MONOLOG DIALOGAL DESPRE RESPONSABILITATE

În urma unui dialog cu un confrate tânăr, am început să citesc, abia acum, o carte foarte interesantă. Partea şi întregul. Autor, Werner Heisenberg. Sub egida seriei de ştiinţă, coordonată de fizicianul dramaturg Vlad Zografi. La editura Humanitas. Oarecum spre ruşinea mea, primele 2 ediţii (2008 şi 2010) îmi scăpaseră. Şi această cea mai recentă ediţie, din 2015, mi-ar fi scăpat dacă mai tânărul confrate nu mi-ar fi recomandat-o. Dece ruşinea? Deşi am decenţa (nu lipsită de o vagă umbră de cochetărie) să mă refer la formaţia mea la timpul trecut, socot o carte a unuia din corifeii celor treizeci de ani care au zguduit fizica (George Gamow) ca integraetă în bibliografia obligatorie a conferiei.
Pot presupune, cu o probabilitate considerabilă, că cei mai mulţi dintre cititorii mei uzuali ştiu cine a fost Werner Heisenberg. Datoria faţă de cei cărora nu le e foarte familiar şi chiar o anume nevoie de coerenţă şi completitudine a textului mă obligă să precizez un minim de elemente care să susţină termenul cu care m-am referit mai sus la fizicianul german. În acelaşi an, 1925, doi fizicieni tineri au elborat 2 teorii diferite asupra comportamentului electronului în atomul de hidrogen: austriacul Erwin Schroedinger, care a propus mecanica ondulatorie şi germanul Werner Heisenberg, autorul mecanicii matriciale. Ambele teorii, aparent diferite, confirmau datele experimentale ale spectroscopiei optice. Apoi cel de-al doilea a demnstrat echivalenta matematică a celor 2 abordări. Astfel a luat naştere mecanica cuantică. Prima etapă a fizicii cuantice, în context nerelativist. Dar ce-i datorează cunoaşterea umană lui Heisenberg e mai mult. Faptul că la scara atomuui, noţiunea de traiectorie îsi pierde sensul. Relaţia de nedeterminare, care-i poartă numele, stabileşte că la această scară e imposibilă determinarea, cu precizie oricât e bună, simultan a poziţiei şi a vitezei unei particule microscopice. În limbajul de azi, Heisenberg a dat măsura a ceea ce am putea numi pixelul universului: constanta h a lui Planck. De la care, în 1900, au pornit toate.
Dar după cei treizeci de ani şi apusul european s-a întunecat. Mari fizicieni au ales soluţii inerent diferite. Pentru a da doar exemple emblematice, un Einstein, un Bohr, s-au adăpostit în zona aliată, fugind de Hitler şi naţinal socialism, un Fermi de Mussolini şi fascism. Pe când Heisenberg rămâne în Germania. Ceea ce avea să-i confere o anume imagine de figură controversată. Ba chiar e acuzat, de totuşi puţine voci, de o doză de colaboraţionism. Mai mult decât atât reflexe mentale care, pur şi simplu, există, au legat presupusul colaboraţionism de o pretinsa motivaţie rasială.
Am întâlnit şi eu asemenea puncta de vedere. Nu spun “m-am confruntat”, deoarece am refuzat confruntarea. Am lăsat, pur şi simplu, să treacă. Sigur, dacă aş fi ales calea confruntării, aş fi avut cel puţin un argument forte: să presupunem că aţi avea dreptate. Fac abstracţie de faptul că eu nu cred că aveţi. În ipoteza asta de lucru, trebuie să vă asumaţi o situaţie foarte dezavantajoasă: omenirea în general şi cunoaşterea umană în particular datorează enorm lui Heisenberg, fie şi doar pentru relaţia de incertitudine. Faţă de care datorie, eventualitatea de a fi avut prejudecăţi împotriva unui anume grup uman, oricât de important, un grup cu ponderea aproximativă de 0.2% din populaţia speciei, e, pur şi simplu neglijabilă. Crezând în ipoteza realităţii acestei prejudecăţi a fizicianului, vă faceţi voluntar un deserviciu major. Dar subiectul acestei prejudecăţi rasiale punctuale rămâne unul delicat. Iar poziţia de confruntaare faţă de el e contraproductivă. Iată dece am refuzat s-o adopt. Argumentul relaţiei speciale cu Niels Bohr, de pildă, nici n-ar fi fost luat în seamă.
Pe de altă parte, a mă fi limitat, pe termen nedefinit, la refuzul confruntării, mai ales că sunt cunoscut ca adept al polemicii cordiale (termen introdus în limbajul public curent de regretatul Octavian Paler), ar fi fost la fel de contraproductiv. Prejudecata cu pricina, anume cea a adoptării ipotezei existenţei reale a prejudecăţii rasiale la marele fizician, se cerea şi se cere depăşită. Iată dece mă bucur că o editură încă prestigioasă oferă publicului noului mileniu o versiune românească a cărţii lui Heisenberg. Iar pasul logic următor e să dezvolt câteva gânduri despre carte, despre autor, despre saltul în cunoaştere declanşat, cu un secol în urmă, de începuturile fizicii cuantice şi, nu în ultimul rând, despre raţiunile diferitelor soluţii existenţiale de către marii fizicieni ai acelei epoci.
Dat fiind statutul public întrucâtva controversat al savantului german, deschizi cartea cu gândul ipotetic, dacă nu cu prejudecata că e vorba de construirea unei pledoarii la alibi. Precizăm că persoana a doua singular a frazei are sens generic. Deci statistic. La un capăt al spectrului de atitudini, prejudecata poate fi mai puternică decât raţiunea rece. Nu numai la capătul opus, ci practic cam pe jumătatea lucidaa acestui spectru cititorul e atent la date, înainte de lectură. Prima ediţie a cărţii apare când autorul avea aproape 70 de ani. 68 de fapt. Şi mai avea de trait 7. Mai avea el nevoie de justificarea deciziei de a fi rămas în ţara natală în timpul regmului national-socialist? După ce se implicase cu convingere şi eficacitate în resurecţia republicii federale? Iar cei care-l acuzau se cantonaseră singuri într-o minoritate totuşi influentă? Cititorul articolului, beneficiind de statutul generic, e liber să aprecieze. Pentru mine raţiunea primează. Cartea, în format memorialistic, are mai degrabă rostul unei priviri retrospective, de pe poziţii obiectivante. Căci e o sumă de citate. Ale autorului şi ale partenerilor săi de dialog de-a lungul vremii şi vremurilor. Incluzând polmicile cu Pauli, pe aspecte matemtice ale construcţiei fizicii cuantice, cu Adenauer pe probleme sensibile de politică naţională.
Dar s-o luăm da capo. Structura cărţii conţine capitole ordonate cronologic, dar fiecare cu o dominantă. Acoperind perioada 1919 – 1965. În fapt o autobiografie documentată esenţial prin citate. Decizia de a studia fizica, fiind absolvent al unui liceu clasic, bazat pe latină şi greaca veche, o ia la 19 ani, în 1920. Care era la acel moment starea fizicii? Teoria cuantificării energiei radiative fusese lansată de Max Planck, patriarhul fizicii gemane – şi universale – cu un an înainte de naşterea lui Heisenberg. Einstein publicase celebrele articole în Annalen der Physik în 1905, zguduind fizica clasică prin teoria relativităţii restrânse. Apoi, în plin război, îşi desăvârşise opera dezvoltând teoria gravitatiei, cunoscută ca relativitatea generalizată. Anunţată la fineIe lui 1915 şi publicată în 1916. În anul în care Heisenberg întâlneşte ceea ce numeşte teoria atomică, Arthur Eddington, ulterior sir Arthur, oferă lumii confirmarea teoriei lui Einstein prin măsurători fotografice cu prilejul unei eclipse totale de soare. În insula
Studiul fizicii l-a început ca student al lui Arnold Sommerfeld, la Műnchen. Care avea să-I fie şi conducător de doctorat. Cum profesorul său era implicat în dezvoltarea primului model cuantic al atomului (Bohr, 1913), nu-i de mirare că domeniul l-a atras pe tânărul student mai mult decât relativitatea. Mai ales că în 1922 îl întâlneşte pe Niel Bohr, la Gőttingen. Relaţia specială dintre cei doi fizicieni a traversat timpul cât a trăit savantul danez. Ceea ce se reflect, în carte, prim densitatea conversatiilor cu Bohr şi a citatelor din acesta.
Pentru publicul larg, Heisenberg e cunoscut mai puţin pentru crearea, în 1925, a mecanicii matriciale, cunoscută şi sub termenul mecanică cuantică şi chiar mai puţin pentru demonstraţia echivelenţei matematice cu mecanica ondulatorie propusă în aceiaşi ani de austriacul Erwin Schroedinger. Cât pentru principiul de nedeterminare, descoperit în 1927. Am căutat cu atenţie vreun ecou special în carte, referitor la ceste subiecte majore. N-am găsit. Anul 1927 e citat în 2 capitole consecutive: Plecare în lumea nouă, respectiv Primele discuţii despre relaţia ştiinţelor naturii cu religia. Ca şi cum, la ceasul acestui remember biografico-ideatic realizarea majoră a fizicianului ar fi fost ceva secundar. Chiar referirea în text – şi context – la principiul ce-i poartă numele e oarecum en passant. Care să fie motivaţia unei atari abordări? Excesul de modestie ar fi facil. Trebuie să căutăm mai adânc. Aş înclina către o interpretare subtilă. Cinci capitole, adică un sfert şi 86 pagini, adică ceva mai mult de un sfert din total acoperă cei 12 ani de regim national-socialist. Folosesc termenul explicit, cel uzual fiind prescurtarea nazi, deoarece autorul însuşi îl foloseşte. Iar referirile la poziţia sa în programul atomic (de fapt nuclear) al Germaniei din această perioadă sunt mai degrabă vagi, oscilând în jurul implicitului. De fapt cercetările au început în 1939, declanşate în toată lumea potentă ştiinţific de descoperirea, în anul precedent, a fisiunii uraniului natural. De către fizicianul german Otto Hahn. La pagina 238 autorul cărţii afirmă explicit că pntru conducerea de atunci a Germaniei era inacceptabilă orientarea cercetării aşa numitului grup al uraniului spre construcţia bomebi atomice, date fiind cheltuielile tehnice disproportionate. Concluzie sinceră a fizicienilor din acel grup. Sună logic, dar e cel puţin îndoielnic. E mai mult decât greu de imaginat că Hitler (la persoana căruia în carte aproape că nu există referiri directe), cu mentalitatea sa mesianică, cu fantezia sa maladivă, nu s-a lăsat ademenit de perspectiva unei arme terifiante. Aşa că argumentaţia lui Heisenberg trebuie receptată cu doza inerentă de rezervă. E fapt dovedit că Germania producea industrial apă grea, în Norvegia ocupată. Singurul moderator cunoscut la acea vreme. Ori, a o folosi într-un eventual reactor nuclear energetic, câtă vreme nevoile militare de energie erau satisfăcute (până la finele lui august 44) de petrolul mai ales românesc, iar în centralele electrice se ardea cărbune, n-ar fi meritat efortul. Dar aici avem nevoie de maximum de discernământ. Trebuie să facem o distincţie fină între quasicertitudinea că Hitler îşi dorea arma atomică pe de o parte şi prudenţa extremă a fizicienilor implicaţi, pe de alta. Că aceştia, deşi nu emigraseră, nu voiau să-şi lege numele de arma atomică a Germaniei e la fel de cert.
Aici părăsim momentan discuţia despre carte pentru a apela la o informaţie pe care semnatarul acestor rânduri a întâlnit-o de mai multe ori, din surse independente. Şi pe care, totuşi, o ia sub beneficiu de inventor. Anume că în urma unei discuţii cu Bohr, fizicianul german ar fi procedat în aşa fel încât să zădărnicească proiectul bombei atomice germane. Am urmărit urmele acestei ipotetice fapte cu extremă atenţie. Dacă faptul ar fi adevărat, era exclus ca el să fie menţionat ca atare în carte. Dintre numeroasele dialoguri cu Bohr, de-a lungul vieţii şi de-a lungul paginilor cărţii, prima pe subiectul folosirii tehnicii numite atomice a avut loc în 1941. Cu prilejul unei conferinte pe care Heisenberg a ţinut-o la Copenhaga, la ivitaţia ambasadei germane în Danemarca de altfel ocupată. Dar nu desfiinţată ca stat precum Polonia, obiect al împărţirii între Hitler şi Stalin. Heisenberg socoteşte discuţia ca un eşec, datat reacţiei inerent emoţionale a lui Bohr. Asta se întâmpla înainte de extragerea lui Bohr din sfera de control gerană. Dacă acea discuţie acoperită ar fi avut substratul la care informaţia neoficială citată, cea ai bună acoperire ar fi fost tocmai relatarea, în cercul restrâns al fizicienilor germani, a eşecului discuţiei. Şi preluarea, în carte, la 28 de ani distanţă, a acestei versiuni. Rămâne de văzut cum ar fi putut pune la frigider, în mod acoperit, Heisenberg, proiectul bombei atomice germane, în 1941. El oricum îşi luase precauţia de a face cunoscută posibilitatea teoretică a realizării bombei, dar enomritatea dificultăţilor tehnice, încă din 1939. Şi nu de unul singur. Ci ca o concluzie a întregului grup de fizicieni germani. Concluzia mea e că, ipoteza informaţiei cu pricina fiind, la rândul ei, logică, deci întrucâtva plauzibilă, e, totuşi, înveşmântată într-un inerent abur romantic-anecdotic. Cu un sâmbure rational, vorba marxistului.
Un alt element sensibil al perioadei dintre 1933 şi 1945 din biografia lui Heisenberg e însăşi decizia acestuia de a rămâne în Germania. În carte, el o pune pe seama unei discuţii cu Planck. Care i-ar fi argumentat convingător raţiunea de a rămâne. În alt capitol, ca şi cum decizia asta esenţială n-ar fi fost un subiect în sine al cărţii, el relatează alte discuţii, cu Einstein şi cu Fermi (care emigraseră, în momente diferite). Cu prilejul unei călătorii în State. Dacă Einstein se mărgineşte să-l întrebe asupra raţiunii deciziei, Fermi se arată persuasiv. Chiar insistent. Prilej pentru Heisenberg să deruleze raţionamentul lui Planck, pe care şi-l asimilase. În dialogul cu Fermi, el pune accentul pe răspunderea pe care o resimte faţă de fizicienii germani tineri şi, mai ales, pentru refacerea atmosferei ştiinţifice din Germania după război. De fapt această privire responsabilă în viitor a dominat gândirea si atitudinea lui Heisenberg în cei 12 ani de regim national-socialist. Iar faptele consemnate de istoria docuentată îi confirmă sinceritatea. Aici, dincolo iarăşi de carte, e momentul de a nuanţa diferenţe inerente între Einstein pe de o parte şi Planck şi Heisenberg pe de alta. Einstein e o personalitate ştiinţifică universală, deasupra determinărilor naţionale, ceilalţi doi, nici pe departe mai puţin importanţi în edificarea fizicii postclasice şi a fizicii în general, nu uită că sunt germani. Nu în plan patriotic, ci al răspunderii. Care răspundere face obiectul unui capitol aparte. Extins la eterna responsabilitate a cercetătorului şi datat 1945-1950.
Restul capitolelor sunt dedicate dezvoltării fireşti ale corifeului interbelic al mecanicii cuantice spre teoria unitară a câmpului şi sistematizarea tabloului particulelor elementare. Un capitol e rezervat disputei strategice cu cancelarul Konrad Adenauer, artizanul Germaniei postbelice, în formatul republicii federale. Pe tema dezvoltării sau nu a armei atomice de către aceasta. În mod tacit, autorul are abilitatea diplomatică de a nu-şi etala victoria logică în această dispută. Iar cititorul raţional e, evident, sensibil la argumentaţia de bun simţ a savantului împotriva dezvoltării acestei arme.
La finele articolului, să nu omitem un amănunt semnificativ pentru nu puţine promoţii de fizicieni români: unul dintre cei mai prestigioşi, preţuiţi şi iubiţi profesori, regretatul academician Şerban Ţiţeica, cel care a predat mai multe cursuri de fizică teoretică la aproape toţi anii de studiu, a fost doctorandul lui Werner Heisenberg, obţinând titlul de Doktor der Philosophie cu teza Despre modificarea rezistenței metalelor în câmp magnetic, în 1935. De fapt conţinutul tezei e o teorie cuantică a efectului magnetostrictiv.
Pentru a închide ultimul cerc, să precizăm ca cititorul român are prilejul lecturii acestei cărţi graţie traducerii unei fiziciene, care este fiica academicianului Şerban Ţiţeica.