LA UN AN – I

Întâmplarea face să fi primit chiar în timpul elaborării textului de faţă cele de mai jos. Nu e prima dată şi nu va fi nici ultima ocazie când utilizez/voi utiliza, cu acordul scris al autorului, texte ale Dsale. De la caz la caz, fie îi ofer întreg spaţiul blogului, fie, ca acum, inserez cele gândite şi scrise de autor în propriul demers.

Opinii bine gândite despre un eveniment nefericit
Ies din casă, trebuie să merg undeva: pornesc pe trotuar, nu pe carosabil – așa am fost învățat de părinți, de școală, de milițian… plus că mă iau după ceilalți pe care-i văd pe stradă. Traversez – nu pe oriunde, ci pe la colțul străzii, pe zebră, eventual pe la semafor, la culoarea verde… Chiar dacă toate astea sunt prezente, tot mă uit în stânga, apoi în dreapta – poate o fi vreun nebun care… Din nou, fac toate astea dintr-un spirit de auto-conservare. Nu prea știu să înot – prin urmare, nu mă arunc în apă dacă știu (și mai ales dacă nu știu!) cât este de adâncă – aceeași autoconservare. Nu mi-e frică de câini (deși am fost mușcat de două ori!) – însă nu mă aventurez pe vreun maidan unde stau și mârâie 10-15 maidanezi, mai bine ocolesc prin altă parte… Mă duc să fac un salt cu parașuta – în niciun caz, nu am cum să uit să-mi pun parașuta (!) Dacă totuși s-ar întâmpla să ”uit” 🙂 atunci n-aș avea pretenția ca în urma mea să se spună ”săracul de el, a avut ghinion” și nici că ”cineva trebuie să fie responsabil, să-și asume… politic ce s-a întâmplat”… mai degrabă, ar trebui să se întrebe dacă nu am vrut să mă sinucid, nu?
Orice copil se teme – instinctiv și ancestral – de întuneric și de subsoluri (pe vremuri, coborâtul în pivniță era o aventură, chiar și cu lumina aprinsă!). Oare ce s-a schimbat în psihologia umană în așa hal că sute de tineri (aproape copii) au coborât de bună voie într-o văgăună cu rol de cursă de șoareci (fum, o singură ușă îngustă, înghesuială… ce distracție o mai fi și asta?) și – chiar dacă nu au plătit bilet – au rămas acolo să ardă??? Cum de nu a sunat niciun clopoțel în capul lor, unde s-au ascuns bunul-simț, autoconservarea etc. Cum de nu s-au simțit în pericol încă din secunda 2? Faptul că ai mai fost într-o astfel de locație și nu s-a întâmplat nimic nu e o scuză – este mai degrabă ceva gen ruleta rusească, cu cât mergi mai des cresc șansele să pățești ceva… iar incendii în localurile astea s-au tot întâmplat! Desigur, tot spiritul de turmă e vinovat – nu e cool să-ți fie frică, să nu te integrezi în grup, să nu răspunzi la convocări pe Fb… iar părinții sunt departe, nu mai au putere asupra ta, ei oricum sunt expirați, depășiți, comuniști… iar când se întâmplă ceva rău, ei și cei din generația lor sunt de vină, să-și asume responsabilitatea și să-și dea demisia!
Pe de altă parte, dacă ar fi fost de 10 ori mai multe victime, însă într-o locație cu 10 uși, iar incendiul ar fi pornit de la un scurt-circuit – aș fi zis și eu că așa a vrut soarta, că a fost ghinion… însă cu artificii aprinse deliberat vis-a-vis (și în apropiere!) de un perete căptușit cu burete, sub un tavan de lemn, într-o sală cu o singură ușă și fără ferestre – fiindcă au fost, dar s-au zidit… este în mod clar altceva! Chiar – de ce să fie un spectacol pirotehnic și nu unul cu lasere (mult mai inofensiv, chiar dacă mai scump)…!?
Și atunci, a cui este responsabilitatea, în primul rând? Sigur, neimplicarea unora, bâlbâielile altora, stângăciile sau chiar nesimțirea și minciuna – într-o astfel de situație extrem de emoțională – trebuie taxate ca atare. Însă – cred eu – nu trebuie exagerat… sau, dacă tot se exagerează, de ce nu se cere și demisia lui Iohannis, Putin, Merkel, Obama…!? Probabil, la prima înfrângere a naționalei de fotbal – foarte probabilă, chiar în viitorul apropiat – se va cere din nou, ca cineva să-și asume ”răspunderea politică”??? Supărare va fi, în mod sigur – deci e păcat să o lăsăm neexploatată…
Prof. univ. dr. ing. Tiberiu Danciu

l-as fi utilizat, pentru logica sa internă şi pentru capacitatea de a-şi păstra sistemul de răcire mentală în funcţie, altfel zis de a respecta unul din versurile celebrului poem If… al lui Kipling – indiferent dacă aş fi fost de acord sau nu cu analiza Dsale. Nu numai că sunt de acord în foarte mare măsură, dar am de gând să dezvolt tema. De fapt chiar aşa îmi concepusem pamfletul, s-a întâmplat să capăt o introducere articulată la ce aveam de spus.
Să începem prin a rezuma evenimentele săptămânii trecute de la tragedie. Prima reacţie aparţine guvernului, care decretează 3 zile de doliu naţional. Nimic mai firesc. Nu punem la scoteală reacţiile reflexe ale sistemului de urgenţă. În mare, impecabile. Prima ambulanţă ajunge la locul nenorocirii la 11 minute de la înregistrarea primului apel de urgenţă, 112. Aici merită o paranteză semnifictivă. O voce a străzii îi cere demisia secretarului de stat pentru că ar fi trecut 20 de minute de la apel. Nu trebuie să uităm că precedentele manifestaţii de stradă, la începutul lui 2012 au explodat împotriva atacului incalificabil al preşedintelui de atunci împotriva aceluiaşi medic, în direct la TV. Raed Arafat a continuat să fie un ghimpe în pielea sistemul băsist. Folosesc termenul la modul generic, pentru a mă referi la sistemul de putere ale cărui baze le-a pus, în 2005, Monica Macovei, atunci ministru al Justiţiei şi pe care expresedintele l-a construit. Iar actualul îl foloseşte, din campania electorală până azi. Şi mai departe. Poţi recunoaşte un băsist, între altele, nu prin atitudinea faţă de MP, actualul preşedinte, partidul Dsale hbrid, asta e axiomatic, ci prin atitudinea faţă de personaje precum Raed Arafat. Acuma foarte probabil că nici Dsa, precum practic nimeni din ultimii 25 de ani (poate, cine ştie, cu excepţia Seniorului), n-o fi Albă ca Zăpada, modelele alb şi negru sunt abstracţiuni. Dar e vorba de proporţii, de procente. Acest om a creat din nimic unul din puţinele sisteme care, de bine, de rău, funcţionează: sistemul de urgenţă. Că e o lege a societăţii că, de la un nivel de complexitate încolo, corupţia apare natural, în orice sistem, ca fenomen entropic, iar e nevoie de a păstra proporţiile. A pretinde toleranţă zero e necesar şi salubru, a admite că e fizic imposibilă materializarea principiului desparte realismul de amestecul toxic naivitate + rea credinţă. Dar să revenim.
A doua seară după încheierea doliului national a izbucnit strada. Analiza fenomenului – mai la vale. Imediat premierul îşi depune mandatul, deci guvernul e demis. Preşedintele nu şi-a ascuns satisfacţia, rânjind. Prima contră fu refuzul de a sancţiona propunerea logică a premierului demisionar pentru interimat, numind pe actualul ministru al învăţământului, care nu aparţine partidului majoritar al coaliţiei ce susţinuse guvernul. Şi al cărui background va inflama destui observatori polarizaţi. O figură neutral, altfel. Care, în funcţie de cât timp va rămâne, poate evolua în absolut orice direcţie. Semnificaţia contrei e evidentă: Dl profesor de liceu, fost primar de Sibiu, nu-i va ierta niciodată premierului demisionar că-l umilise în direct între turul 1 şi turul 2 anul trecut. Dar semnalul e dincolo de abordarea personal ranchiunoasă: PSD are de înţeles că va fi tratat ca adversar. Ne mai miră atitudinea partizană a actualului preşedinte? Continuând-o pe cea a fotului?
PSD pare să fi decodat semnalul şi, de unde miercuri, după demisie, discutabilul său preşedinte actual spunea că nu va devoala numele pe care-l va propune ca premier decât după ce-l va comunica preşedintelui, ceea ce e formal corect, joi a făcut un ciudat pas înapoi, bâlbâind o stranie strategie de stabilire cu prioritate a unor obiective, apoi a unui portret robot de premier. Dar mai ales a surprins declarând că nu exclude nici o variantă. Deci nici cea a alegerilor anticipate, susţinută à outrance de partidul prezidenţial hibrid. Bâlbâiala Dlui Dragnea, destul de previzibilă după gesturile din ultima vreme, n-a făcut decât să dea consultărilor constituţionale un aer de parodie. Şi a anticipat ceea ce era vizibi demult, fragmentarea coaliţiei majoritare. Într-o relatare şi mai bâlbâită, başca lipsiută de logică, Dl general Oprea s-a declarat, în faţa preşedintelui, de acord cu anticipatele. Unde-I lipsa de logică? Păi şi-a argumentat poziţia prin opţiunea pentru… stabilitate. Oricât de proaste ar fi ambele soluţii care s-ar decanta la prima strigare, govern de tehnocraţi ori anticipate, a doua alterativă numai stabilitate nu aduce. Dimpotrivă.
Din partea organizaţiei maghiare care joacă rol de partid şi care a lipsit prea puţin din orice guvern postecembrist, nici nu era de aşteptat decât o poziţie antiguvernamentală. Ce semifică această consecvenţă? Ne amintim că, după zdrobitoarea victorie electorală din urmă cu 3 ani, fără a fi nevoie, premierul acum demisionat îi cooptase la guvernare. Nu era un gest gratuit. Atunci se preconiz o schimbare a constituţiei, ceea ce presupunea o majoritate parlamentară de 2/3. Depăşită atunci de alianţa antibăsistă USL. Dar o măsură de siguranţă împotriva accidentelor de parcurs nu era inutilă. Cine putea prevedea atunci trădarea partenerilor de alianţă, care încă meritau titlul de liberali? Retragerea ulterioară de la guvernare n-a putut însemna decât că liderii maghiari, după ce scăpaseră de concurenţa unui partid maghiar radical, reconciliere posibil (co)ordonată de la Budapesta, au mizat tocmai pe ce se întâmplă acum. Pe schimbarea direcţiei de unde bate vântul. Ne amintim că fără boicotul aliniat al electoratului maghiar, boicotul partidului băsist ar fi fost inutil la referendumul de demitere a preşedintelui de atunci. Chiar faţă de ireala cifră de alegători care a dat un cvorum fictiv la referendum, cu 4 din cele 6% electorat maghiar la urne, chiar votând împotriva demiterii Dlui Băsescu, acesta n-ar fiu apucat să continue a distruge viaţa publică încă aproape 2 ani şi jumătate. Aşa că pozitia de acum la parodia de consultări e orice pe lume mai puţin o surpriză. Nici n-a avut alt sens digresiunea de mai sus, decât a aminti cititorilor o realitate verificabilă.
Singura poziţie rezonabilă, de altfel consecventă în ultimele luni, a avut-o ALDE. Prin vocea preşedintelui sentului, expremierul Tăriceanu. M-am întrebat ce-l mână pe el în luptă. Pe ce se bazează, vorba monşerului. Singurul raspuns realist e că nu se bazează pe nimic. Probabil ştie că DNA, noua poliţie politică, îl aşteaptă la cotitură, cu dosare fabricate. Deci n-are ce pierde. Şi atunci, dece să se prostitueze? Şi-a început, din păcate, cariera politică, în 90, trădându-şi mentorul, tată adoptiv. Dar de atunci n-a făcut decât o singură greşeală majoră: i-a făcut jocul expreşedintelui Băsescu, până s-a lămurit. Aproape 2 ani. Răscumpăraţi din plin. Din păcate mult prea puţini liberali au refuzat să trădeze şi să se trădeze pe ei înşişi. ALDE nu contează în ciulamaua politică.
Aveam mai multe teme de abordat. Cert, nu le pot atinge e toate fără a-mi bate joc de ele. Două sunt inevitabile. O încercare de analiză a fenomenului străzii şi alta de a încerca să anticipez (sic) evouţia politică. Cum prima e practic de neevitat acum, pe cealalaltă, cu concluziile pe care le-aş putea susţine, le las pentru o parte a doua, care va apărea taman la un an de la data fatidică pentru unii, entuziasmantă pentru alţii. Data care, din păcate, prelungeşte skizofrenia naţională, exacebată de expreşedinte, după ce faza ei de la începutul anilor 90 fusese, de bine, de rău, resorbită.
…….
Dar analiza fazei de acum a fenomenului străzii se dovedeşte mult mai problematică decât speram. Căci e prima astfel de manifestaţie cu tendinţe amestecate. Confuse chiar, de la un punct încolo. S-o luăm pe rând. Căci ne amintim. Şi suntem conştienţi de datoria de a reaminti şi celor ce citesc, oricât de puţini ar fi.
12 ianuarie 90. Prima exprimare a străzii după 21-22 decembrie. Expresie a divergenţelor interne din grupul ce pusese mâna pe putere. Să zicem provocată de Dumitru Mazilu, fost dizident, care se socotea, naiv, o alternativă la Ion Ilici Iliescu. A durat o seară şi a fost spartă de abilul ofiţer (cum îl chema, doamne?) ce avea să fie numit a doua zi, drept premiu, pentru scurt timp, ministru al turismului. Tot a doua zi avea să fie decretată, pentru şi mai puţine zile, scoaterea în afara legii a PCR.
18 februarie: manifestaţie în piaţa Victoriei, la care primadona a fost… armata. Atunci s-a creat efemera CADA – comitetul de acţiune pentru democratizarea armatei, resimţită ca un mic ghimpe de către FSN. A ţinut o seară sau două şi a provocat demiterea din guvernul provizoriu a generalului Nicolae Militaru, agent KGB notoriu. Sau, poate, s-a profitat de ocazie pentru a respecta sugestia Moscovei, de a scoate din prim plan oamenii ei.
28-29 februarie. Manifestatia “opoziţiei” anti FSN şi contramanifestaţia “muncitorească”. Prima scurtă vizită a minerilor în Bucureşti, ca o pisică arătată Îadversarilor politici. Ca urmare a fost creat CPUN. In care tot FSN avea rol determinant. O iluzie cosmetizată.
18 aprilie-13 iunie: megamanifestaţia din Piaţa Universităţii. Prima omogenă dpdv ideatic. Regretatul Cristi Paţurcă işi strigă versurile simple: noi nu vrem neocomunişti. Sigur că o mare parte din manifestanţi se menţin la nivelul epidermic al ideilor, e condiţia inerentă a oricărei mişcări de stradă. A fost ea manipulată? A respectat ea ecuaţia dirijare profesionistă a energiei de bună credinţă a masei? Nu vom şti. Dar e improbabil. Dece? Deoarece nu era un moment al împărţirii sferelor de influenţă. Dar, după duminica orbului, care dăduse rezultate electorale scontate, conturând un tablou ca cel din 46, dar fără a fi necesar să fie furate şi, mai ales, după cutremurul de peste 10 zile, manifestaţia, din care majoritatea organizatiilor civice se retrăsese, rămânea un reziduu inerţial, pierzându-şi suflul. E greu de apreciat dacă intervenţia în forţă, ordonată de premier(ul de atunci), prin inutila si disproportionata ei brutalitate, a declanşat o reacţie inerentă, ulterior manipulată de ambele tabere aparente. Dar subiectul nostru e conţinutul manifestaţiilor publice de oarece rezonanţă, începând din 90. Încât fie şi dacă ar fi util de reamintit ce s-a întâmplat după dimineaţa de 13 iunie, am divaga. Esenţialul e că limpezimea ideatică a Pieţii Universităţii a creat un simbol topografic. O cameră de expansiune a emoţiei publice, bagatelizând, progresiv, înşuşi simbolul pur al zonei libere de neocomunism. Acolo şi-au sărbătorit bonam fidem suporterii naţionalei de fotbal a României victoriile la turneul final al mondialului american, în 94, acolo şi-a sărbătorit profesorul Emil Constantinescu – cel care deschisese balconul discursurilor Pieţii cât a funcţionat manifestaţia – victoria în turul2 al prezidenţialelor din toamna lui 96. Până aici nimic vulgar. Doar diluat de la spiritul Pieţii. Dar când în vara lui 2005 Gigi Becali s-a urcat tot acolo pe maşină pentru a sărbătorii, cu suporterii echipei pe care o preluase primul titlu din epoca lui, simbolul a coborât cu mai mult de o treaptă. S-a bagatelizat. Şi, atenţie, cel care-şi asumă această apreciere e el însuşi suporter, de peste 57 ani, a aceleiaşi echipe. Dar… amicus Plato…
Pe fondul ieftinirii simbolice, al bagatelizării spaţiului aproape sacraliza(n)t din primăvara lui 90, singura manifestaţie cu comparabilă claritate ideatică a fost cea declanşată de bădărănescul atac al preşedintelui de atunci al ţării împotriva medicului Raed Arafat. Un moment de dublă motivaţie a reacţiei populare: pe de o parte excedat de atitudinea dispreţuitoare a acelui preşedinte faţă de populaţie, pe de alta intuiţia că cel atacat în direct era unul din puţinii oameni care făcuse ceva să funcţioneze în România. Rămânem la identifcarea sentimentului public şi nu divagăm descriind amestecătura inerentă de după primele zile, de la implicafea hoardelor de suporteri de fotbal, la brutalităţile jandarmeriei.
Şi acum? În valoare absolută, cerinţele explicite ale străzii sună justificat. Dar corupţia n-a avut decât puţine momente de inhibare de la fanarioţi încoace. Emoţia declanşată de proaspăta tragedie? Dece nu s-a declanşat nici o manifestaţie acu’s 5 ani când câţiva bebeluşi au murit copţi în incubatoare? Emoţia publică nu putea fi mai mică. Dece acea tragedie n-a fost mediatizată cu intensitatea de acum? Hypotheses non fingo, ar spune sir Isaac. Dar noi avem alte obligaţii morale, altă responsabilitate. Nimeni nu ne-a întrebat, nimeni nu ne-a cerut părerea. Am ieşit liber la interval.
Să ne plasăm în ipoteza de lucru a perfectei spontaneităţi a străzii. În speranţa că majoritatea dintre puţinii noştri cititori posedă conceptul de ipoteză de lucru. Între momentul tragediei, vineri seara şi momentul declanşării ieşirii în stradă, marţi seara, au trecut 4 zile. Să zicem că perioada de inducţie, sau de incubaţie, e posibil de înghiţit. La limită. Cu rezervele de rigoare pentru observatorii care nu dau curs emotivităţii şi privesc… entomologic. Oricum, dacă ieşirea în stradă a fost perfect spontană, reactia mediatică, indiferent de poziţia televiziunilor, a avut un singur efect: amplificarea mişcării. Bun. Spuneam că vom asculta strada. Voci transfocate de toate televiziunile. Iarăşi pentru cine le aude cu un minim de atenţie, ce le face să difere de ale minerilor care sfârtecaseră viscerele aceleiaşi pieţi, în 14-15 iunie 90, e lipsa agramatismelor acelora. În rest, dacă nu ne lăsăm anesteziaţi de formulări, constatăm că sunt lozinci. Care au, în medie, prea puţin în spate. Iar lozincile proferate de aceste voci parcă sunt extrase din discursurile electorale ale actualului preşedinte. Şi din interviurile în mari cotidiene americane ale procurorului şef al DNA. Pe care nu doar majoritatea mass mediei, controlate sau obediente sistemului le ridică-n slăvi, dar izolata minoritate mediatică – focar al imprecaţiilor majoritătii publicului – le-a făcut şi continua să le facă cel mai semnificativ serviciu, prin exces de mediatizare.
Sigur, există şi în stradă o minoritate proporţională. Da cine cere demisia actualului preşedinte nu e luat cu huo, ci e îndepărtat de carele televiziunilor, pe tăcute. Dar hotărât.
Ipoteza de lucru rezistă greu imaginii imune la anestezie emotională.
Dar, în cacofonia fluctuantă a vocilor, câte una sună de-a dreptul periculos. Strada zice că cere schimbarea din rădăcini şi nu treptat a întregii clase politice. Nu discutăm că e utopie neralistă, ne-am descalifica dacă am cere străzii claritatea analistului politic. Dar înregistrez fraza: domnul preşedinte e singurul moramente autorizat… hopaaa! Domnul preşedinte nu face parte din clasa politică? Iată că din vocile străzii se detaşează una interesant de rezonanţă cu ideea despre sine a celui care îndeplineşte, cum îndeplineşte, funcţia de preşedinte al ţării.
Repet a nu stiu câta oară butada regretatulu academician Şerban Ţiteica: dacă dumneata vii şi-mi spui că ai dat cu banul de 10 ori şi ţi-a ieşit de 9 ori marca şi odată stema, eu îţi spun că minţi. Căci e mai probabil să întâlnesc eu un mincinos, decât să se întâmple asta!
Pentru cei care încă n-au auzit butada: probabilitatea evenimentului respectiv e 1/512, aproximativ 0.2%. Ori e limpede că procentul mincinoşilor e sensibil mai mare…
Aşadar ce e mai probabil? Ca similitudinea dintre vocea oarecum majoritară a străzii şi discursul prezidenţial să fie rezultatul hazardului pur, sau să existe o anume influenţă inductivă?
Dar cel mai interesant fapt divers e un articol de azi în ziarul autointitulat Adevărul. Fosta Scânteia. Care mergea până la absurd cu susţinerea lui Ion Ilici Iliescu în 90 şi care luptă patriotic pe meterezele sistemului azi, după ce a schimbat un număr de acţionari şi si-a îndepărtat jurnaliştii de elită: strada e sfătuită să se retragă. Deci undeva deciziile au fost luate, pohta ce-a pohtit-o actualul prezident pare aranjată, strada nu mai trebuie să tulbure programul prezidential.
În încheiera acestei prime părţi, un fragment din cartea Istoria secretă a crimelor lui Stalin, publicată prin anii 50, după moartea tătucului, de fostul înalt funcţionar NKVD Alexandr Orlov. Citat în numărul pe februarie 90 a lunarului Magazin istoric: pe vremea aceea, un singur om din URSS se autositua în afara criticii.
Ne limităm doar la a constata perenitatea unor idei. Oricâte proporţii ar fi păstrate, cele două personaje sunt întru totul incomensurabile