HARARI ŞI HOMO SAPIENS

Profesorul israelian Yuval Noah Harari, de la departamentul de istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim s-a făcut cunoscut, în ultimii 10 ani, ca figură publică. După ani de cercetări în zona medievală şi istoria războiului, circumscrise mediului universitar, a publicat în 2011 Sapiens. O scurtă istorie a umanităţii. Pe baza unui ciclu de 20 de lecţii pe care le predase. Cartea a devenit instantaneu best seller în Israel. Versiunea engleză, din 2014, a fost tradusă în 45 limbi (inclusiv româna). Paralel, în 2015 istoricul a elaborat un curs gratuit online pe baza textului cărţii care i-a conferit rapida celebritate globală.

Au urmat alte 2 cărţi care duc mai departe ideile dezvoltate în Sapiens: Homo Deus: O scurtă istorie a (zilei de) mâine, 2016 şi, deocamdată, 21 lecţii asupra secolului XXI. Apărută pe 30 august 2018.

Textul pe care-l analizăm este o versiune românească, datorată lui Călin Uioreanu a cursului online bazat pe prima carte. Sub titlul O istorie prescurtată a omenirii. . Acesta diferă, nu doar prin limbă, de versiunea online a cărţii ca atare: Yuval_Noah_Harari-Sapiens_A_Brief_Histor

Ideea fundamentală pe baza căreia Harari concepe istoria e că aceasta începe cu ceea ce el numeşte revoluţia cognitivă. Plasată cu 70,000 ani în urmă. Moment până la care umanitatea a fost subiect – evolutiv – de biologie pură. Reperele datării istoriei vieţii terestre corespund cu datele la zi ale planetologiei (termen inexistent atât la Harari, cât şi în aria ştiinţei în general dar care împrumutat din literatura fundamentală SciFi e cel puţin intuitiv) şi ale antropogenezei. Debutul vieţii e plasat cu 4 mld ani în urmă. Această datare trebuie considerată, la rândul ei, în contextul vârstei de cca 5 mld a sistemului solar, Terra y compris. Soarele însuşi, ca stea relativ tânără, având vârsta de 5.5 mld ani. Autorul consideră debutul antropogenezei la 2.5 milioane de ani. dece am spus datare la zi? Cu 15-20 ani în urmă antropogeneza era presupusă a fi debutat cu 1 milion de ani în urmă. Moment care, paleontologia acumulând date, a tot fost împins spre trecut. Cifra avansată de istoricul nostru e una care ţine seama de momentul actual în paleontologie.

Înainte de ceea ce Harari numeşte revoluţie cognitivă, pe blocul afro-euroasiatic existau mai multe specii ale genului homo. Cea mai cunoscută public este homo neanderthalensis. Care ar fi dispărut în competiţie cu homo sapiens. Dar în paralel au existat şi Homo soloensis (din insula Java), Homo floresiensis (evoluat în acelaşi arhipelag indonezian), Homo erectus (în Asia). Cea mai longevivă specie de hominizi, devenită evolută cu 1.5 milioane de ani în urmă. Au mai existat independent Homo Denisova, tot în Asia, dar diferit de neanderthalieni şi erectus. Cum Homo Denisova a fost descoperit de arheologi (cu artefacte cu tot) în 2010, autorul se întreabă câte alte specii de hominizi evoluate independent se vor mai descoperi.

Dar accentul pus de autor e asupra unui fenomen de maximă importanţă. După 70,000 de ani în urmă, în câteva mii de ani toate celelalte specii humanoide au dispărut. În defavoarea lui homo sapiens. A cărui vatră a fost estul Africii. Harari explică acest fenomen evolutiv prin ceea ce numeşte revoluţia cognitivă. Adică o resursă pe care comunitatea humanidă din estul Africii a avut-o în exclusivitate şi ca urmare a căreia a înlocuit peste tot celealte specii paralele şi independente. Până cu câteva zeci de ani în urmă nu se cunoştea decât disparitia neanderthalienilor ca urmare a contactului cu ceea ce s-a numit homo sapiens. Fără a se explica mecanismul înlocuirii.

Această specie care a scos din joc toate celelalte specii de hominizi dezvoltate independent are, ca areal comun, estul Africii şi o vechime de 2-300,000 ani.

Aceste specii, evoluate din intermediarul australopitecus, adică o primată mare din sud (nu din Australia), deşi deja în poziţie bipedă şi cu creierul mai mare decât al altor animale, ocup un loc departe de vârful ecologic al regnului animal. Un prim factor care i-a conferit un ascendent a fost controlul focului. Dar, deşi Homo neanterthalensis cunoştea focul şi începuse a vâna animale mai mari decât el, influenţa sa asupra lanţului trofic rămânea minoră.

O primă confruntare între popuaţia din estul Africii şi neanderthalienii din Orientul mijlociu a avut loc cu cca 100,000 ani în urmă. Soldată cu respingerea africanilor. Abia după 30,000 ani cei din estul Africii au început să se răspândească în toată lumea. Răspândirea, adaptarea rapidă (în termeni de câteva mii de ani la condiţii climatice foarte diferite şi dispariţia, treptată, a celorlalte specii humanoide trebuia să aibă o cauză specifică. O shimbare de amănunt, cu consecinţe majore.

Achiziţii tehnologice, precum vehiculele fluvile şi maritime, ori banalul ac, i-au ajutat chiar în timpul migraţiei. Facilităţi pe care nici o altă specie humanoidă nu le-a inventat. Dar succcesul primei ieşiri din habitatul nativ, în jurul a 70,000 ani în urmă, a fost determinat de alt factor. Acesta e creşterea rapidă a abilităţilor în comunicare, memorie şi învăţare. Ceea ce a determinat dezvoltarea pe măsură a tehnologiei. Harari numeşte acest fenomen manifestat exclusiv asupra speciei pe care o numim acum sapiens Revoluţia cognitivă. Şi consideră acceastă perioadă scurtă în termeni evolutivi ca începutul istoriei.Dezvoltarea limbajului are un rol central în viteza de progres, dintre elementele comunicării. Dar ceea ce a funcţionat exclusiv la specia sapiens nu numai dintre speciile umanoide, ci din toate speciile zoologice e apariţia şi dezvoltarea capacităţii – mentale şi de limbaj – de a comunica ceea ce nu există. Cu alte cuvinte elemente abstracte şi rezultate ale imaginaţiei. Dacă această capacitate inedită şi exclusivă a fost urmarea unei neînsemnate mutaţii care a conectat 2 structuri diferite din creier (ipoteza cea mai frecventă a cercetătorilor) sau altă modificare de amănunt din creier e mai puţin important. Important e că acest fapt a făcut, în aceşti 70,000 ani, din specia homo sapiens stăpânul macroecosistemului planetar.

Am insistat asupra acestui capitol al istoriei prescurtate, deoarece dacă nu explică irefutabil mecansimul declanşării schimbării decisive a vieţii terestre, oferă o descriere coerentă a acestei schimbări. Ceea ce constituie marca de identitate – şi de originalitate – a acestei lucrări. Până la Harari, concepţia comună despre evoluţia vieţii terestre, considerând oricum istoria umanităţii ca o parte, fie şi de vârf, a acesteia, recunoscând inevitabil contribuţia antiecologică a speciei umane, considera, implicit, evoluţia speciei de la stadiul biologic la cel actual, ca graduală. Harari stabileşte momentul declanşării unui proces care, cumva, se opune cursului naturii.

Ultimul capitol nu e, însă, pesimist. Lasă deschise destule posobilităţi de evoluţie ulterioară a speciei. Care conţin, nemărturisit, implicit, posbilităţi de reîmpăcare cu natura mamă. Cu preţul transformăriii omului în cu totul altceva

Până la acesf final (care pare a constitui, văzut prin prisma titulului, subiectul şi obiectul celei de-a doua cărti), să notăm doar marile etape ale istoriei prescurtate, aşa cum o calibrează Harari.

A doua revolutie după cea cognitivă, declanşatoare a istiriei, e cea agrară. Autorul lansează ideea originală că nu omul a domesticit animalele şi plantele, ci că acestea l-au domesticit pe el.

A treia revoluţie, descrisă începând cu lecţia a XI-a, esre revoluţia ştiinţifică. Autorul merge pe implicaţiile dezvoltării ştiinţifice în politică, societate şi economie. Ideea de bază e că ştiinţa e prima doctrină care recunoaşte ignoranţa. Lecţia următoare urmăreşte mariajul (sic) dintre ştiinţă şi imperialism.

Ultima revoluţie analizată de cea industrială. Începând cu lecţia XIV. In istorie ordinea a fost inversă, dar analiza erorilor, omisiunilor şi unilateralităţ relative a operei va urma după trecerea în revistă a textului.

Concluzia unei lucrări care concepe istoria omenirii ca fiind segmentată de marile revoluţii nu se putea încheia decât cu constatarea stării dominante de revoluţie permanentă (Lecţia XV). De semnalat ironia situaţiei. Conceptul de revoluţie permanentă era unul nodal în propaganda sistemului totalitar comunist. Ca e folosit mai mult sau mai puţin concluziv – dar mai ales argumentat – într-o lucrare originală ţine de reversibilitatea intrinsecă a discursului ca demers generalizant.

În fine, ultimele 2 lecţii pun succesiv problema definirii ştiinţifice a fericirii (XVI) şi, ca o schiţare a perspectivei deschise de istorie, aşa cum a început ea cu 70,000 ani în urmă: Lecţia XVII – Sfârşitul lui Homo sapiens. Am mai subliniat mai sus, nu e un final pesomist. Autorul sugerează implicit că am putea considera întreaga istorie a speciei homo sapiens ca o tranziţie de la condiţia doar biologică la altceva. Un altceva care ar duce mai departe suportul fizic, de natură ipotetică, al conştinţei de sine a Universului. Sigur că Harari n-o spune explicit şi mai ales n-o spune în aceşt termeni. Dar logica abordării sale de-a lungul lucrării, cu toate limitele, nu e incompatibilă cu această viziune.

Rostul prezentului raport de lectură este de a fixa locul demersului originalului istoric prin identficarea câtorva dintre minusurile sale cele mai vizibile.

Când se referă la imperii, Harari o face subliniind, conturând, exemplificând rolul acestora în mecanismul evoluţiei psiho-ecologic-sociale a speciei. Din care perspectivă e cumva justificat că ignoră complet imperiul cel mai întins din istorie, cel mongol. Dar omisiunea rămâne reproşabilă în sine unui istoric. Mai ales că e o omisiune mai completă decât doar absenţa referirii la Genghiz Khan. Primul personaj istoric căruia i s-a atribuit titulatura supremă de han al hanilor. Echivalentă ulterior cu sultan al sultanilor şi,secole mai târziu, de sah-in-şah. Trecând în revistă cultele religioase, Harari omite tengrismul, ca formă de animism, practicat o vreme pe cea mai întinsă surafaţă terestră – cea a imperiului mongol. E adevărat că imperiul britanic a fost mai întins decât cel mongol. Dar componentele sale au fost, răspândite pe 3 continente. Dar şi aici e ignorat, sau cel puţin subconsiderat ca atare, imperiul lui Carol Quintul. Primul despre care se spunea că pe teritoriul său sorele nu apune niciodată.

Comerţul cu sclavi de provenienţă africană e tratat într-o anume măsură dintr-o perspectivă înrudită cu cea a propagandei antioccidentale. Desigur descrierea faptică e corectă. Dar e ignorată o componentă esenţială a acestui fenomen. anume comerţul intern al stătuleţelor africane înainte de colonizare. Procentul de sclavi african cumpăraţi direct de la regii locali sau prin sstemul comercial african intern a fst mult mai mare decât cel al celor vânati de pe coastă. Şi nu s-a redus la coasta de vest. A existat comerţ de sclavi si pe coasta de est. Iar beneficiari au fost nu occidentalii cu lumea musulmană. Vezi articolul sintetizat dintr-o serie publicată în Magazin istoric: http://oldrimsix.info/cercetari-care-demoleaza-clisee-sedimentate/. Poate omisiunea nu e un motiv major de reproş. Dar trebuie semnalată.

Sistemul şi modelul social-economic capitalist beneficiază de un capitol tratat cu amănunţime. Ceea ce este una din multiplele calităţi ale lucrării. Dar şi aici e loc pentru a observa necesitatea a două mici amendamente. Dacă nu chiar 3. Primo – sistemul feudal bazat pe organizaţii profesionale (bresle, ghilde) funcţiona cu preţuri fixe. Odată cu dezvoltarea în Anglia de după marea ciumăa creşterii oilor şi a industriei postavului sistemul ghildelor a trebuit să fie spart. Pentru a integra această industrie în unităţi economice adaptate. Epoca manufacturilor nu era încă un mod de producţie capitalist. Dar primul mare pas spre acesta. Secundo – la capătul celălalt, producţia de serie practicată iniţial de Ford a permis, odată cu creşterea eficienţei şi ieftinirea produselor, promovarea muncitorimii industriale spre clasa mijlocie. Ceea ce a blocat proliferarea mişcărilor bolşevice în USA. Terzio – în plan teoretic, capitalismul a fost influenţat de ceea ce Max Weber, unul din întemeietorii sociologiei, numea etica protestantă a muncii. Desigur, sunt amănunte care şi-ar avea locul într-o lucrare mai amplă, dedicată exclusiv capitalismului. Iar menţionarea lor într-un capitol dintr-o lucrare sintetică precum cea pe care o comentăm ar dilua liniile mari ale lucrării. Rostul menţionării micilor amendamente e de a completa, de a contextualiza problematica lucrării pentru cititorul interesat al acesteia.

Pentru a nu încărca textul raportului de lectură dincolo de interesul cititorului, mă voi mărgini la doar încă două amendamente. nu omisii, ci erori de fond. Dacă e adevărat că evaluarea surselor primare de energie s-a dovedit ajustabilă în plus, acestea nu sunt, însă, nici pe departe principial inepuizabile, cum afirmă autorul. Sursele primare, fosile, bazate pe hidrocarburi (cărbune, ţiţei, gaze naturale) sunt, oricât vor fi reevaluate în plus, prin definiţie finite. Sursele nucleare la fel. Chiar dacă mai bogate. Sursele alternative (eoliene, hidro, mareice) nu vor putea depăşi niciodată un procent minor din cererea mereu crescândă de energie. Harari se referă, indirect şi en passant, la energia solară. Ceea ce ar trebui să formuleze ar fi creşterea tehnologică a absorbţiei, conservării şi utilizării acestei energii. Dar nu putem pretinde unui om de ştiinţă, altfel remarcabil, tributar formaţiei umaniste, să gândească în termenii unor noţiuni fizice fundamentale. Nici măcar toţi inginerii n-o fac.

Problema surselor de energie este următoarea: de-a lungul istoriei, la fiecare etapă a achiziţiei tehnologice, odată cu creşterea semnificativă a cererii de energie, o altă sursă, de randament imediat superior, a fost disponibilă spontan. Exemplul tipic e disponibilitatea zăcămintelor de cărbune odată cu achiziţia folosirii forţei aburului, în etapa consolidării revoluţiei industriale. Tipc dar nu singurul. Ei, bine, epoca prezentă remerge o viitoare criză energetică. Pe care descoperirea unor noi zăcăminte fosile nu face decât s-o amâne. Nu s-o excludă. Şi conştientizarea oricăror alte crize ecranează considerarea acesteia. Nu ne putem gândi decât fie la o tehnologie bazată pe fuziune (procesul în urma căreia se produce energia în stele, în soare y compris, fie la eficientizarea radicală a utilizării directe,efective, a energiei radiative solare. Odată mai mult, nu se pot avea pretenţii de la un profesor de istorie să stăpânească domeniul. Eroarea sa e inerentă.

O eroare la fel de inteligibilă, de care istoricul nu poate fi acuzat din acelasi motive de limitare naturală a cunoştinţelor, dar mult mai mare în sine, e exlicarea funcţionării centralelor nucleare pe baza formulei fundamentale a lui Einstein. E = mc². În centralele nucleare se degajă cu multe ordine de mărime mai multă energie per unitate de masă a combustibilului, e adevărat. Dar e energia eliberată în procesul de fisiune nucleară. Daca am controla procesul de fuziune (converirea protonilor în nuclee de heliu) am obţine o energie per unitate de masă (de hidrogen) cu alte ordine de mărime mai mare. Dar dacă, deocamdată prin absurd, întreaga energie echivaentă cu masa oricărei substanţe de lucru ar deveni disponibilă, aceasta ar fi cu si mai mute ordine de mărime mai mare. Citarea formulei lui Einstein à propos de un proces nuclear anume e o eroare tipică pentru oricine afară de cei de formaţie tehnică (nu neapărat exclusiv fizicieni). Un profesor de istorie, autor al unei remarcabile şi originale lucrări care ne schimbă perspectiva asupra conditiei speciei e perfect scuzabil.

Două ultime considerente apreciative. În genere, istoria nu se poate preda liniar. Strict cronologic. Căci istoria, desi în linii mari un fluviu, are nenumărate turbioane. Profesorul Harari foloseşte cu abilitate şi eficienţă educativă structura conceptuală a capitolelor. Calitatea lucrării întrece cu mult inerentele lipsuri, omisiuni şi erori. Obiectivitatea cu care reuşeşte să trateze noţiuni şi chiar prejudecăţi dă o notă bună lucrării. La nivel epidermic, însă. Formal. Cititorul atent spre foarte atent sesizează nuanţele subtextului. Pe care nu le voi comenta. Inclusiv cele determinate, aproape insesizabil, de conditia personală de gay şi vegan. Nu voi da exemplul altfel perfect argumentat în sine. Dar în lectura căruia se simte freamătul unei discrete tensiuni.

Una peste alta, o lucrare admirailă. Chiar dacă raportul de lectură se referă doar la versiunea românească a cursului online pe baza volumului tipărit. Recomand, deşi încă n-am citit-o, versiunea românească a întregii trilogii, editată de Polirom în 2018.