Am fost invitat la o nuntă. A unei tinere din ceea ce numesc generaţia următoare. Perifrazând, evident, titlul unui deja foarte vechi serial din familia Star Trek. Următoare faţă de a mea. De fapt acum la începutul maturităţii, păstrând destule reurse ale tinereţii. Neimplicat. Ca personaj secundar, prieten vag al tatălui miresei. Niciodată n-am fost exagerat de socializa(n)t, rămânând o fiinţă sociabilă. La nunţi evit să particip. Atmosfera uzuală a celor din segmentul decent al acestei generaţii o receptez ca agresivă, în plan culinar şi mai ales sonor. Chiar ceremonia cultului majoritar mă cam plictiseşte, fără a-mi fi jenă să vorbesc cu păcat. Căci sunt nominal ortodox. Dar afin cu un ecumenism cel puţin la nivel abrahamic, cu accent către ramurile apusene, aproape indiferent între cea catolică şi cele protestante principale. Dincolo de relativa dificultate de a refuza invitaţia asta, faptul că ştiam că ceremonialul urma să se deruleze în rit(ual) catolic îmi şi netezea calea spre accept. Dar mai ales eram curios să asist la o premieră: programarea în afara bisericii, pe ţărmul mării. De fapt pe terasa unui hotel turistic. Aveam să aflu că nu era o premieră doar pentru mine, dar să nu anticipăm.
Auzisem, de departe, ca sora miresei, fiica mai mare a prietenului meu, deschisese jocul complementarităţilor, făcând propria nuntă, tot în septembrie, cu câţiva ani în urmă, la mânăstirea Suzana. Deci la munte. Un motiv de curiozitate în plus. Aflu, în ultimul moment, că hotelul ales se numeşte Afrodita. Bun. Merge. În definitiv zeiţa dragostei, născută din spuma mării, rimează în cadru. Dar nu-i numai atât. Parcă vorbea prietenul meu ceva de Mangalia. Dar aflu că trebuie să ajung în staţiunea… Venus! Măi, gluma asta e intenţionată, sau întâmplătoare, îmi întreb prietenul. Nu mi-e lesne să evaluez probabilitatea ca tinerii să ştie că Venus e versiunea romană a zeiţei elene. Dacă nu cumva aheene. Nici una, nici alta, surâde el. Pur şi simplu era unicul hotel renovat din staţiune, iar pe asta au ales-o că nu era prea departe şi oricum le plăcea, aşa decrepită în genere, decât mai apropiata Saturn. Atunci humorul situaţiei e de calitate superioară, e imanent, conchid. Alt surâs, ca între prieteni vechi, care au împărţit tone de cahfea.
Ajung în seara precedentă, mă instalez într-o cameră decentă, la ultimul etaj, cam la 40-450 de linia ţărmului. Marcată de stabilopozi. Deci ştirile despre subţierea plajelor, erodate de mare, capătă, vai, o bază. Am în faţă un hotel care mă invită să-l fotografiez. Îngerul meu păzitor adăugase, îmi şoptesc în barba pe care n-o port, un mic supliment la humorul imanent al onomasticii zeieşti. Ştie el, îngerul, că mă laud cu orice ocazie că Inter(nazionale) Milano e cea mai veche simpatie fotbalistică. 7 luni mai mult decât favorita românească. O viaţă de om… Inter, scris cu litere de tipar format Arial black bold. Dar nu nerr-azzur, ci… bleu. În fine. Dimineaţa după nuntă urma să-mi vină a şterge poza. Aflând că-i hotelul celui mai intens antipatizat finanţator din fotbalul naţional, patronul holdingului Interagro. Ei, îngerul meu a glumit. Acid…
Cobor pentru o cină frugală. Cel care mă invitase încearcă, delicat, să nu mă lase izolat, mă cheamă la o masă de familie cu trei generaţii. Conversaţia e dominată de un domn lipsit de podoabă capilară, ce aferează a fi purtat prin lume. Unica mea legătură cu grupul îmi mărturiseşte că e întrucâtva preopcupat. Am evitat mereu, cu simetrică diplomaţie amicală, să adâncim probleme de credinţă, nu atât pentru că le consideram, ambii, ca strict intime, ci mai degrabă dintr-un abur de… realpolitik. Menajând cât mai mult cu putinăţă prietenia de orice riscuri polemice. Tot ce ştiam e că era, cu întreaga sa familie, nominal ortodox (la fel ca mine) şi prea puţin sau deloc bisericos. Ori, insolita idee de a scoate slujba din biserică ar fi fost de natură să-l relaxeze. Tocmai, zice, am putut paticipa la destule ceremonii ortodoxe, începând cu botezul copiilor mei, am stat cuminte, în rol pasiv. Chiar la nunta lui Abigail, fiica cea mare, am stat nemişcat aproape o oră în spatele mirilor. Record personal de cuminţenie. Dar m-au avertizat că va trebui să conduc mireasa la altar. Asta ştiam şi eu, am văzut destule filme americane. Dar e o premieră pentru mine (deci încă o premieră, ma gândii; de altfel pentru mulţi participanţi, prin forţa lucrurilor). Şi? Care-i problema? Problema-i că nu sunt aşa sigur că iau atitudinea cea mai potrivită. Îl înţelesei. Nu mă gândisem, în fond ştiam ce ştia şi el despre ritualul apusean, fie catolic, fie protestant, dar, nefiind implicat, neglijasem amănuntul. Drept e că prietenul meu e o fire prea puţin compatibilă cu gesturile publice de o anume teatralitate. I-am alungat temerile ca pe o muscă. Deh, eu făceam scândura la 6 ani. Fii atent la doar două elemente: priveşte doar înainte, spre altar. Nici în dreapta, nici în stânga. Nu te lăsa influenţat de nici o privire a celor care şed pe scaune. Şi ţine cu paşii ritmul marşului lui Mendelsohn. E sigur că muzica îl va cânta. S-a gândit o vreme şi l-am văzut destins. Avea la îndemână uneltele de reglaj. A, şi nu uita să-i atragi atenţia fie-ti să te urmeze exact, să păşiţi sincronizat. E simplu.
Dimineaţa văzui că cerul e noros. Ratasem răsăritul cu cel puţin 6-7 grade. Oricum soarele era acoperit. Văzui scaunele aranjate, ca-n filmele americane, pe mica esplanadă dintre terasa restaurantului şi piscină. Spaţiu ideal. Poate că tinerii bântuiseră lanţul staţiunilor de la nord de Mangalia şi unicitatea hotelului renovat nu fusese singurul criteriu de alegere, poate îngerul lor păzitor i-a ajutat, cine ştie? Privit de la ultimul etaj, spaţiul esplanadei nu se prea justifică. Cine ştie?
Partea civilă îşi păstrează originalitatea. Se va derula la o minuscula casă de căsătorii în portul de yachturi. Un brouhaha tonic, viu, după ceremonia civilă, oricum scurtă. De care mă bucur plenar, ca neimplicat. Inclusiv de bucuria celor implicaţi gradual. Mireasa vine în aceaşi rochie pe care o va purta în faţa alatarului. Altă originalitate. Are graţie. Sigur că fiind fiica mezină a prietenului meu o ştiu de mică. Dar de departe. Mirele e un băiat, cum să spun, nu vreau să evit argotul, un băiat gigea. Aflu, cu vechiul meu reflex reportericesc, de o tradiţie în familia sa. Al doilea prenume e la a treia generaţie. Comentez apreciativ, apreciez tradiţiile ca principiu. Cu un interlocutor aleator. Care, ca hazul să fie manifest, se dovedeşte a fi fratele mirelui. Şi nu seamănă deloc. Alt gen de eleganţă. Există şi a patra generaţie, zâmbeşte tânărul domn. Şi-mi indică o doamnă la fel de elegantă cu un cărucior…
Îmi găsesc loc în altă maşină la întoarcere. Lumea începe să se adune. Quintetul muzical se manifestă dintr-un spaţiu ingenios desenat, dincolo de piscină. Între primaş şi mijlocul scaunelor, un podeţ. Mă surprinde plăcut ce aud. Canzonete din anii 40, evident nu pe voce, dar cântate spre café-concert. Efectul e rafinat. Ca să nu fie totul perfect, adagio din concertul Aranjuez avea să fie masacrat aproape lăutăreşte. Dar media rămâne ridicată. Impresie unanimă, culeasă seara, la masă. Indiferent de gradul de instruire a participanţilor. Apare preotul. Figură deschisă. Mă aşez pe la mijloc. Mireasa, la braţul tatălui său, îmi dispare din vedere, la capătul unui covor roşu, apărut între timp. Am uitat ritualul catolic. Rolurile sunt împărţite. Apare un băieţel de 5-6 ani, purtând, solemn, o cruce. Apoi o boare de rumoare. Apare alt băieţel, mai micuţ. Între 3 şi 4. Poartă un obiect alb. Ar fi să fie o perniţă. Cu verighetele. Dar nu pe braţe, ci în mâna stângă. Reuşeşte să facă cel mult 6-7 paşi de plimbare, apoi se dezlănţuie într-un dans cu mici salturi, piruete, agitând vesel perniţa. Rumoarea devine chicotit, care se amplifică în hohote vesele de râs. Pentru a se vărsa triumfător în mare ca aplauze, când îi intinde, totuşi, preotului, perniţa. Verighetele ajung cu bine… a fost momentul de vârf al nunţii. Mai tonic şi mai pozitiv decât tot ce avea să urmeze. Era să uit de aducerea miresei la altar. Perechea reuşeşte să ţină pasul cu marşul lui Mendelsohn. Mireasa surâde, tatăl ia o figură exagerat de sobră. Slujba propriuzisă cuprinde cuvinte impresionante ale tânărului preot, printre versetele canonice. De fapt preotul începuse prin a mărturisi că e prima lui slujbă ţinută în afara bisericii. Un buchet de premiere…
Trei tineri, între care recunosc pe fratele mirelui, rostesc pasajele biblice repartizate. Logic, dintre cele două doamne, a doua ar trebui să fie sora miresei. Cea măritată la mânăstirea Suzana, îmi amintesc. Urma să aflu ca e mama piciului care, rotindu-se mai abitir ca Nicuşor Stanciu la primul gol pe stadionul armatei din Varşovia, fusese, câteva secunde, centrul de gravitaţie al ceremoniei, în jurul căruia se rotea, simbolic, întreaga asistenţă. Cu spaţiu cu tot. Aferim!
N-o să mai povestesc mare lucru din petrecerea aferentă. Doar că am întâlnit un tânăr prieten, tot din generaţia mirilor, pe care nu-l mai văzusem demult. Şi care mătaie cu atout. Trimisese mesaje email la toţi parlamentarii, rugându-i, cu argumente succinct şi percutant exprimate, să voteze împotriva proiectului Roşia Montană. Abia peste câteva zile aveam să polemizez cu o veche prietenă, partizană a caldarâmului. Argumentul meu, că nu vârsta e ce mă determină sa socot mai eficace şi mai oportun demersul tânărului, căci, iată, unul mai tânăr decât ea decisese la fel, n-o convinge. Nici pe mine nu m-ar convinge nimeni că dincolo de piaţa universităţii 90 şi manifestările din ianuarie 2012 altele nu fac decât să se înscrie în ecuaţia lui 2013, schiţată similar şi de astrologi şi de numerologi. Cei pe care-i simţi că nu-s impostori, fireşte.
A, ar mai fi ceva, dar nu legat de nuntă ca eveniment. O minusculă întâmplare face ca taman chelnerul care servea la masa unde fusesem plasat să exclame, bucuros: deci sunteţi de-ai noştri. Nu, tinere, răspund prompt. Tu eşti de-ai nostru. Râde. Şi-mi aduce, numai mie, scorul la pauză şi cel final, al unui banal meci de liga I. Televizorul hoteleului nu avea canalul pe care se transmitea meciul…
Din păcate ramolismentul inevitabil mă împiedică să rămân până la apoteoza petrecerii: un foc de tabără, cu lampioane. Pe plajă. Dar am destulă imaginaţie, ingenioasă şi bine temperată, ca să fi putut fi, virtual, acolo, atunci. Dacă primaşul cu quintetul lui nu şi-ar fi terminat demult partea, ar fi putut cânta la vioară piesa în care Ion Voicu e mai el însuşi decât în oricare alta. Chiar decât în melodiile lăutăreşti ale lui Sarasate.
Acum gândul meu zboară alături de cei doi tineri miri plecaţi azi în tradiţionalul voiaj.
Iată piesa:
Related Articles
No user responded in this post