SINCRONIZĂRI INTERSECTATE

Din când în când repostez texte pierdute cu prilejul celor 3 accidente ale blogului, două din cauza hostingului, una din cauza excesului de zel a unui orb program de control. Care le semnala celor ce voiau să intre pe blog inexistente riscuri.

SINCRONIZĂRI INTERSECTATE

Azi noapte, diavolul din mine, / un diavol ce pretinde-a fi profet… Aşa începe unul dintre cele mai ironice poeme ale lui Minulescu. Un capitol de învăţături gen Neagoe Basarab, amestecate cu sfaturile împăratului din basme şi turnate în formă anecdotică.

Pe de altă parte, Scânteina e un personaj al meu. Pe care-l las, câte odată, nu prea des, să nu se ieftenească efectul, să se distreze simulând că-mi încurcă iţele diafanei ţesături din fire invizibile, polimerizate în guşa celor doi paji ai celor două duhuri transparente ale mele. Personaje, duhurile, dintr-o generaţie mai timpurie decât Scânteina. Prin pânza la fel de invizibilă, ţesută de Neghiniţă şi Gimminy, când decid de capul lor să ia o pauză de la straja urechilor mele, cu care aud Castor şi Pollux, simboluri de natură zodiacală, lumea se vede irizată. Cu cât mai trasparentă, pânza, cu atât rolul de reţa de difracţie e mai eficient.

Deunăzi mă trezisem că fluxul meu verbal, obişnuit, fu întrerupt de cristalizarea într-un aforism. L-am uitat prompt, tot ce ţin minte e că era vorba de o relaţie sui generis între bonzi şi nelinişte. Aseară am căutat blogul altcuiva, cu gândul ascuns că aş putea găsi o logică, fie şi una paradoxală. Tot ce ştiu despre acel blog e că e semnat cu o poreclă ce rimează cu Scânteina, invenţia mea, dar cumva pe dos şi că înlăuntru poţi citi pagini şăganlice, plastic-ironice, cu christiane surprinzătoare, la doi paşi de tine, cititorul, împroşcându-te jucăuş cu zăpadă proaspătă. Nu l-am găsit. Azi dimineaţă motanul apăsă, iresponsabil, pe butonul lanternei aşezate sur mes livres de chevet, sărind să mă trezească. Fasciculul lumină o clipă adresa blogului negăsit. O clipă scurtă, îndeajuns ca să nu pot fi sigur dacă saltul motanului apucase să-mi deschidă ochii sau continuam să vizez. Pe blog, un monolog metaforic al unei celule canceroase. Plin de nelinişte. Neobişnuită, în contextul descris mai sus. Aş zice la fel de atipic, postul, precum un aforism în gura mea. Am recunoscut pe loc limbajul îngerului meu păzitor. Dublu, pentru odată. La ce să fiu atent şi că ceea ce m-am apucat să fac are binecuvântarea lui. Cu accent pe a doua semnificaţie. Un reflex inevitabil mi-a adus aminte de finalul celei mai nostalgice piese ale prietenului meu, Radu Ţuculescu, intitulată Jocul de-a primăvara şi care beneficiază de un moto plin de humor extras din Sarl Sandburg: Primăvara-i sinteza dintre zambile şi biscuiţi. Cu parfum de migdale, piesa.

Absolut fără nici un motiv m-am simţit uriaş.