansat de celebrul antrenor Helenio Hererra, baza sistemului tactic catenaccio. Deşi, pentru a restabili adevărul istoric, sistemul a fost inventat de Karl Rappan şi numit lacătul elveţian. Hererra l-a dus la nivelul marii performanţe, ca filosofie peste decenii a fotbalului italian. Pe Picchi l-am văzut la Bucureşti. Franz Beckenbauer a restructurat jocul cu libero. Mijlocaş la turneele finale din 66 şi 70, a trecut, cu Bayern Műnchen, în prima sa mare epocă de glorie, într-un post inedit, de libero în faţa apărării. De fapt un profil aproape identic cu cel de half centru din anii 30. Titlul mondial din 74, acasă, l-a răsplătit. Lumea fotbalului german i-a atribuit titlul de Kaiser. A rămas ani de zile conducător la clubul bavarez. A jucat împotriva României în toamna lui 66, într-un meci amical. Bobby Moore a fost căpitanul Angliei, campioană mondială în 66, eliminată în optimi de Germnia în 70. A jucat împotriva României în meciul inaugural. Giaccinto Fachetii, o extremă deghizată în fundaş stânga, una din trucurile tactice ale lui Hererra, la Interul anilor 60. Tot cu Dinamo. Pe brazilianul David Luiz l-am introdus datorită sfertului de finală a Europa League, din 2013, când Chelsea a eliminat Steaua în ultimul sfert de oră pe Stanford Bridge. Cerebralul mijlocaş brazilian Gerson, mai puţin spectaculos ca Rivellino, mai puţin celebru ca Pele, mai puţin exploziv ca Jairzinho, a fost de fapt creierul campioanei mondiale din 1970. Am mai citat meciul Brazilia – România 3-2. În schimb, Bobby Charlton a fost liderul Angliei, atât în 66, cât şi în 70. Puţină lume îşi mai amiteşte că a fost supravietuitorul catastrofei aeriene de lângă Munchen, în 1958, când aproape toată echipa sa, Manchester United, a pierit. A fost înnobilat de regina Elisabeta a doua. Mario Corso a fost alta din cheile lui Hererra la Inter. Nominal extremă stânga, juca un soi de mijlocaş rătăcitor. Presa italiană spunea desre el că posedă piciorul stâng al lui Dumnezeu. Sandro Mazzola a jucat vârf de contraatac la Inter, iar în echipa Italiei de la Mexico 70 se retrăsese mijlocaş. De travaliu. Ruud Gullit a fost unul din ei 3 olandezi ai lui A. C. Milan de la finele anilor 80. A jucat – şi a marcat -, în finala cu Steaua din mai 89. Galezul Ian Rush a fost vârful lui Liverpool din anii 80. A jucat pe 23 August invingând Dinamo cu 2-1, în Cupa Campionilor, în 84. Şi a dat 2 goluri din jumătate de ocazie. Belgianul de origine italiană Enzo Scifo a fost liderul lui Anderlecht, de care Steaua a trecut în semifinala CCE, în 86. Pentru un spectator de fotbal cu o asemenea vechime a avea ocazia să vadă pe stadion un jucător de calitatea lui Scifo a fost o ocazie memorabilă. În fine, ultimii 3 au fost legende ale fotbalului, care, în principiu, n-ar trebui prezentate, dacă nu i-am prezentat în amănunt pe Dobrin şi Hagi. Pentru orice fotbalist român a fi avut ocazia să joace împotriva lui Pele e o onoare majoră. Pe Alfredo Di Stefano, liderul acelui Real Madrid care câştigase primele 5 ediţii ale Cupei Campionilor l-am văzut la televizor, în primăvara lui 63, contra lui Dinamo, în CCE. O fază emblematică, pe care în zadar am căutat-o pe youtube, merită povestită. Era spre jumătatea reprizei a doua, Real conducea cu doar 2-1. Dinamo ataca în valuri. Fundaşul Cornel Popa face a nu ştiu câta cursă pe extremă. Adversarul direct, celebrul Gento, vine după el, fără să-l atace. Centrare în careu. Di Stefano, cu numărul 9 pe tricou, respinge cu capul, inteligent, în spatele lui Popa. Fix în picioarele lui Gento. Contracursă pe tuşă, cam 70 de metri. Centrare. Cine reia cu capul în gol? Acelaşi Di Stefano, care urmărise faza creată de el şi sprintase, discret, peste 70 de metri. Golurile sale din cele 5 finale ale CCE sunt disponibile pe youtube. Nu tu salturi, nu tu gesturi. După fiecare gol se întorcea ca un muncitor după piesa finisată la strung. În fine, pe Cruijff, o legendă mai mare ca Di Stefano şi o valoare fotbalistică intrinsecă mai mare ca regele Pele, l-am văzut pe Ghencea, în 1977. Tot în CCE. A Intrebat cine e grădinarul gazonului şi i-a cerut, pentru colecţia personală, o brazdă. Rudi Konrad s-a simţit onorat. Dar dece am spus că olandezul a însemnat în fotbal mai mult decât Pele? Brazilianul e singurul fotbalist participant la 4 turnee finale consecutive. Chiar dcă în 2 dintre ele a ieşit ade pe teren accidentat. A dat peste 1200 de goluri. Dar Johann Cruijff n-a fost numai un mare fotbalist, nu numai un lider de echipă. Ci şi un foarte mare antrenor. Piesa cheie a sistemului olandez de fotbal din anii 70. Care a revoluţionat fotbalul acelei vremi.
Care ar fi finalitatea acestei selecţii? Admiţând ficţiunea că jucătorii ar avea, la ora meciului virtual (stricto sensu!), vârstele maximelor performanţe individuale, aglomerarea de mari valori ar da echipa străinilor ca favorita calculului hârtiei. Cu atât mai provocator pentru favoriţii noştri. Mi-l pot imagina pe Dobrin inventând o pasă genială pe fuleul lui Silviu Bindea, urmată de o cursă furioasă şi centare înapoi la Baratki. Care să reia în gol. Îmi pot imagina un dribling dezechilibrant al lui Marcel Răducanu, ca în meciul cu Anglia din 1980. Urmat de un şut plasat, la colţul lung. Îmi pot imagina cum Vintilă (precum Liţă Dumitru la Guadalajara) scoate mingile din ghetele lui Pele.
Cum articolul apare în prima zi a lui 2018, orice cititor se va întreba dece Messi nu e pomenit. Doar e vedeta prezentului. Una că nu îndeplineşte criteriul de a fi jucat împotriva unei echipe româneşti. Maradona a jucat. În Italia 90. Şi a fost anihilat de Rotariu. Ei, bine, stimaţi cititori de toate vârstele, oricum nu l-aş fi selecţionat pe Messi. Subiectivitatea ori e totală, ori nu-i deloc. Ca spectator român, mă simt deosebit de onorat de a-i fi văzut pe Di Stefano, pe Pele, pe Cruijff jucând împotriva unor echipe româneşti. Sporul de onoare de a-l fi văzut pe Messi, ori pe Cristiano Ronaldo (nu unul fără celălalt) jucând împotriva unei echipe româneşti ar fi, iertat să fiu pentru sinceritate, neglijabil.
Doresc cititorilor şi necititorilor blogului un an, vorba lui Radu Cosaşu, suportabil.