REFLEXII PE MARGINEA UNUI ARTICOL DIN NY TIMES

Pentru dr. Nicolae Goga şi pentru prof. Univ. Dr. Liviu Antonesei

Rubrica de sport a unui post TV de ştiri relatează că în NY Times a apărut un articol – scris din perspectiva maghiară, deloc de mirare -, pe ideea meciul România – Ungaria e disputat mai degrabă pe terenul istoriei decât al fotbalului. Un banal meci care nu decide decât care dintre 2 ţări vecine dinspre graniţa estică a UE are mai multe şanse de a merge la un baraj pentru calificarea la campionatul mondial de soccer – aşa numesc americanii sportul inventat şi practicat altrove sub numele de foot ball -, sport departe de a fi foarte popular în USA, iată dacă nu chiar o ciudăţenie, cel puţin un fapt care te momeşte la un exerciţiu de analiza raţională. Pe mine m-a dus în câteva secunde la întrebarea pe care, pasionat în ultimii 45 de ani de istorie – pe care o detestam stupid în liceu -, mă mir că nu mi-am pus-o până acum: de ce a redat Stalin României teritoriul raptului decis de diktatul de la Viena? Târgul cu instalarea primului guvern colonial marionetă la 6 mai 45 nu justifică decizia. Stalin ar fi putut distruge suprastructura României, o ţară funciarmente imună la comunism până în 45, transformând-o în ce a devenit – satelit politico-social-economic şi în formă ei ciuntita, nu avea nevoie de un preţ aşa de substanţial. Nevoia răzbunătoare de a şterge urmele a tot ce impusese Hitler e mai plauzibilă ca resort, dar încă insuficientă. De altfel Stalin a făcut o excepţie de la ştersul urmelor deciziilor geopolitice ale omologului şi, de la un punct încolo, ale rivalului său Hitler. A păstrat cea de-a 4-a împărţire a Poloniei, neputând uita înfrângerea ruşinoasă a armatei roşii în faţa celei a panilor în 1918-20. Pe seama Germaniei. Împingând Polonia cu jumătate deţară spre apus. Eroare! Cu mai multe excepţii: ocuparea ţărilor baltice şi a jumătăţii de Moldovă furată în 1812, prin trădarea dlui Manuc. Da, ăla cu hanul. Puţină lume ştie, dar nu ăsta-i subiectul. Am întrevăzut fulgurant o ipoteză, pentru dezvoltarea careia am, iata, doar 12 ore.

Dar s-o luăm cătinel. Românii au motive să privească acest meci decisiv strict la nivel sportiv. Sigur că orice meci de fotbal cu Ungaria a avut, în cantităţi variabile, o inerentă încărcătură psihologică. Sigur că, aşa cum Gazeta sporturilor amintea ieri, ascensiunea fulminantă a Ungariei anilor 50 începuse cu un chinuit 2-1 cu România, în primul meci din cadrul Olimpiadei de la Helsinki, în 1952, olimpiadă câştigată en fanfare de echipa lui Puskas, a portarului Grosics şi a doctorului Hidegkuti. Sigur că vechea generaţie nu poate uita epopeea celor 3 meciuri în optimile campionatului european din 1972, decise de un gol marcat de vecini în al 268ulea minut, la Belgrad, după ratarea lui Domide, cu câteva minute mai devreme, singur cu portarul. Sigur că în toamna lui 1981, la Bucureşti, Ungaria a rezistat 90 de minute practic înghesuită în propriul careu, fiind ajutată şi de nenuărate ocazii ratate, precum cele 4 ale lui Tudorică Paraschiva, la Helsinki, la 0-0. Dar şi cu vecinii bulgari şi cu cei sârbi, de cele mai multe ori sub firma conglomeratuljui Yuogoslav avem câte un contencios competitiv. Ba chiar prima calificare la un turneu final al campionatului mondial din Mexic, 1970, după 40 de ani de la Montevideo, s-a decis în ultimul meci al grupei preliminare, 1-1 cu grecii, aprape vecini. De ce au românii interesul psihologic de a reduce meciul decisiv la stricta lui dimensiune sportivă? Elementar, dragii mei doctori watsoni. Pentru că orice altă abordare, conexând conotaţii istorice, oricum existente în subteran, ar fi în interesul politicii actuale ale Ungariei, cu puterncie accente naţionaliste. Împotriva curentuluu european. Ciudat de blând privite de organele de conducere ale UE. Dar nici ăsta nu e subiectul. Cum nici cei 4 ani de ocupaţie a regimului horthist a unei bune jumătăţi din românia intracarpatină (prefer, de cele mai multe ori, termenul ăsta) nu sunt subiectul demersului de faţă.

Vine timpul de a etala ipotezxa care mi-a răsărit în minte la auzirea ştirii TV derspre articolul din NY Times. Articl pe care n-am de gând să-l caut. Cine e curios îl poate găsi cu mai multă eficienţa ca mine.

Aşadar, de ce Stalin a decis, de fapt, eradicarea consecinţelor diktatului de la Viena? Când ultimele lucruri la care s-ar fi gândit ar fi fost restituirea teritoriilor pierdute în acelaşi an tragic, 1940, de aceeaşi Românie. De ceea ce încă imperiul ţarist numea aiurea Basarabia, adică Moldova de dincoilo de Prut nici nu putea fi vorba.
Iar cadrilaterul lăsat Bulgariei îi convenea politic mai mult. Două sunt, dincolo de falsul troc cu guvernul dr. Petru Groza şi de ştergerea parţială a urmelor geopoliticii lui Hitler. Pragmatice, tipice pentru Stalin, altfel un politician extrem de abil şi eficient. Primo: armata română, mai puţin cei o sută – o sută cinzeci de mii de prizonieri dezarmaţi şi luaţi între seara lui 23 august şi 12 septembrie 1944. Profitând cinic de încetarea focului spre est de către armata română. Oricum decimată la fel de cinic, cinismul falsului aliat german, la cotul Donului. Armata română îi era utilă lui Stalin în susţinerea ofensivei finale spre vest. Pe când armata ungară era adversar. Promisiunea abil filtrată prin comunişti şi politrucii de eşalon înalt ai armatei roşii aducea elanului militar român care schimbase frontul o cotă deloc neglijabilă. Promisiunea de a reda teritoriul raptului din 30 augist 1940. Dar acesta e doar motivul imediat, pe termen scurt. Descifrat de majoritatea istoriografilor români, de altfel. Era elementar să-l identific în secundele intense ale recepţiei ştirii despre articolul din NY Times. Adevarăta descoperire fu presupunera unui obiectiv pe termen lung, aş zice adevăratul motiv. România avea o dublă calitate dpdv imperial. Dpdv al lui Stalin. Era vecină, deci în primul strat al zonei de influenţă de ocupat şi structurat şi, mai ales, cu o populaţie puternic reluctantă la comunism. Să nu uităm că în vara lui 44, aliaţii au impus României integrarea minusculului partid deja comunist (Până în 43, la desfiinţarea formală a kominternului numit partidul comuniştilor DIN România) în pactul politic viitor interlocutor politic pânăla ocupare. Numită, în versiunea de atunci a limbi de lemn, eliberare. Iar în seara de 23 august scriptelepartidului numărau cam 800 de membri. Dintre care cca jumătate erau… agenţi inflitraţi ai Siguranţei. Recuperaţi după ocupare ca viitoare cadre de nădejde sub încadrarea funcţionarilor imperiali, cu toţii criminali notorii. Nikolski, Pantiuşa etc. Aşadar comunizarea cerea un efort mai mare decât în Ungaria. Imperiul roşu a simulat apoi, în 1958, cedarea la insistenţelei lui Dej de a ridica ocupaţia militară, ştiind bine că lasă România mai sugură şi mai fidelă sub ocupaţie românească. În schimb Ungaria rebelă în 56, trebuia menţinută sub ocupaţie militară. Discretă, dar vizibilă. Simultan lăsată să evolueze economic, ca vitrină de reclamă a sistemului. A trebuit să ajung să petrec o săptămână la Budapesta, în mediul cercetării ştiinţifice, în cadrul aşa numitelor schimburi interacademice, ca să pricep, să decodific, pe teren, ireductibilulşi abilul judo intelectual practicat de maghiar. De maghiarii de atunci… Pe dos decât noi, din păcate.

Evident, toate astea n-au putut fi prevăzute în amănunt de Stalin, când a examinat la rece factorii pe care să ia decizia de a desfiinţa, de facto, diktatul de la Viena. Dar îmi bag mâna în foc cel puţin pânăla cot, deşi refuz să fiu gambler, că a întrevăzut cel puţin liniile mari ale evolutiei politice şi avantajepe pe termen lung ale deciziei.

Paradoxal şi din motive cu totul străine de consideraţie pentru români, Stalin a adus isotoricului contencios româno-maghiar o contribuţie de semn schimbat faţă de cea a actualului ocupant abuziv al palatului Cotroceni. E ca şi cum Dumnezeu, sau mai degrabă un înger minor, responsabil local, ne dă de înţeles să cugetăm limpede. Căci la ce-i bună istoria, în particular analiza unei decizii, dacă nu ca un vademecum pentru actualitate?   

Evident, cele de mai sus şi rezultatul meciului decisiv cu Ungaria, din searaasta, sunt cu totul independente şi fără nici o conexiune mutuală.