NU ESTE TOTUL PIERDUT ( leapșa de sărbători )

Lista motivelor pentru care consider că nu e totul pierdut, alăturandu-mă astfel leapşei iniţiate de Lucia Verona (http://luciaverona.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut-leapsa-de.html.), continuată de Horia Gârbea (http://horiagarbea.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut.html) şi de Andrea Hedeş* (http://andreahedes.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut-leapsa-de.html), a cărei mână delicată pe umărul meu stâng, unde, de regulă, şade ciorul moştenit de la Hana Luana, fie odihnită, mi-a transmis leapşa:

Primo: câtă vreme nu putem determina dacă expansiunea universului e un proces deschis, finalizat cu moartea sa termică, prin tinderea la zero a densităţii materiei, sau unul închis, finalizat cu un ipotetic anti big bang, echivalent cu focul suprem, nimic nu e pierdut;

Primo bis: câtă vreme nu putem decide care e raportul de ponderi între dovada alternativei de mai sus pe baza ştiinţei pozitiviste, un lanţ mutual generat de teorii/măsurători**, pe de o parte şi interogarea carteziană asupra sensului primordial al fiecărei alternative, pe de alta, nimic nu e pierdut;

Secundo: câtă vreme nu putem anticipa dacă ipoteza conform căreia inteligenţa bazată pe carbon (apariţia vieţii, evoluţia, omul şi creierul său) nu e, cumva, doar matricea, patul germinativ al următorului pas, inteligenţa bazată pe siliciu, deja dezvoltată incipient de cea bazată pe carbon, capabilă, poate, cea de a doua, să se smulgă din raiul biosferei, înainte de a-l fi prefăcut omul în iad, pentru a se răspândi în galaxie, ipoteza asta facinantă, se va dovedi sau nu reală, nimic nu-i pierdut;

Tertio: câtă vreme eu, rim el hadji, conte de septembrie, căpitan al speranţei, cavaler al frunzei de arţar, nu pot anticipa câştigătorul cursei de viteză între cursul miopiei fortissime evolutive (un dar ceresc, pe care l-am valorificat masiv), a cărei finalitate inerentă e orbirea, dacă nu mori mai întâi, pe cale naturală sau artificială, nimic nu-i pierdut;

Între aceste motive aflate în raport complementar, circumferinţa infinită a universului şi centrul subiectiv individual***, există nenumărate altele. Dar esenţa lor cumună ar putea fi, cred, capacitatea intrinsecă a sumei acestor motive de a birui acţiunea atropică entropică, distructivă. Optimismul subiacent al acestei convingeri îmi pare per se un motiv fundamental pentru care nimic nu-i pierdut.

Şi dacă-i aşa, chiar nu-mi pasă, ca troglodit raissoneur, de mărunţişurile concrete din jurul meu. Punerea în lumină a căror mărunţişuti o las pe seama celorlalţi participanţi la leapşă.

Nu în ultimul rând îi mulţumesc lui Horia că, uitându-mă bonam fedem din şirul personalizat al adresanţilor, i-a prilejuit tinerei cu prenume băieţesc şi asortiment complet de corzi sufleteşti să mă cheme la horă. Un constructive şi profitabil gest de curtoazie malgré lui. Şi ăsta-i un motiv pentru care nimic nu-i pierdut.

Veţi fi observant, domnilor preşedinţi, că am schimbat forma(tul) temei leapşei, fără să-i schimb, evident, esenţa. Chiar cred că forma mea e mai acută. O fi şi ineluctabilitatea unei asemenea schimbări, o mutaţie genetică în ontogenia jocului, la abia a treia serie de paşi – generaţii, încă un motiv petru care nimic nu-i pierdut?

Nota bene: * În onomastica română, femininul de la Andrei e Andreea. Andrea e forma masculină a numelui în onomastica italiană. O marcă nedeliberată de vizibilitate suplimentară a unei personalităţi extrem de feminine;

** nu neapărat un lanţ precum mecanismul de propagare a câmpului electromagnetic, sursa senzaţiei de lumină. Ci, mai degrabă, o juxtapunere în dezvoltare a unor cupluri în care o nouă descoperire permisă de extinderea razei de acces a prelungirii ochiului uman (cum ar fi telescopul spaţial Hubble) deterină o nouă ajustare a teoriei big-bangului şi reciproc, o nouă teorie deschide un câmp inedit de observaţii astrofizice. Să nu uităm că nobelul pentrru fizică pe 2011 s-a conferit unor cercetări cosmologice, despre expansiunea accelerată a universului;

*** Circumferinţă e aceeaşi. Dar fiecare individ e centrrul inerent al propsiului system de referinţă. Ceea ce justifică fraza lui Borges din Înfricoşătoarea sferă a lui Pascal: Dumnezeu este o sferă a cărei centru e pretutindeni şi a cărei suprafaţă e nicăieri.

Mai rămne să ating, cu haripile, câţiva continuatori. Din păcate cele mai apropiate fiinţe, cu excepţia uneia, nu au blog. Aşa că-i provoc pe Pierre Rădulescu Banu, Dan Romaşcanu, Ina Simona Cârlan. Şi, pentrru fracţia iraţională 0.14159… de peste 3, pe cine ridică mănuşa.