A DOUA VACANŢĂ

Doi tineri petrec o săptămână pe an la Sfântu Gheorghe Deltă. De 6 ani. Auzisem, cu destui ani înainte să se nască ei, că acolo e plaja cea mai liniştită a litoralului nostru, cu nisipul cel mai fin. Acum am aflat că ani de zile o parte din acest nisip a fost „exportat” la Mamaia. Unde, într-adevăr, câttimp litoralul era litoral, era nisipul cel mai fin. Acu’, ci-că, nu se mai exportă. Deşi primarii ar fi prieteni. Dar şi brânza-i tot pe bani, spun strămoşii noştri saxofoni.

Mie marea nu-mi place, mă plictiseşte, îmi face rău şi-mi e interzisă medical. Ceea ce nu m-a împiedicat ca, în ultimii 6 ani, să fi petrecut 3 vacanţe de câte o săptămâna la mare. Dintre care doar prima înainte de experienţa existenxţială. Nu m-am plictisit decât anul trecut, datorită alegerii neinspirate a staţiunii – Marmaris. De 2 ori la Kuşadasî a fost foarte bine, ba, în 2010, am reuşit să şi scriu.

Ce m-a atras a fost posibilitatea unei mese cu peşte. Mai fusesem în Deltă doar de două ori, cu 45 de ani în urmă, 3 săptămâni, pe un punton dormitor, tras de colo-colo de un remorcher. Căpitanul remorcherului dăduse spectacolul preparării celebreu ciorbe pescăreşti, începută dimineaţa şi servită seara, la cină. Nu insist, majoritatea cititorilor ştiu cum e. A doua oară cu 7 ani în urmă, 3 zile. Pe o navă turistică. Tot masă cu peşte. Am respirat aerul biroului în care a scris Jean Basrt, AKA Eugen Botez, în muzeul farului de la Sulina. Tribul, trei generaţii, exceda capacitatea de cazare a gazdelor, aşa că generaţia senectă fu plasată la vecini, o familie de pensionari, unde vegetaţia luxuriantă, ocupând curtea şi grădina se conjuga cu instalaţii sanitare la zi. Cloul fu un tur oferit de soţil gazdei celor doi tineri, pescar de meserie, cu propria-i afacere. Abia în ultima seară văzui o coală A4, deasupra porţii, cu 5-6 tururi diferite, acoperind cam toată delta, cu preţuri. Cel de care ne bucurarăm fiind cel mai interesant. Focalizat pe o limbă de pământ numită, în jargon local,… Sahalin. Care urmează a se întinde, spunea Viorel, până ce va închide o bucăţică de lac. Acum un golf lung, cu apă nici dulce, nici sărată. Experienţă inedită, sute de metri până la ţărmul peninsulei, fundul nisipos fiind la mai puţin de jumătate de metru de luciul apei. Aflasem de 2-3 ani, de la cei doi tineri, că localitatea, nici sat, nici orăşel, numărând 7-800 de locuitori, organizează anual un festival de film la care vin peste 5000 de participanţi. Într-un camping pitoresc, integrat, practic, în localitate, cu intrarea pe strada principală, paralelă cu braţul Dunării. Cu decor pitoresc, acoperişuri de stuf şi o terasă unde prizele pentru încărcat telefoane şi alimentat laptopuri se iţeau pe stâlpi. Dacă gazda tradiţională a tinerilor, unde luam masa într-o verandă bine izolată de soare, n-are televizor, pensionarii unde al locuit ofereau unul şi turiştilor. Am putut vedea unul din meciurile tururilor preliminare pentru calificarea în grupele UCL! M-am procopsit pozitiv cu un ceas, a cărui lipsă tocmai o observasem (mă obişnuiesc greu să folosesc ceasul telefonului mobil) găsit de miriam pe plajă şi dăruit mie, dar şi negativ, cu douăkilograme luate în plus. Într-o săptămână. Mâncând la mai puţin de un sfert din poftă! Peşte! În aproape toate formele cunoscute, ciorbă de perişoare y compris!

Dacă în excursiile anterioare văzusem de aproape contactul în unghi drept al braţului sulina cu marea, dar fugitiv, acum acest contaxct fu mai larg explorat, cam un kilometru între debarcader şi vărsare, de-a lungul unui drum de pământ, pe creasta unui dig şi sute bune de metri pe plajă, seara, la apus.

Găgăuţă, AKA Matei, şi-a turnat conştiincios nisipul plajei în cap (asta dein relatăr, n-am păşit pe plajă decât seara), dar mai ales a dialogat frenetic cu cele 6 pisici ale gazdei. Având vechi relaţii cu motanul Mozart, când vine la casa bu’ii. În ultima dupămasă a luat o zgârietură şi s-a răzgândit săle ia pe toate şase acasă. Ba i-a ţinut pisoiului care-l zgâriase un discurs fulmninant, cu gestică spectaculară. Ceea ce nu l-a împiedicat ca în dimineaţa plecării, pe la 5:30, să-şi ia rămas bun de la cele 3-4 pe care le-a întâlnit în grădină.

Pe nava de tranzit, aglomerată şi lentă, s-a concentrat pe tabletele celor doi tineri, cu care se înrudeşte. A suportat astfel cel mai bine plictisul drumului. Racheta, hovercraftul ultrarapid cu care mă întorsesem acu’s 45 de ani de la Tulcea la Galaţi, a dispărut aproape cu totul până şi din memoria colectivă a localnicilor.

Erratum: meciul cu pricina nu era din preliminarii, ci din campionat. Pe terasa din spatele debarcaderului din tulcea, unde luarăm prânzul înainte de a pleca spre case, în loc să conteplu Dunărea, am răsfoit ediţia online a „Mazetei” sporturilor, pentru a frunzări cronica.

Albumul foto aferent, în care nu toate pozele sunt făcute de mine, se află la:

https://sfgheorghe2013.shutterfly.com/pictures/8